|
|
|
Publicat : January 08, 2008 |
Autor : Mihai T.
Categoria : Basme | Vazut de
: 399 ori | Unrated
|
|
|
Cei trei fraţi împăraţi
A fost odată ca niciodată etc.
A fost odată un biet om sărac. El avea femeie şi trei copilaşi. Lucra bietul om de da pe brânci, zi şi noapte, orice şi pe unde găsea, şi două în tei nu putea lega şi el. Bieţii copilaşi erau mai mult flămânzi decât sătui.
într-o dimineaţă, plecând la pădure ca să aducă ceva uscă-turele pentru casă, văzu într-un copaci un cuib de pasăre, cum nu mai văzuse el până atunci. Se miră niţel, apoi parcă-i da cineva ghes, vru să ştie ca ce fel de pasăre să fie aceea ce se adăpostea în astfel de cuib. îşi lepădă calevrii, îşi scuipă în palme şi se agăţă de copaci ca să se urce în el. încet, încet, el se sui până la cuib, se uită într-însul; pasărea nu era; când, ce să vadă? un ou ca de găină. Aşa de frumos era oul şi lucios, lucios, încât parcă-i era milă să puie mâna pe dânsul. în cele din urmă, îl luă şi-1 băgă în sân. După ce se dete jos, culese câteva uscături, făcu o sarcină mică, o luă la spinare şi plecă cu dânsa acasă.
Copiii, când văzură oul, săreau de bucurie. Se miră şi femeia lui, căci nici ea nu mai văzuse un astfel de ou. Nu ştiau cum să umble mai binişor cu dânsul, ca să nu-1 scape jos să se spargă. Unul zicea ca să-1 coacă în spuză şi să mănânce toţi dintr-însul; altul zicea ca să-1 fiarbă; altul zicea ca să-1 păstreze.
Muncitorul însă zise că mai bine ar fi să se ducă cu el în târg să-1 dea pe bani, că tot şi-a pierdut el ziua de muncă, şi cu ce va prinde pe dânsul să ia niţel mălai.
Toţi găsiră cu cale că aşa este mai bine să facă.
Se duse deci cu oul în târg. Se aşeză şi bietul muncitor în rând cu femeile ce vindeau ouă.
Umblau oamenii de colo până colo şi cumpărau mereu la ouă; dară la el nici unul nu venea. Se mira cum de nu-1 întreabă şi pe dânsul nimenea de oul lui. în cele mai de pe urmă, iacă un neguţător chiabur că vine şi la dânsul.
— De vânzare ai oul ăsta, prietene? îi zise.
— De vânzare, jupâne.
— Ce cei pe dânsul?
— Păi, ce-i vrea să-mi dai, jupâne.
— Să-ţi dau o pungă de bani.
— Ia lasă, jupâne, nu-ţi mai bate joc de mine, zise el şi se uita în altă parte, crezând că râde de el pentru că venise la târg numai cu un ou.
— Ba nici râs, nici nimic, începu a zice neguţătorul cel chiabur. Iată două pungi: nu cred să-ţi dea altul mai mult.
Şi scoase pungile cu bani, i le puse în mână, luă oul şi plecă.
Bietul om rămase înlemnit în loc, uitându-se după neguţător cum se ducea. Nici că-i venea măcar să creadă ochilor. Şi apoi unde se mai auzise ca un ou să se vândă cu două pungi de bani.
Când se deşteptă din zăpăceala lui, pipăi pungile să vadă nu e vreun vis; apoi vru să alerge după neguţător să-l întrebe de n-a făcut vreo greşeală. Dară ia pe neguţător de unde nu e. El îşi căutase de drum vesel că cumpărase aşa ou.
Dacă văzu şi văzu, deschise şi el pungile, se uită în ele, dară odată îl luară de ochi banii ce erau acolo. Apoi le strânse la loc, le băgă în sân şi plecă să-şi cumpere merinde. Umplu un sac cu de cele de trebuinţe şi o luă către casă. Se tot temea şi se tot uita în toate părţile să nu care cumva să vie cineva să-i ia pungile.
