|
|
|
Publicat : January 25, 2008 |
Autor : Mihai T.
Categoria : Nuvela | Vazut de
: 395 ori | Unrated
|
|
|
Apa si foc
De la ştreaja Vergului până la Biserica Delea-Nouă, un nor de praf galben se ridică de la pământ, mânat ca într-o albie printre casele şi gradinele şoselei nepietruite.
Grânarii se întorc de la sate, de la mori şi porturi. Unii încărcaţi cu vârf pân' la cercul coviltirului, alţii cu căruţele goale şi cu maldăr proaspăt în codârle. Bicele pocnesc pe deasupra naintaşilor; caii voinici şi aprinşi joacă în hamuri şi nechează, mirosindu-şi din depărtare grajdurile. Tinerii, rumeni şi năduşiţi, cu zăbunele şi cu cămăşile dăschiate, cu hamurile pe după gât, călări pe rotaşii din stânga, dau chiote în goană cailor; iar dacă căruţa le e greu încărcată şi roatele abia li se învârtesc în osii, ei cântă prelung Mumă dragă, mumă, Dine, Dine, Constandine, or Ghiţă, Ghiţă, Cătănuţă, bătând cu călcâile goale în pântecele cailor.
înaintea lor ies, în cârduri, copii dolofani, dăsculţi şi cu pletele cârlionţate pe grumaji şi să uită cujind cum mai-marii lor mână câte cinci şi şase cai, fetiţe săltate care furişează câte o ochire pe cine mai ştie ce flăcău voinic, muieri cu furca în brâu, şi-apoi, în urma lor, toţi cânii mahalalei, lă-trând şi chefnind a bucurie.
Şi vorba se dăschide, de la biserică, până la ştreajă, între cei din căruţă şi din şei şi cei de pe jos.
Femeile întreabă pe alţii de ai lor, pe ai lor de cât chila şi cum au dat-o.
Copiii vor pepeni verzi şi galbeni, şi mai ales să-i ducă în braţe, măcar de i-ar doborî boşarii la pământ. Ba tărtă-cuţe, ba tivgi, ba porumb verde, ba să-i suie şi în căruţă. Pe cei mai mici femeile i-aruncă în braţele celor de pe cai, iară aceştia, ca pe nişte dovleci, i-azvârlă în culmea grâului; şi copilaşii se scoală cu nasul, cu gura şi cu părul plin de boabe, şi scuipă, şi se şterg cu dosul mânelor pe la nas, şi râd, şi ţipă, şi nimeni pe pământ nu e mai fericit decât ei.
Dar printre lumea veselă se strecoară Măria Sandului.
E naltă şi slabă, îmbrobodită c-o maramă; caută neclintit în lungul căruţelor ce se pierd în norul de praf. De poalele rochiei e agăţat, cu amândouă manele, un copil ca de şapte ani.
Măria calcă lung şi repede. Copilul plânge:
- Mamă, stăi mai încet; mamă, mă dor tălpile...
Câteva femei se uită după ea, dau din cap şi-şi şoptesc încetinel şi sfios:
- Nu e d-a bună Sandului.
- N-a venit de două săptămâni.
- Nu mă uit eu că e tânăr, căci de, ei trăiesc bine de la Dumnezeu. Doar nu şi-o fi ieşit din minţi, aşa din senin.
- Nu se află... E om de treabă.
- Mie mi-a spus al meu că de când s-a dus la Olteniţa nu 1-a mai văzut.
- Şi mie, că s-a dus pe Sabar în jos.
- Eu am aflat că s-ar fi despărţit de Mitrană ca să treacă Argeşul.
- Argeşul? Argeşul? Ce mânia Domnului! Ce apă lacomă! Cum te înşeală şi te fură; pe câţi n-a răpus; şi ai noştri nu se mai învaţă minte, capete seci ce sunt!
Aşa zise una dintre ele şi—şi facu cruce mare şi apăsată, iar după ea cu toatele se închinară îngânând:
- Doamne, fereşte, Doamne, şi pe duşmanii noştri!
Măria, nezărind nici pe Sandu, nici căruţa lui nouă şi ferecată, nici prăştiaşii lui, care sforăiau şi nechezau, deşi îi îngheaţă inima să mai auză "Nu l-am văzut, cumătră", "nu i-am dat de urmă cu nici un chip", deşi abia-şi stăpâneşte plânsul ca să nu-şi sperie copilul, nu mai poate răbda şi întreabă de la un cârd de vreme pe toţi, în şir, şi oftează adânc, neavând veste de zilele Sandului.
Din căruţă în căruţă, din "nu ştiu" în "nu ştiu", a ajuns la cel din urmă grânar, la tata Motoc Neadormitul.
Copilul îi plânge că-1 dor tălpile şi călcâile.
- Tată Motoc, de-al meu nu ştii nimic, întrebă Măria, nu l-ai aflat pe drumuri? Că de mai bine de două săptămâni nu s-a întors pe-acasă.
