|
|
|
Publicat : January 23, 2008 |
Autor : Mihai T.
Categoria : Povesti | Vazut de
: 318 ori | Unrated
|
|
|
1877 - Schite de razboi
Santinela
Seara se lăsă devreme, umedă şi rece. Norii, atârnaţi ca nişte perdele
pe cer, îşi târau capetele pe pământ, împrăştiindu-se, din când în
când, într-o bură de ploaie măruntă şi deasă ce înghimpa ca peria.
Mirosul înecăcios, pipărat, al prafului de puşcă se amesteca peste tot,
cu cel acru al sângelui frământat, în ţărâna cleioasă, de picioarele
oamenilor şi ale cailor. Apa ce cădea de sus spăla câmpia, strângând
prin vâlcele ochiuri adânci în care cercetaşii se afundau până la
glezne. Pe ici-colo, facle fumegânde îşi aruncau lumina tristă
împrejurul soldaţilor ce ridicau pe răniţi. Şi peste tot orice zgomot
de viaţă se stinsese; tot furnicarul de oameni ce cu puţin mai înainte
se zvârcolise în spasmele furiei nebuneşti părea că fusese înghiţit de
pământul căscat deodată subt picioarele lor. Puterile se sleiseră,
inimile băteau înăbuşite, braţele căzură frânte! Şi-n faţă, Griviţa se
ştersese în întunericul de nepătruns. Dar oamenii vegheau. Se putea ca
turcii să încerce un atac în urma izbânzilor avute, după cum şi dânşii
se temeau ca românii să nu năvălească din nou în zorii zilei. Răniţii
fură ridicaţi, faclele se stinseră, iar prin întunericul ce apăsa
câmpia şi subt ploaia ce cădea tot mai repede, santinelele începură să
străbată câmpul ostenite, de-abia târându-şi picioarele spre duşmanul
din faţă.
Din avanposturile regimentului 14 dorobanţi se pregătea
să pornească în patrulă sergentul Nastea, cu soldaţii Ion a Vădanii,
Pricop Gheorghe şi Cardaş Vasile.
Ieşiseră singuri, când
locotenentul întrebă care dintre dânşii aveau puterea să mai umble, în
urma ostenelelor îndurate. Strânşi la un loc, în şanţul plin cu apă,
îşi pregăteau muniţia. Sergentul se sculă anevoie, se duse la un soldat
care adormise cu capul pe raniţă şi-l trezi uşor:
- Bre, a-Măndoaiei!... Scoală.
La lumina felinarului din mâna sergentului, soldatul se ridică buimac, căută să-şi îndrepte şalile.
— Dă-mi cartuşiera ta... pe-a mea am pierdut-o... Soldatul parcă nu înţelegea.
- Ce-i domn' sergent?... Care?... Ce-o fi?
— Mă duc în patrulă. -Aha!
îşi căută centironul şi-l întinse sergentului, apoi căzu înapoi pe raniţă ca o piatră.
Nastea luă cartuşiera şi se întoarse.
- Mă, băieţi, camarazii dorm ca bolovanii... tare-s trudiţi... A-Măndoaiei nici nu ştia ce vorbeşte.
Cardaş îşi ştergea baioneta; apoi într-un târziu:
— îs şi ei oameni, domn sergent!
- Mai bine-i de ceilalţi, adaogă a Vădanii!
- De care?
- Ia, de cei care s-o dus pe ceia lume!
— Mă, băiete, ţi-o veni rându, n-ai tu teamă. Pricop prevesti.
— Poate că-n noaptea asta chiar!
Tăcură.
Răsufletul oamenilor ce dormeau începu să se audă mai desluşit; câte un
suspin adânc scăpa uneori, ca un gemăt al vântului. Şi deodată pe
deasupra, un şuier subţire îi făcu să ridice capetele. Sergentul şopti:
— Parc-o bâzâit un glonţ.
- Da, un glonţ.
- Cine dracu să-1 fi trimis, întrebă a Vădanii? Pricop se gândi puţin:
-Vreo santinelă... Cine ştie ce i s-o fi năzărit. Apoi întrebă pe sergent:
- N-ar fi bine să plecăm?
- încă nu-i miezul nopţii: atunci ne-o poruncit domn' locotenent să purcedem.