Când ajunse acasă, trânti sacul jos şi zise:
— Iată nevastă, ce minune făcui eu cu oul ăla poznaş; vezi tu?
— Văd. Dar ce e în sacul ăla marele?
— Ei! dară ce nu e, aia întreabă-mă; mălai, fasole, pastrama, peşte sărat, ceapă, ardei, usturoi.
— Şi unde le duci?
— Ia auzi: unde le duc! acasă, fa, ţie şi copiilor, unde să le duc?
— Ce vorbeşti, bărbate, ori ai căpiat astăzi? Vezi, mă, că ţi le-o fi dat cineva să le duci aiurea şi tu, ştiind lipsa de acasă, t-ei fi rătăcit cu ele încoace. Când ai mai făcut tu astă comedie să vii acasă cu merinde cât munca ta pe zece zile?
— Păi bine, fa, nevastă, nu-ţi spusei că comedia asta o făcu oul ăla poznaş, de-l găsii eu azi în pădure?
— Ce spui, bărbate? Atât a făcut oul ăla, cât ai dat tu pe toate astea?
— Hei! dară când ăi mai vedea şi p-astea, să vedem ce o să mai zici!
Atunci scoase pungile şi răsturnă banii în pat.
Femeia rămase înmărmurită cu ochii ţintă la bani.
Copiii care până atunci răscoleau prin sac şi înhăţau cu dinţii când din una, când din alta, cum auziră zornăitul banilor, alergau de la sac la bani şi de la bani la sac. Ei nu se puteau sătura văzând atâta belşug în casa lor.
— Bărbate, mai zise femeia, dară ăsta nu e lucru curat. Atâţia bani pentru un ou de găină!
Şi pipăia banii să vadă, nu care cumva sunt niscai farmece, ori altceva?
— De găină, de negăină, uite, l-am vândut cu două pungi de bani, cum îi vezi cu ochii verzi. Apoi ori că el a făcut atâta, ori că negustorul la care l-am vândut n-a fost om curat, eu nu ştiu. Atâta ştiu numai că trebuie să mulţumim lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să vedem şi noi o dată cu ochii ce este belşug în casa noastră. Acum vezi de rosteşte de masă, să mâncăm şi să ne veselim.
Aşa şi făcură. Toată ziua într-o veselie o duseră.
A doua zi, se sculă de dimineaţă, se găti şi plecă la muncă. Nu ştiu însă cum făcu el, nu ştiu cum drese, că se pomeni iarăşi în pădure. Nici el nu ştia cum venise acolo; ştia numai că el la muncă plecase.
Dacă văzu aşa, cătă copacul, se sui în el şi mai găsi un ou.
Se duse cu el în târg şi mai luă încă două pungi cu bani tot de la acel negustor.
Pasămite oule astea erau de diamant, care făceau de zece ori atât cât îi da lui pe ele negustorul.
El însă era bun bucuros că lua şi atât; căci scăpă de sărăcie el şi cu toţi ai lui.
Cumpără de astă dată haine pentru copii, căci erau goi. Mai luă nişte unelte şi dichisuri de ale lui pentru muncă şi pentru casă, căci nu credea că o să fie în toate zilele Paşte, să tot găsească la ouă d-astea scumpele.
Câteva zile d-a rândul se mai duse el în pădure şi tot găsea câte un ou. Se făcu însă mai năzuros în târg, ţinu mai la preţ şi cu mirare văzu că scoate câte patru pungi de bani în loc de două.
Apoi dacă văzu că aşa merge treaba, îşi făcu o căscioară, îşi mai îndulci şi el traiul şi-şi dete copiii la dascăl ca să înveţe carte.
