|
|
|
Publicat : January 25, 2008 |
Autor : Mihai T.
Categoria : Nuvela | Vazut de
: 450 ori | Rating : 
|
|
|
De azi si de demult
In ziua de Crăciun treceam prin grădina Icoanei.
Tăcere şi cărări albe cotite de după copaci fumurii. în spatele meu cineva îşi suflă zgomotos nasul. Un stol de vrăbii, speriat, se împrăştie în toate părţile. Era omul cu chef, ca la o zi mare. Un bătrân, cu nasul roşu adus în barba lui albă. Vorbea singur. M-am dat la o parte. S-a dus bombănind: "Ei, viaţă grea, ani grei"... Un glas blând. Simţii că e om bun.
în faţa mea, lunga faţadă, albă şi pitorească, a Şcolii Centrale. La fereastra din mijloc, o fetiţă, în rochie fumurie, cu capul rezemat de geam, privea. în nişte ziduri mari, un cap mic şi frumos... Şi o batistă îi trecu pe la ochi. Iacă o fiinţă fără copilărie. Cine ştie de unde-a fi! în orăşelul ei, veselie... copiii, fericiţi... ea, închisă, singură şi tristă.
Plecai, cu ochii în jos, mânând înainte acel tablou simplu şi simpatic. E de mirare câtă energie se pierde în căutarea subiectelor. Mai ales cu pictorii nu mă împac. Frumosul, naivul şi simpaticul, pretutindeni. Oriunde îşi întorci ochii, umbră, lumină, formă, vibrând de farmec şi de simpatie. Pe Grigorescu toate l-au emoţionat. Iacă un poet. Din pânzele lui, de o elocinţă uimitoare, poţi să-i reconstitui întreaga viaţă, notând precis ce a simţit pe toate cărările şi prin toate orăşelele pe unde s-a oprit câteva zile, câteva ore. între acest tablou şi maestru o apropiere aşa de mare, că începu să mi se pară nu cum îl văzusem, ci cum l-ar fi prins el în cadru, uşurel, poetic, într-o lumină limpede şi tremurătoare. "O fi sughiţând". Un vechi gând care tresări din impresiile şi credinţele copilăriii.
Cum ar fi mai frumos? Cu batista la ochi, sau cu privirea neclintită asupra unei lumi depărtate şi fericite? Şi jos cuvintele: în ziua de Crăciun.
Pe Strada Polonă, nimeni. Pomi încărcaţi de zăpadă. In apropierea unor case mari, o ţigăncuşă ghemuită într-un palton vechi cu buzunarele scoase afară. Crezui că e bolnavă. Trecui drumul. Mânca un codru de pâne albă şi întindea, cu poftă, de nişte costiţe de porc. In faţa ei un câne gras şi curat. Un danez şoriciu. Cu ochii după friptură.
Frumoasa lui zgardă dovedea că e un... bogătaş... Şi ce lacom!...
Fulgii de zăpadă cad liniştiţi. Câinele se uită, îi scânteiază ochii. Are aerul de-a-i zice: "Bre! ce lucruri bune mănânci tu!"
- Nu ţi-e frig? o întrebai eu.
Tu...
- Nu ţi-e frică de câne? -Tu...
- Dacă ţi-o lua friptura?
- Poi, slujnica lui mi-a dat-o.
- Ce-o fi vrând el?
- Carne. Oase, nu vrea oase, că i-am dat oase.
Fetiţa, murdară, ghemuită, mestecând repede. Cânele, gras, mândru, stând pe picioarele de dindărăt. Un bogat râvnea la un sărac.
- Fetiţo, vrei un franc?
- Un franc?...
Ce ochi mari şi frumoşi!
- Un franc.
-Hî-hî...
Nu-i venea să crează. Şi binişor, cu o mişcare furişă, îl luă, îl puse în podul palmei, întorcându-1 şi pe-o parte, şi pe alta. în mâna ei neagră, moneda, ca o lumină albă.
Abia făcui câţiva paşi şi auzii:
-Na, na şi ţie!
Mi-ntorsei capul. Aruncase cânelui o bucăţică de carne.
Fetiţa deschise pumnul, privi din nou la franc, începu să râză, se sculă şi o rupse la fugă, dând chiote. Câinele se uită lung după mine şi începu să urle. Ce curios! Era aşa de limpede ce spunea el: "Tu mi-ai gonit-o... de ce mi-ai gonit-o?..."
Cârdurile de Moş Ajun se rânduiau de mai nainte.
Cea mai bună faţă de pernă era a mea. O traistă cât mine de mare, în care mă împiedicam o noapte întreagă, tremurând, suflând necontenit în manele îngheţate. Ce fericire într-o suferinţă reală!
Surorile împleteau zorit la ciorapi, la târlici şi mânuşi. Toate trebuiau să fie gata. Ele simţeau un fel de mândrie ca fratele lor să se ducă departe, departe, cu cârdurile, şi a doua zi să le spuie tocmai pe unde a colindat.