Un soldat trecu încet ca o umbră.
- Cine-i de planton?
-
Ii Vanghele, domn' sergent, zise Pricop. Iacă, vezi? S-o vârât ca dracu
în toate ş-o scăpat fără o zgârâitură. Eu l-am văzut cu ochii mei cum a
străpuns pe turcu cel tânăr care sărise asupra domnului locotenent...
Cardaş nu-1 lăsă să isprăvească:
- Rău a făcut, măi Pricop.
- De ce?
-
Că-1 lovise altu mai-nainte şi rămăsese fără armă. Vezi? El l-o tăiet
cum tai un pui de găină. Cela numai o-nchis ochii şi-o aşteptat să-i
împlânte baineta... Camarade, şi-acela-i orn.
- Ce, tu i-ai ales? întrebă Nastea.
- Nu, domn' sergent, am dat şi eu, nu-i vorbă, da' vezi că pe cel far' de armă nu l-aş fi omorât. De ce? Că-i păcat.
Tăcu puţin, apoi urmă:
-
Că vezi că şi dânşii îs ca şi noi. Ne duşmănim toţi la un loc, da'
fiecare-n parte ce avem? Eu cu Vanghele am mai mult de descâlcit decât
cu acei pe care i-am ucis. Că se cheamă că cu ista-s dintr-un sat. Da
cu cela? Nu l-am văzut de când sunt. Nici acuma nu ştiu faţa celor pe
care i-am omorât... Vai de capul lor!... Trebuie să ne batem, nu zic,
săne batem cu toţii, da cu unu-n parte, să n-ai nimic... Eu când ucid
pe unu nu zic: "l-am ucis pe ista" eu spun: "unu mai puţin"; c-o fi
acela sau altul, tot una-i... Cel care n-avea arma, ce putea să mai
facă?
Soldaţii tăcură iar. Sergentul Nastea îşi petrecu cartuşiera pe centiron, îşi încarcă arma şi porunci: -Haidem!
Dar Pricop nu se-nvoi cu părerea camaradului:
-
Ce spui tu! Mă, turcu dacă nu-ţi poate face alta, te muşcă de picior ca
şi cânele... Aşa făcea şi acela dacă nu-1 omora Vanghele!
- Atunci turcu ar fi fost vinovat, nu Vanghele, răspunse Cardaş...
Şi porniră.
Sergentul
trebuia să străbată linia avanposturilor, apoi, împrăştiindu-şi pe cei
trei oameni în santinele, să străpungă, cercetând cât or putea mai
înainte, spre Griviţa. După ce merseră câtăva vreme, umăr la umăr,
sergentul se opri deodată:
- Parcă s-a auzit ceva.
Soldaţii
ascultară ţinându-şi răsuflarea. De departe se auzea şuietul vântului
trecând prin nişte tufăriş. A Vădanii îi răspunse, şoptit:
- O hi fost la avanposturile noastre, domnule sergent! Pricop încredinţa şi el:
- Da, la avanposturi, în urmă.
' Atunci sergentul Nastea hotărî:
-De
-acu, băieţi, ne-mprăştiem. Tu, Pricop o iei la dreapta; a Vădanii,
drept în faţă; Cardaş, la stânga. Eu o să merg după a Vădanii.
Apoi, după ce se gândi:
- Nu trebuie să ne-mprăştiem prea mult. Eu o să dau ţignale cu fluierul, ca să nu ne răşchirăm prea tare...
înainte, marş!
Soldaţii îşi făcură cruce şi porniră...
Ploaia
se înteţea din ce în ce! întunericul era de nepătruns. Aerul încărcat
te înnăduşea. Santinelele se despărţiră şi-n şuietul apei ce cădea de
sus, vuietul paşilor se stinse. Cardaş se opri o clipă, ascultă; din
urmă se auzi un ţignal uşor, repetat de două-trei ori. Soldatul îşi
şopti: - Domn' sergent Nastea.
Şi porni mai departe. Picioarele îi
lunecau, simţi că scoboară într-o vâlcea; se opri din nou. Nu mai auzi
ţignalul. Ploaia se repezi deodată ca un bici şfichiuindu-i faţa. Apa
îi străbătu repede mantaua şi-i îngreuiă raniţa.