într-una din zile, ducându-se mai de dimineaţă să-şi ia mer-ticul, dete peste pasărea ale cui ouă le lua el. Sta pe cuib. Aşa frumuseţe de pasăre nu mai văzuse, nici mai auzise. îndată îi trăsni prin cap că ar fi bine să o ducă acasă la dânsul. O şi luă binişor şi cu mare bucurie aduse la bordeiul lui pe stăpâna ouălor.
Apoi, ducându-se în târg, porunci o colivie foarte frumoasă şi foarte mare, în care colivie îşi aşeză găina şi o îngrijea ca pe copiii lui.
Cu chipul acesta scăpă şi de drumul de toate zilele prin pădure şi de suitul în copaci.
Găina îi oua în toate zilele câte un ou, în colivie.
Imbogăţindu-se el, goni sărăcia din satul lui. Făcea bine la tot satul. Ajuta pe orice nevoiaş; cumpăra vaci la toate văduvele; ocrotea pe toţi copiii sărmani.
Omul era nesăţios. Ci cât are, tot ar vrea să mai aibă. Muncitorul, după ce văzu că are destul, începu a face negoţ. Şi fiindcă negoţul, când merge bine, de firea lui este să se întinză ca pecin-genea, dete ghies muncitorului să călătorească prin ţări străine după negoţ.
Porni dară într-o călătorie depărtată peste mări şi ţări.
într-o zi, când lipsea şi nevasta lui d-acasă, copiii intrară în colivie ca să se joace cu găina. Jucându-se ei acolo, unul dintre ei ridică aripa găinei şi vede că este ceva scris acolo:
— Să te văd, nene, zise cel mijlociu către cel mai mare dintre fraţi, poţi tu să citeşti ce zice aici?
— Ba nici boabă, răspunse el. Astea parcă nu sunt slove de care ne arată dascălul.
— Să mergem să chemăm pe dascăl, să ne spuie el ce zic acele slove, zise cel mai mic dintre fraţi.
— Bine zici tu, răspunseră amândoi fraţii mai mari, să mergem, să mergem.
Şi într-un suflet ajunseră la dascăl, îi spuseră şi-l rugară să vie să citească, ca să ştie şi ei ce zic acele slove de sub aripa găinei, pe care o păstrează în colivie tat-al lor.
Dascălul deocamdată nu voi să creadă ceea ce-i spuneau copiii; dară după ce-l încredinţară, se hotărî să vie într-o doară, mai mult de hatârul lor, decât pentru vreo ispravă.
Când văzu acele slove şi le citi, dascălul rămase înmărmurit şi, intrându-i gărgăunii în cap, îi şi puse gând rău găinei.
Copiilor însă le zise că acelea ce li se păreau a fi slove era un fleac şi că nu însemna nimic.
Ce făcu dascălul, ce drese, se dete pe lângă muma copiilor şi, cu şosele, cu momele, îi intră pe sub piele şi se înădi cu dânsa.
Biata femeie, slabă ca toate femeile, se planisi dascălului. Intr-una din zile, după ce îşi scoaseră ochii, dascălul uitân-du-se la ea cu ochi galeşi şi cu giugiuleli, îi zise:
— Ce mult aş pofti să mănânc o pasăre cu tine la masă.
— Mâine e sărbătoare, răspunse femeia, voi trimite să cumpere o pasăre bună şi grasă şi o voi găti după pofta inimioarei dumitale.
— Dacă ar fi vorba despre păsări de care se găseşte la toată lumea, nu ţi-aş mai fi spus dumitale, căci am şi eu destule în curte, slavă Domnului!
Dascălul bătea şeaua să priceapă iapa. Femeii îi dete un fier ars prin inimă.
— E, apoi ce fel de pasăre ai voi dumneata? îl întrebă femeia.
— Ceva aşa, deosebit, răspunse dascălul. Şi ca să nu mai ocolim, ţi-oi spune româneşte, pe şleau: am poftă să-ţi mănânc friptă găina aia a ta din colivie.
— Vai de mine, dascăle; dară cum aş face eu una ca asta? Ce va zice bărbatu-meu când s-o întoarce?