Bătrânul, cu barbă albă până la cingătoare, cu plete lungi răvărsate pe umeri şi cu sprâncenele albe şi stufoase, îşi opreşte caii, tuşeşte în sec şi prefăcut şi dă să vorbească.
- Tată Motoace, spune-mi drept ce ştii, n-o mai potrivi, că tot degeaba este; mai bine să ştiu la un fel unde i-o fi osciorul.
Aşa tăie Măria cuvântul îngânat al bătrânului.
- De, Mărie tată, ţine-ţi inima, dar de când s-a hotărât să treacă Argeşul, singur-singurel, cu căruţa cu ovăz, nu i-am mai dat de urmă. A doua zi am aflat că Argeşul a venit mare, topenia pământului, că şi-a surpat malurile, c-a sorbit toate podurile şi şi-a revărsat apele afară din albie cât îţi bate ochiul. Dar tu fă-ţi gânduri bune, că nimeni nu moare cu zile. Când ai zile, treci prin foc şi prin apă şi n-ai habar, când nu, te pârjoleşte cărbunele din lulea şi te îneci într-o picătură de apă. O să vie el, o să vie, de i-o fi scris să vie...
Astfel îi vorbi tata Motoc şi, încolăcind biciul pe deasupra cailor, arse pe înaintaşi, dădu ghies rotaşilor şi urni din loc căruţa care trosnea de încărcată ce era. Caii, aţâţaţi de şarpele bătrânului, smâciră în ham, se opintiră în picioarele de dindărăt, înfipseră în pământ pe cele dinainte, proptiră capetele în latele lor piepturi şi-o porniră la trap, ca şi cum n-ar fi târât nimic după ei.
Măria, dreaptă şi naltă, ocoli cu privirea întinsele câmpii din faţa Pantilimonului, tăiate drept pe la mijloc de drumul gălbiniu care se îngusta şi se ascuţea ca un par spre capătul înfipt în zarea cenuşie a depărtării. Când îşi întoarse privirea pe urma grânarilor, nu mai zări pe nimeni. Norul de praf se stingea dincolo de biserică; soarele alunecase la vale sub verdele posomorât al grădinilor.
Se întoarse spre casă, luându-şi copilul de mână.
Păşea încet-încet, dând din cap şi negândindu-se la nimic.
Ca niciodată, era ostenită fără să fi muncit; îi era frică, îi era cald şi înota în praful fierbinte din mijlocul drumului, fără a se abate pe cărăruia de pe marginea viilor. Copilul o întrebă somnoros şi trist:
- Mamă, de ce nu vine tata cum venea al'dată? Toţi copiii au pepeni, tărtăcuţe şi tigvuliţe mici, numai eu n-am de unde, parcă n-aş avea pe nimeni...
Măria tresări, închise ochii o clipă; când îi deschise, erau calzi, roşii şi umezi.
Se gândi; se opri în loc; îşi luă copilul în braţe, se uită lung la el şi oftă, luând iar calea spre casă. în fundul urechilor auzea necontenit cuvintele bătrânului Motoc: "O să vie, o să vie, de i-o fi scris să vie". Şi când îi trecu prin minte cum vine Argeşul şi-şi rostogoleşte valurile cât dealurile de mari, că uneori e ca zidul, drept şi înalt, urlând ca o fiară, mâncându-şi malurile cu copaci înfipţi acolo de veacuri, şi când se gândi câte suflete a răpus, câte hârci şi câte ciolane de oameni şi de dobitoace a împrăştiat în luncile lui, şi când se mai gândi că Sandu a vroit să-1 treacă, şi a doua zi s-a lăţit vestea că Argeşul s-a aruncat afară din albie, Măria începu să plângă pe-nfundate, înecându-şi hohotul, sugrumân-du-şi oftatul şi strângându-şi copilul la sân, care, neştiutor de grijile şi durerile mumii, aţipise, ostenit de drum şi de căldură.
Când intrară pe ştreajă, soarele apusese; luceafărul clipea ca un ochi de diamant, singur şi viu în toată nemărginirea seninului albastru.
Apropiindu-se de casă, Măria Sandului nu-şi mai putu prididi plânsul; lăcrămile îi picurau câte trei-patru boabe deodată, scuturându-se de pe cerculeţele ei pe picioarele goale ale copilului.
Copilul îşi frecă picioarele şi mormăi furat de somn:
- Ah! cum mă ustură...
Măria ajunse în poartă, o dăschise, ocoli grădina, se întoarse spre grajd şi când şopti: "O fi avut zile?", un cârlan, legat la ieslea grajdului, nechează; copilul tresări speriat şi începu să plângă.
Ea intră în casă, încuie uşa tinzii, întrebându-se:
"O fi avut zile?... O fi avut zile?"
Copilul doarme cu faţa în sus, cu manele aruncate pe pernă, cu gura căscată, c-un picior peste plapămă, liniştit, fericit în odihna netulburată a somnului. Arar mişcă câte un deget şi dă să dăschiză pleoapele prinse una de alta. Capul îi e înconjurat de părul învoit şi bălai.