Cum mergea, îşi
aminti deodată că pe locurile acelea mai călcase şi dimineaţa. Lupta i
se desfăşura parcă înaintea ochilor; reduta, plutoanele alergând,
ofiţerii avântându-şi săbiile, apoi căzând deodată ca fulgeraţi... Şi
repede îşi aminti că sublocotenentul Cristodorescu fusese omorât: şi
Vulpe cornistul, şi căprarul Bujăniţă, şi sergentul Toma - ba nu, pe
sergentul Toma îl rănise numai şi—1 duseseră în urmă, la ambulanţă. Iar
el scăpase neatins; doar o înţepătură de baionetă, care mai nici nu-i
străbătuse postavul tunicii. Poate că oţelul pătrundea mai adânc dacă
în clipa când i-a văzut fulgerarea, un pat de armă n-ar fi culcat pe
turc la pământ. Cine să-i fi venit în ajutor? Poate că Stoilă, că lupta
alături. Stoilă? Nu. Stoilă căzuse de mult, împuşcat în picior. Atunci
cine? Şi din toate chipurile care şi le amintea nici unul nu-i răsărea
lămurit; la urmă se amestecaseră companiile, sergenţii îndemnau
soldaţii din alte secţii, şi într-un târziu, îi adunaseră un maior pe
care nu-1 mai văzuseră şi care le striga întretăiat, ca şi cum se
îneca: "După mi-ne, băieţi, după mi-ne, băieţi". Aşa i-a dus prin
rovinele semănate de morţi, înapoi...
' Deodată îşi dete seama că, furat de gânduri, înaintase prea repede.
Amintirile
i se şterseră, capul i se învălmăşi, îl apucă parcă ameţelile, se
întoarse în loc, neştiind unde să iese; pe urmă merse la întâmplare.
Crâmpeie de gânduri îi răvăşeau mintea. Parcă4 cuprinsese frica.
Ascultă puţin. Nimic. Atunci, cu glasul stins, strigă de câteva ori:
-Domn' sergent! Domn' sergentNastea!
Nu
primi nici un răspuns. Teama că se rătăcise îi îngheţa sângele în vine.
Plecase de mult; trebuie să fi ajuns departe, poate chiar în faţa
Griviţei. O toană de vânt îl înfăşură într-o pânză de apă, luându-i
răsufletul şi de sus se porni deodată ca un potop. Nu era chip să
rămâie acolo, mai cu seamă că i se părea că scoboară într-o văgăună. Se
uită în toate părţile să găsească un adăpost. Freamătul frunzelor unui
copac îi lovi spre dreapta auzul. Atunci se îndreptă într-acolo. Grăbi,
buimac, pasul, dar când ajunse, se opri deodată, dând piept prin
întuneric cu un om. Soldatul se dezmetici şi puse degetul repede pe
trăgaci, dar celălalt aruncă un cuvânt domol, un cuvânt străin, pe care
Cardaş nu-1 cunoştea, dar pe care sufletul lui îl înţelese.
Necunoscutul parcă spusese:
— Lasă!
Cardaş lăsă trăgaciul, apoi
se uită bine la tovarăşul care se lipise de trunchiul copacului să se
adăpostească şi el de ploaie. Când ochiul i se deprinse mai bine,
desluşi chipul şi trupul omului de lângă el. Era un soldat turc, o
santinelă rătăcită ca şi dânsul, trimisă să iscodească duşmanul. Cardaş
se rezemă de copac, cu puşca lângă el, şi se gândi: cine ştie câte
oboseli, câte necazuri îi sleise şi lui puterile, de nu mai dorea acum
decât să se odihnească; umărul lui ajungea pe acel al străinului şi—1
simţea cum tremura. II pipăi: turcu era îmbrăcat numai în venghercă,
fără manta. Şi lui Cardaş i se făcu milă; ca şi când ar fi cunoscut
limba, dorobanţul îl apucă de braţ şi ţinându-i haina între degete, îl
întrebă:
— De ce n-ai luat mantaua, bre?
Păgânul dădu din mână, în gol, şi parcă iar răspunse cu glasul lui stins: -Lasă!
Un
gând trecu prin mintea lui Cardaş: "Dacă vine cumva şi domn' sergent cu
ceilalţi? Pricop îl taie pe bietul turc bucăţele". Şi i se muie inima.