— Orice va zice, iaca, tu să-i spui că a murit. Şi apoi nu pricep la ce să mai ţineţi o găină, care şi aşa e destul de bătrână şi care peste curând negreşit că tot are să moară.
— Orişicum, dascăle, tot nu-mi vine să fac una ca asta, ca să nu se amărască bărbatu-meu.
— Atâta trecere n-am şi eu la dumneata? mai zise dascălul. Asta îmi dovedeşte că nu mă iubeşti. îmi pare rău că am îndrăgit cu atâta foc pe o nesimţitoare. Eu pentru dragostea ta aş fi dat prin foc şi prin apă, ca să-ţi fac voile, şi tu pentru mine atâta lucru să nu faci. Să ştii dară că de azi încolo n-ai să mă mai vezi; mă duc să mă înec.
Biata muiere începuse a simţi şi ea de dânsul; apoi, de frică ca să nu-şi facă seamă singur pentru dragostea ei, se înduplecă şi făgădui dascălului că-i va da găina s-o mănânce friptă, singur-sin-gurel, după cum dorea.
Cum auzi dascălul de una ca aceasta, îi zise că acum s-a încredinţat că şi ea îl iubeşte. Apoi puse la cale ca găina s-o gătească bucătăreasa lui.
A doua zi, după ce porunci bucătăresei să nu lepede nimic din ale găinei, nici din măruntaie, ci s-o frigă aşa întreagă-între-guliţă, se duse la biserică, unde veni şi femeia cu copiii.
Bucătăreasa făcu întocmai precum îi poruncise stăpânu-său, însă pe când era aproape să fie friptă găina desăvârşit, copiii se întoarseră de la biserică, deşi nu se isprăvise slujba, căci li se tăcuse foame, şi se rugară de bucătăreasă să le dea ceva să mănânce.
Cu atâta gingăşie se rugară copiii, încât bucătăresei i se făcu milă de dânşii; le dete câte un codru de pâine şi, pe lângă aceasta, celui mare îi dete capul găinei, celui mijlociu pipota, şi celui mai mic inima, socotind că acestea sunt lucruri de nimic.
Copiii mâncară repede şi se duseră iarăşi la biserică.
Dascălul, care stătuse ca pe ghimpi la biserică, cum ieşi, veni numaidecât să se puie la masă. Numai gândindu-se la găină, îi lăsa gura apă. Dară se supără cât un lucru mare când văzu că i se aduse găina fără cap, fără pipotă şi fără inimă. Se cătrăni de ciudă şi de necaz dascălul, încât p-aci, p-aci era să-nnebunească.
Atunci răcni ca un leu la bucătăreasă, întrebând-o cum a făcut de i-a călcat porunca.
Biata bucătăreasă spuse lucrul cum se întâmplase, zicându-i că nu credea să se facă atâta tevatură pentru nimicul ăsta de măruntaie.
Văzu că nu mai are încotro şi se stăpâni, gustă câte ceva din masă, se sculă foarte amărât şi se hotărî să poarte sâmbetele copiilor.
Femeia, de unde se aştepta să vadă pe dascăl mulţumit pentru că se jertfise să-i facă plăcerea, rămase uimită auzindu-l că este atâta de mâhnit. Se duse dară pe lângă dânsul şi cu fel de fel de vorbe dulci voi să-l înveselească.
Iară el, care nu-şi lua deloc gândul de la găină, îi zise:
— Ai voit să-mi dovedeşti că-ţi sunt drag când te-ai înduplecat şi ai dat găina s-o taie şi să o frigă. Ca să mă încredinţez cu desăvârşire că mă iubeşti, am să te pui încă la o încercare. Un lucru am să-ţi mai cer.
— Spune, spune mai curând, sufletul meu, numai să se poată. Eu însă sunt gata şi la moarte să merg pentru d-ta, îi răspunse femeia.