Muma şi copilul, cum stau îmbrăţişaţi, parcă sunt una, o singură fiinţă...
Opaiţele şi lumânările de seu s-au stins în toată mahalaua. Un vânt care adiase până către miezul nopţii deodată s-a pornit în neştire să bată cu mânie. De la apus se ridică nori negri şi mari şi înghit seninul cerului. Norii se rostogolesc posomorâţi, desfâşurându-şi pânza lor cernită. întreaga boltă a cerului s-a stins, a pierit în întunericul lor. E un haos negru şi nepătruns. Nu se mai aude nimic, afară de vuietul vântului care se umflă şi îndoaie plopii nalţi parcă ar fi nişte trestii.
Deodată se auzi un ţipăt deznădăjduit în casa Sandului. Geamurile săriră în bucăţi şi cercevelele trosniră şi căzură la pământ. Un fum galben bufni pe fereastră şi câteva scântei se duseră în sus ca nişte săgeţi lungi, sorbite de mânia vântului. Fumul se înroşi şi năvăli pe fereastră, pe coş şi prin acoperiş. într-o clipă fâşii de flăcări ascuţite izbucniră pe fereastra sfărâmată. La lumina lor înfiorătoare Măria se zări galbenă, cu gura căscată, cu ochii roşii şi scânteietori; se repezi în uşi să le spargă, apoi se întoarse repede, înfipse amândouă manele în vergelele groase ale ferestrei, le zgudui, le depărta una de alta şi izbuti să-şi arunce copilul care ţipa spăimântat; copilul se sculă de jos şi se pierdu în întunericul uliţelor strigând: "Arde, oameni buni, arde măiculiţa mea!"
Când s-a ridicat mahalaua în picioare şi s-a adunat în curtea Sandului, casa întreagă era o flacără care se rupea în fâşii de bătăile vântului, mistuind tot... tot trosnind, cră-pând şi prefăcându-se în cenuşă în gura focului. Şi când văzură trupul Măriei atârnat pe fereastră, jumătate afară, jumătate în casă, cu ochii săriţi din văgăunele lor, cu gura căscată şi dăsfăcută în două (o carne vie sfârâind la pălă-lăile focului), cu toţii plecară ochii în jos, se înfiorară şi încrucişară braţele pe piept.
Nu mai era nimic de scăpat.
Câţiva se repeziră prin flăcări să-i scape trupul, şi când cercară să o tragă de mâini, mâinile se desfăcură din umeri; femeile şi copiii izbucniră într-un hohot de jale.
O flacără era de la pământ până în negura văzduhului; zidurile trosniră, se dăspicară şi acoperişul casei se pleoşti, căzu pe Măria...
Cerul posomorât s-a înroşit ca un fund de căldare. Cânii, speriaţi, urlă.
Grânarii privesc şi se închină şi se minunează de-aşa blestem neauzit
- S-o fi răsturnat candela de la icoane, că n-are de un' să fi luat foc.
- Aşa şi e, că biata Mărie, de când nu mai ştia de Sandu, ardea candela şi ziua, şi noaptea.
- El se înecă, ea arse, ce urgie nemiluită!
- Dar bietul copil, o fi cenuşă...
- Nu, se zice că l-ar fi auzit alde Kiurleasa ţipând pe uliţă şi fugind spre gropile de nisip.
- Mititica Măria, şi 1-a aruncat pe fereastră, şi ea, ea, vai trupşorul ei... ce chinuri... ce chinuri nespuse!
A doua zi casa era un morman de cenuşe.
E duminică; bărbaţii şi femeile se duc spre biserică, dar cum se apropie de curtea Sandului pun ochii în pământ şi lăcrămează. După leturghie se întorc în şiruri spre casele lor, trişti şi ofiliţi c-au pierit doi dintre ei, ţărani ca şi ei, de-o vorbă şi de-o lege ca şi ei, suflete de creştini ca şi ei.
Vreo câţiva, cu tata Motoc în frunte, se abat în curtea Sandului.
Şi tot vorbind şi uitându-se la grămada de cenuşă şi de tăciuni, deodată le tâcăi inima tuturor... Copilul dormea cu capul pe-o grindă şi cu picioarele vârâte în.cenuşa caldă încă...
- Vedeţi, zise tata Motoc, dorul de vatră 1-a adus în cenuşa caselor; dar când i s-o răci cenuşa pe picioare, plapă-mile noastre, ale tuturora, să-i încălzească picioarele.
|
|
|
 Visitor's Comments ! |
|
|
|
Ales la intamplare |
|
Era odată o capră care avea trei iezi. Iedul cel mare şi cel mijlociu dau prin băţ de obraznici ce erau ; iară cel mic era harnic şi cuminte. Vorba ceea : „Sunt cinci degete la o mînă şi nu samănă toate unul cu altul".
Intr-o zi, capra cheamă iezii de pe-af ară şi le zice : |
|
|
|
Statistici |
| » Numar total de articole |
345
|
| » Numar total de autori |
90
|
| » Articole vazute |
2507664
|
| » Numar categorii |
26
|
|