"De ce, săracu? Cine ştie de unde l-au adus pe meleagurile astea? Cine
ştie pe câţi hrănea dânsul acolo, într-un sat, într-o cocioabă
hrentuită?..." îşi făcea şi el datoria ca oricare soldat. Iacă, se
cheamă că au stat alături, că s-au încălzit umăr la umăr, fără să-şi
cunoască faţa bine, întâlnindu-se acum pentru întâiaşi dată şi poate că
valurile vieţii n-o să-i mai aducă niciodată faţă-n faţă. Ori or scăpa
amândoi să se ducă acasă, ori unul dintre ei s-o întinde într-o bună zi
făr' de suflet, cu puşca lângă el, pe câmpul de luptă: că glonţu
n-alege...
Şi cum gândea astfel, deodată... din pieptul turcului
scăpă un oftat sfâşietor, atât de adânc încât lui Cardaş i se păru că
suspinase el. întoarse capul; turcul încovoiat, adormise în picioare,
trudit, frânt de oboseală. Cardaş îi simţi mâna caldă şi atât de slabă
că-1 împungea osul umărului prin manta. Deodată parcă îi veni până la
ureche un ţignal. Tresări, scutură pe turc şi-i strigă:
- Camarade, camarade!
Acesta
se trezi zăpăcit, se uită la Cardaş, îl bătu pe umăr şi bolborosi
câteva cuvinte. Apoi ridicându-şi puşca cu greu, se pierdu în noapte...
Ploaia
se mai domolise. Cardaş o luă înapoi; peste câteva clipe auzi desluşit
ţignalul şi în curând ajunse la sergentul Nastea ce-1 aştepta cu cei
doi soldaţi.
- Bine măi, credeam că te-o fi mâncat turcii... Ce-ai văzut? Cardaş se opri brusc.
- Nimic, bună pace, să trăiţi domn' sergent!
Şi patrula porni înapoi, în ploaie, spre avanposturi.
Prizonierul
Turcii fugiseră din Smârdan şi îşi găsiseră scăparea spre Vidin, lăsând
în drumul lor rămăşiţele goanei înfricoşate; tunuri, puşti, muniţii -
toate îngrămădite la un loc, unele peste altele; hrană, bucăţi de pâne
îngheţată, sau pesmeţi tari ca fierul. Din spatele Smârdanului, până
departe, îngustându-se din ce în ce ca o panglică, se trăgăna drumul
bătut de paşii fugarilor. Fulgii nu putuseră acoperi toate urmele lor;
călăraşii care patrulau prin împrejurimi goneau de pe hoiturile cailor
căzuţi, stolurile de corbi ce zburau croncănind se roteau prin aer, iar
când patrulele se ştergeau în depărtare, se lăsau iarăşi, puzderii, şi
se alungau unii pe alţii de la stârvurile care îi îndestulau.
Turcii
fugiseră înfrânţi, după o luptă crâncenă; dar oboseala atâtor zile de
încordare, dădură pe mulţi dintre ei prinşi în mâinile dorobanţilor;
unii se aşezară jos, cu capul plecat, cu braţele încrucişate, şi aşa
îşi aşteptau soarta de care erau încredinţaţi că, dacă le era scris, nu
puteau să scape. Ai noştri îi prinseseră. A doua zi după luptă, pornise
spre Dunăre câteva pâlcuri de prizonieri, şi astăzi avea să se ducă cel
din urmă, vreo cincizeci de pedeştri, între care se aflau şi câţiva
ofiţeri. Ca şi ceilalţi prinşi, trebuiau să facă drumul pe jos, până la
Dunăre, subt paza călăraşilor. De cu seara, sergentul major Mănciuc
primise toate poruncile în privinţa aceasta. Trebuia să ieie zece
călăraşi şi doi gradaţi, pe sergentul Ghenciu şi brigadirul Păilă, şi,
în zorii zilei, să pornească. Până noaptea târziu, soldaţii şi
prizonierii se pregătiră, luară fiecare hrana trebuitoare—pâne şi
brânză—şi când se crăpă de ziuă, călăraşii erau pe cai, iar turcii,
câte patru, în coloana de marş, între ei. Şi porniră. In ajun contenise
de nins, dar peste puţin începuse din nou, şi fulgii mari se cerneau,
înfoieţi, în dimineaţa sură şi îngheţată. Prizonierii se îmbrăcaseră
care cum putuseră. Unii din ei aveau mantale, dar cei mai mulţi erau
numai în vengherca lor albastră, scurtă şi zdrenţuită; cu fesul îndesat
până după urechi, mergeau încovoiaţi şi slabi, cu mâinile vârâte în
buzunarele şalvarilor, de-abia scoţând cizmele - legate cu sfoară, să
nu le cadă talpa — din troianele prin care pârtiile fuseseră din nou
astupate. In frunte mergeau cei trei ofiţeri; doi căpitani de-ai lor şi
un sublocotenent; cei dintâi îmbrăcaţi în mantăi lungi, iar acestdin
urmă, numai în tunica pe care se mai desluşeau urmele galoanelor de
fir. La plecare, un soldat, un cerchez, îi dăduse mantaua lui, dar el
nu o primise, şi, vânăt de frig şi slab, de i se vedeau oasele
obrazului cum îi străpungeau pielea, înainta cu greu, cu ochii tulburi,
şi parcă urmărind ceva în depărtare.