— Trebuie să alegi una din două: ori să fii cu copiii tăi, ori să fii cu mine. Şi iată de ce: sunt dascăl de atâţia mari de ani, şi nu mi s-a mai întâmplat ca vreun şcolar până acum să-mi fi făcut ruşinea ce mi-au făcut copiii tăi. Toată lumea ştie că pe copiii tăi îi am mai de aproape decât pe ceilalţi; eu mă silesc cu ei să-i învăţ câte în lună şi în soare, fiindcă am voit să-i scot ciraci ai mei; şi ei, ce să vezi? Lasă că fac mişelii şi umblă ca bezmeticii pe uliţi, de s-a luat lumea de gânduri cu ei, dară azi, să iasă ei din biserică, să vie să mănânce şi apoi să se întoarcă în biserică clefetind din gură! Cu ce obraz să mai ies eu în lume? Cine o să-şi mai dea copiii la şcoala mea? Şi decât să-mi iasă nume rău, mai bine să mor; căci ce glăsuieşte o zicătoare: decât să iasă omului nume rău, mai bine ochii din cap.
— Ce stai, dascăle, de vorbeşti? Apoi la mine nu te mai gândeşti? Nu e păcat de Dumnezeu să pierdem noi nişte copilaşi aşa de drăgălaşi şi curaţi ca mărgăritarul? Cum se poate una ca asta, ca eu să-mi pierd copilaşii? Gândeşte-te, drăguţul sufletului meu, că sunt copiii mei.
— Ori ei, ori eu, răspunse el.
— Bine, ce o să zică bărbatul meu când s-o întoarce? Lumea mă va omorî cu pietre, când va auzi una ca asta. Dascălul văzu că a cam scrântit-o şi o întoarse pe foaia ailaltă.
— Eu nu zic să-i omoram, ci să-i trimitem deocamdată la un alt oraş; să zici că i-ai trimis pentru învăţătură. Nu mai pot, mă înţelegi? să stea cu mine aici; căci nu voi să-mi zică lumea că sunt dascăl d-ăia, terchea-berchea, trei lei perechea.
Cu gura zicea el unele ca acestea, dară în capul lui clocea alte gânduri spurcate.
— Ei bine, dacă este aşa, mă învoiesc; dară cum să facem? întrebă femeia.
— Foarte lesne, răspunse dascălul; la noapte să-i închidem într-o magazie şi mâine, în faptul zilei, îi iau eu într-o căruţă şi i-oi duce să-i aşez la un prieten al meu.
Gândul dascălului era să-i ia pe copii, să-i ducă în pădure şi acolo să-i spintece pe câte unul, unul, şi să le scoată dintr-înşii capul, pipota şi inima găinei şi să le înghită el.
Dară norocul nu-i sluji nici de astă dată.
Copiii fură cuprinşi de frică când se văzură închişi în magazie, începură să plângă. Cel mijlociu însă zise:
— Fraţilor, ascultaţi-mă pe mine, că va fi bine de noi toţi. Ştiţi de ce ne-a închis dascălul aici cu voia mamei?
— De ce întrebară ceilalţi.
— Dascălul a spus minciuni că nu însemnau nimic slovele de sub aripa găinei. Şi d-aia a stăruit el pe lângă mama de a tăiat găina şi s-o mănânce el, ca să se împlinească la dânsul prorocia din acele slove. Dară n-a vrut Dumnezeu cu dânsul.
— Adevărat să fie, mai întrebară fraţii, că însemna ceva acele slove?
|
|
|
 Visitor's Comments ! |
|
|
|
Ales la intamplare |
|
A fost odată un om bătrân care avea o fată mare, de se dusese vestea în lume de vrednicia ei. Moşneagul (unchiaşul) se căsători de a doua oară cu o babă, care avea şi ea o fată mare. |
|
|
|
Statistici |
| » Numar total de articole |
345
|
| » Numar total de autori |
90
|
| » Articole vazute |
2507704
|
| » Numar categorii |
26
|
|