Smârdanul se pierdea în
urmă; şi-n curând albul nepătat al câmpului obosi vederile. Oamenii îşi
duceau uneori mâinile la ochi şi îi freca, vrând parcă să le ieie ceaţa
ce-i învăluise. Câţiva mergeau buimaci, ca ameţiţi, iar în capul
coloanei, calul negru al sergentului major Mănciuc tăia vânjos valurile
de omăt, cu capul în piept, cu muşchii picioarelor întinşi ca nişte
coarde. Din când în când, sergentul major se întorcea, îşi punea calul
pe flanc şi lăsa să-i treacă pe dinainte convoiul. Atunci îşi încrunta
fruntea şi striga apăsat, la câte vreunul:
- Mă Stavere, o s-adormim pe cal; atunci ce-o să facă cel de pe jos, ha? '„
Pe urmă dădea pinteni şi îşi lua locul în fruntea coloanei, cu capul în
piept, şi el, ca şi calul, legănându-se când la dreapta, când la
stânga. Straşnic om era sergentul major Mănciuc. întreg regimentul îi
ducea frica, şi chiar ofiţerii îi vorbeau lui mai altfel. Scurt,
îndesat, cu capul mare şi ochii verzi, numai c-o mustaţă - că pe una
i-o luase, dimpreună cu un capăt de buză, zvârlitura unui cal îşi
şuiera cuvintele mai mult decât şi le spunea. Doi dinţi îi rămaseră
goi, şi totdeauna părea că rânjeşte.
Viteaz şi vânjos ca un taur, se
repezise odată într-un pâlc de cerchezi, fără să-şi scoată sabia, şi,
împlântându-şi manile în gâtul celui dintâi, îl smulse de pe cal şi se
întorsese cu dânsul, târâş, în mijlocul escadronului înmărmurit.
Multe însărcinări avusese sergentul major Mănciuc, dar de nici una nu
fusese mai mândru ca de aceasta din urmă. Celelalte convoiuri plecaseră
comandate numai de ofiţeri, lângă care îl puneau şi pe el acum. Fără o
putere de judecată mai largă, el ştia una: era soldat, şi-n război
duşmanul nu trebuie cruţat. Năpârcii să-i zdrobeşti capul. Dacă el ar
fi fost în locul oricui din cei ce-1 urmau, cu capetele plecate în
jugul înfrângerii, şi-ar fi primit soarta fără să crâcnească. Dar când
plecase, la un lucru se gândea — şi nu-i putea da de rost: la ce ducea
în ţară toţi prizonierii ăştia? La ce i-ar fi hrănit statul? La ce
ajunşi cu bine- dacă vor ajunge... şi la gândul acesta mustaţa îi
tremura şi fruntea i se încreţea- i-ar fi trimis înapoi în ţara lor.
Nu, asta n-o înţelegea. Să-i fi dat pe mâna lui: la rând, alinierea! un
pluton cu carabinele încărcate în faţa lor, "foc" şi gata...
Aşa
gândea sergentul major Mănciuc, când i se păru că-i miroase a ţigară.
întoarse capul şi, printre călăraşii ce mergeau în frunte, văzu pe unul
dintre cei trei ofiţeri turci, pe unul bărbos, fumând. Mănciuc întoarse
calul, înfipse cu ciudă pintenii şi, despicând rândul, smulse ţigara şi
o aruncă:
- Nu e voie. Auzi?... Nu-nţelegi ce-ţi spun?... Ei, să ştii că nu e voie.
Căpitanul
se uită cu ochii mari la el, cu un zâmbet de dispreţ şi mânie, de care
buza de jos îi tremura uşor. Mănciuc se ridică în scări, şi, cuprinzând
cu ochii, pe deasupra convoiului,\pe călăraşi:
-Dacă mai fumează unul... apoi!...
N-avea
nevoie să sfârşească. Călăraşii îl cunoşteau. Sergentul Major Mănciuc
nici comenzile nu şi le sfârşea; cu toate astea escadronul se învârtea
ca o vâjâitoare.
Dar drumul se îngreuia, ninsoarea se îndesea din ce
în ce mai tare şi un vânt aspru începu să sufle dinspre Dunăre, purtând
troienele dintr-un loc într-altul, ca pe nişte valuri.
Caii suflau
din greu, iar oamenii, înţepeniţi cot la cot, păşeau încet, trăgându-şi
sufletul, ca şi când se înăbuşeau. Sprijinindu-se fiecare pe celalt, se
apucau pe după mijloc, unii de alţii, se aplecau ca şi cum ar fi tras
la plug şi îşi regulau mersul încordându-se cu toţii deodată.
După
două ceasuri, sergentul major Mănciuc opri convoiul. Atunci, cu ochii
iscoditori privi peste capetele tuturor, şi-i numără; erau toţi. Se
ţinuseră bine. Dar pe feţele unora ninsoarea îngheţase, şi din ochii
rătăciţi, din răsuflarea grăbită a piepturilor, se vedea bine că la a
doua postată erau să cadă.
Prizonierii se aşezaseră jos în
zăpadă; unii îşi suflau în mâini să şi le încălzească. Sublocotenentul,
învineţit de frig, părea că nu mai simte nimic, că nu vede. împrejurul
gâtului, pe fes şi pe umeri, ninsoarea se strânsese într-un strat gros,
ca o blană albă, care poate îi ţinea cald. Căpitanul bărbos îi vorbea;
îl îmbărbăta. El nu răspundea nimic, ca şi când n-ar fi auzit cuvintele
tovarăşului. Căprarul Păilă se uită la el, şi-n sufletul lui de om
milos parcă se făcu un gol. îi părea rău de tinereţea, de ştiinţa
copilandrului care ajunsese ofiţer şi care avea să cadă acuma, departe
de toţi ai lui, de toţi care-l iubeau. Păilă se luptase, nu dăduse
înapoi niciodată, că era soldat doar, dar aşa era firea lui: îi era
milă şi de un câne. Ofiţerul turc îşi scoase fără să vreie mâna, vânătă
de frig, şi o duse la gură; atunci brigadierul desfăcu coburii, se uită
spre Mănciuc, şi cum acesta privea într-o parte, se plecă şi dete
sublocotenentului perechea de mănuşi ce o avea mai mult la el. Ofiţerul
le luă, deschise ochii mari, apoi zâmbi şi dădu din cap. Puse mănuşile
şi rămase iarăşi nemişcat. Sergentul major strigă:
- Ei, Ştiucă! Ia calul în trap şi vezi ce se zăreşte acolo — ce-o fi pata ceea neagră?
Călăraşul
porni, soldaţii şi prizonierii îl urmăriră cu privirea, îl văzură cum
descăleca, cum ridică apoi ceva din omăt şi se întoarce:
- Să trăiţi, domnule sergent major, iacă, o scurteică ferfeniţă, şi un fes.
Mănciuc scoase sabia, le luă în vârf şi arătându-le:
- E-he! Ista-i unul dintre cei porniţi de ieri. Prizonierii înţeleseră: era unul din ai lor, căzut în ajun, sfâşiat
de
lupi; şi uri fior le trecu prin trup. Sublocotenentul ridică ochii şi
parcă privirile îi rămaseră atârnate de bucăţica de haină zdrenţuită în
dinţii fiarelor.
De sus, din înalt, se auzi un vaier ca o
tânguire şi vârtejuri de corbi împânziră zarea. Toţi priviră spre cer.
Unii dintre prizonieri se gândiră poate la înspăimântătorul sfârşit,
când de-abia căzut eşti ciuruit, găurit, de ciocurile hrăpăreţe ale
păsărilor, mai îndărătnice şi mai lacome decât lupii, ale păsărilor
care se hrănesc din trupurile oamenilor şi a cailor căzuţi în războaie,
care-şi mânjesc aripile de sânge ca să ducă înapoi, în adâncul senin al
cerului, semnul vrajbei şi nimicniciei de pe pământ.
Mănciuc ridică în sus capul şi şopti printre dinţi:
- Ne vin musafiri.
Apoi dădu porunca de plecare. _Dar prinşii se sculară anevoie, şi doi
dintre ei rămaseră jos, strânşi cu bărbia la genunchi, cu manele
înţepenite, ca şi cum îngheţaseră acolo. Călăraşii le strigă să se
scoale, câţiva prizonieri îi ridicară şi îi luară pe mâni. Convoiul
pomi, încet, tărăgănat, lungindu-se din ce în ce, din pricina mersului
tot mai îngreunat al oamenilor.
După câtăva vreme un şir se opri;
unul dintre cei doi prinşi, pe care îi luaseră soldaţii să-i poarte,
îşi dăduse sufletul. Supt de boală, sleit de osteneală, îşi găsise
sfârşitul. Tovarăşii îl lăsară jos, vroiră să-1 acopere cu zăpadă, dar
sergentul major băgase de seamă şi răcni:
"înainte!"
Trupul
celui dintâi căzut rămase în urmă ca o pată. Nimeni nu mai întoarse
capul să se uite înapoi, dar un vaiet surd, un învălmăşag prelung în
aer, arăta desluşit ce se întâmpla acolo. Stolurile de corbi coborau
spre pământ...
Căzuseră şapte prizonieri, dintre care doi fuseseră
părăsiţi, suflând încă. Braţele tovarăşilor erau prea înţepenite să-i
poată ajuta, adăpost nu se găsea, şi seara cădea mohorâtă, ceţoasă.
Călăraşilor le îngheţaseră şi lor picioarele în cizme, lăsaseră
dârlogii de gâtul cailor, şi-şi băteau palmele una de alta. Numai
Mănciuc mergea tot în frunte, calul lui lua tot cel dintâi troienele în
piept, cu muşchii picioarelor încordaţi ca nişte odgoane.
Sublocotenentul turc pierdea puterile din ce în ce; căpitanii îl luară
între dânşii, îl purtau aproape; dar el îşi dete în curând seama că
i-ar fi peste putinţă să meargă până la sfârşit. încetul cu încetul
rămase în urmă, în rândul al doilea, apoi se perindă prin toate
celelalte rânduri, şi când cei din urmă patru prizonieri, la cot cu
care mergea, vroiră să-i dea ajutor, dânsul nu primi, îndărătnic,
hotărât parcă în slăbiciunea lui. Brigadierul Păilă se uita la el, îl
văzu că se clatină; bucuros i-ar fi dat calul o parte din drum, până se
va mai întrema! Dar cunoştea bine pe sergentul major Mănciuc: ar fi
fost în stare să-1 împuşte. Se plecă numai, atinse umărul ofiţerului
şi—i arătăm zare:
— Colo... nu mai este mult.
Sublocotenentul
înţelese, din mişcarea călăraşului, ce-i spunea, îşi întinse într-un
zâmbet buzele îngheţate şi dădu trist din cap.
Cu lăsarea serii,
crivăţul părea că se înteţeşte, şi din depărtări veneau vaiete
neînţelese, din păduri, pe care le frământa vântul, sau din adâncuri de
văi, în care urlau fiarele.
O jale mare cuprinse pe Păilă. Se
întoarce acasă după atâta vreme de lipsă, scăpase de la moarte, şi cu
toate acestea parcă ceva i se rupsese în piept; nu putea să înţeleagă,
în sufletul lui de creştin, cum avea să lase să se prăpădească în
pustietăţile astea pe ofiţerul tânăr care, ca şi dânsul, se luptase. Şi
cum gândea astfel, deodată parcă se făcu un gol lângă dânsul; întoarse
capul şi văzu că sublocotenentul lunecase în omăt şi rămăsese acolo
nemişcat.
Opri calul, dar în clipa aceea glasul sergentului major răsună aspru.
- Mai repede!... Brigadier, ne apucă noaptea...
Şi porni. In faţa ochilor însă i se puse o pânză prin care nu putea privi şi între gene îi răsăriră două lacrimi.
Nu-1
ştia pe copilandrul cela, nu-1 mai întâlnise niciodată, şi totuşi i se
părea că-1 iubeşte ca pe un camarad, ca pe un tovarăş de arme...II
văzuse bine cum căzuse şi cum rămăsese nemişcat... Poate că murise...
Ar fi fost mai bine - scăpa... Dar dacă trăia încă? Ce spaimă, ce
grozăvie să rămâi în mijlocul câmpului, să vezi cum zbor spre tine
corbii.
...Şi-ai tăi, ai tăi, acasă, te aşteaptă!... Da, mai bine ar
fi fost să fi murit. Gândul acesta îl necăjea, i se înfipse în minte.
Deodată strânse dârlogii şi calul se opri. Convoiul mergea înainte, şi
când se depărta, Păilă se întoarse şi porni în galop. Prin lumina
cenuşie a serii, zări trupul ofiţerului sprijinit într-o mână.
Prizonierul
rămase aşa, împietrit, uitându-se cu ochii mari deschişi, ţintuind
parcă o privelişte de groază. Brigadierul descăleca, se aplecă şi-1 luă
în braţe. Vroi să-l ridice în picioare, dar genunchii ofiţerului se
muiară, şi trupul lunecă în jos, ca şi cum s-ar fi topit. Călăraşul
privi împrejur... nimic şi nimeni.
Nu-l putea lua, iar inima nu-l
lăsa să-l părăsească. Atunci un gând îi străbătu prin minte. Duse mâna
la centiron, la spate, şi scoase revolverul, apoi îl întinse
prizonierului. Acesta înţelese, prin ochi îi trecu o licărire de
bucurie, şi de-abia luă arma cu amândouă manile. Călăraşul se sculă şi
întoarse capul, ferindu-se să vadă ceva groaznic; şi, după câteva
clipe, cât trebuiră degetelor înţepenite ale ofiţerului să apese pe
trăgaci, se auzi o detunătură pe care crivăţul o fură repede şi o
pierdu în depărtare.
Călăraşul privi: sublocotenentul îşi
descărcase revolverul în inimă, şi rămăsese întins, încremenit în cea
din urmă zvâcnire a trupului cuprins de moarte. Brigadierul se plecă,
se uită îndelung la faţa care aproape nu se mai putea desluşi de
umbrele serii. Tremurând, ridică revolverul, îl vârî în toc, apoi
acoperi trupul cu omăt. îşi mai aruncă ochii o dată; nu se vedea nici o
urmă: subt giulgiul alb al câmpului parcă nu se întâmplase nimic.
Călăraşul îşi simţi sufletul împăcat, acum; era liniştit. încalecă şi
peste puţin ajunse convoiul. Lipsa nu i se băgase de seamă. De sus
cădeau fulgii întruna, foşnind ca un şipot; şi-n frunte calul vânjos al
sergentului major Mănciuc, tăia, pieptiş, troienele. Iar oamenii
mergeau cu capetele plecate... Şi noaptea cădea.
|
|
|
 Visitor's Comments ! |
|
|
|
Ales la intamplare |
|
Gheorghita - fiul lui Nechifor si al Vitoriei Lipan, este personaj secundar si realist, aflat la inceputul romanului la varsta adolescentei, avand doar 17 ani. Flacaul parcurge, alaturi de mama lui, un drum al initierii catre formarea lui ca barbat, experienta acumulata intr-un timp scurt il maturizeaza rapid: "de-acu trebuie sa te arati barbat. Eu n-am alt sprijin si am nevoie de bratul tau". |
|
|
|
Statistici |
| » Numar total de articole |
345
|
| » Numar total de autori |
90
|
| » Articole vazute |
2507633
|
| » Numar categorii |
26
|
|