Parcă mă văz în acel an în care n-am avut noroc.
M-am culcat devreme ca să mă scol la miezul nopţii. Am închis ochii, dar n-am adormit. Ce emoţiune! Aveam cizme noi. Nu le pusesem până atunci. Traista în cui, băţul după uşă, căciula la căpătâi. Şi căciula era nouă. îmi tâcâia inima, aşteptând pe Bănică cu tovarăşii. Am răbdat cât am răbdat în plapămă, dar n-am mai putut. Mulţi poate nu veţi fi ştiind ce va să zică Moş Ajun la 8 ani, ba încă cu cizme noi...
- Mă îmbrac, mamă... vine Bănică!
El era şeful. Voinic, îndrăzneţ şi de 14 ani. Eu, cel mai mic din ceata de şapte inşi.
Mama, somnoroasă, îmi răspunse necăjită:
- Dormi aci, mai e pân' la miezul nopţii.
- Mamă, vine Bănică!
In sfârşit, să mă îmbrace. Aprinse lumânarea. Pe geamuri, frunze albe şi groase. Afară, ger. Trăsei repede pantalonii. Intrai într-un spenţer de lână albastră, apoi într-o scurteică blănită cu oaie. Mă încinse cu o basma roşie. Cizmele! Cizmele nu intrau. Cu picioarele în sus, şi trage, şi trage, şi luptă, până când mama rămase c-o ureche în mână. Plângi eu, râzi mama. Până n-a cusut urechea cizmei, n-am încetat din urlat. Mi-am scos târlicii şi abia mi-au încăput cizmele. "Nu e semn bun". Ca acum mi-aduc aminte de acest gând.
- Să nu te muşte vrun câne, păcatele mele...; Vezi? Nu era semn bun...
Am tras căciula pe urechi. Am înhăţat băţul şi, până să vie Bănică, am strigat de vreo douăzeci de ori: "Bună dimineaţa la Moş Ajun!"
Tata se prefăcea că.nu ştie cine strigă.
- Ia să le aruncăm pisica în braţe... Oameni mari şi la Moş Ajun...
Şi strigam mereu, îngroşând glasul, cu ochii la cizme. Mă strângeau, dar... nu făcea nimic. Haiti! Bătuse în geam!
- Bănică?
- Bănică.
Şi zbughi pe uşă-afară!
Zăpada prinse, din polei, o coajă tare şi alunecoasă. Ceaţă, ceaţă, de abia zăreai la doi paşi.
Bănică făcu planul. S-o luăm pe la Crucea de piatră. Numai la întoarcere să strigăm prin părţile noastre. Pe la Crucea de piatră, mere, nuci şi covrigi, pe la noi mai mult colaci.
Bănică, în frunte. Noi, grămadă, dupe el, ca să nu-1 pierdem în ceaţă. Grăbiţi, sperioşi şi alunecuş. Cădeam pe-un capăt. Şeful râdea.
- Unul la rând... doi la rând... trei... Şi iar: Unul la rând...
- Unde suntem, nea Bănică?
Şi când îi ziceam nea Bănică, îi ziceam cu dragoste şi cu respect.
- Dracu' să ştie... nu văz nimic.
- Unde suntem, nea Bănică?
- Om fi printre vii... Şi suflam greu de tot.
- Ai ostenit, mă... cutare?
- Aş, nu-u-u-u!
- Mai avem, nea Bănică?
- Zău că nu ştiu... nu văz nimic...
- Om fi la gropi...
- La gropi?... nu văz nimic... staţi... băgaţi de seamă... Un ţipăt desperat şi scurt... Mă duceam în jos, în jos,
adânc, parcă se scufundase pământul sub mine.
- Ce e, mă? strigă Bănică speriat. Unde eşti, mă?... Gropile!... Radule!
Doi, mai mici, începură să ţipe.
Eu nu mă oprisem decât în fundul gropilor. Nu mă durea nimic, dar de frică începusem a clănţăni şi nu izbuteam să dau chiot.
-Radule! Radule! strigă Bănică.
Ceilalţi doi plângeau.
- Tăceţi, mă!
Şi le trase o înjurătură.
- Radule!...
In sfârşit, îi răspunsei.
- Ce e, nea Bănică?
- în gropi, mă?
- Da, nea Bănică.
- Cum dracu' făcuşi, mă?
- Nu ştiu, nea Bănică...
- Eşti viu, mă?
Ceilalţi doi începură iar să plângă.
|
|
|
 Visitor's Comments ! |
|
|
|
Ales la intamplare |
|
Domnul Mache şade la o masă în berărie şi aşteaptă sa pice vreun amic; e vesel şi are poftă de conversaţie. N-aşteaptă mult. Peste câteva momente, iată că-i soseşte unul dintre cei mai buni amici, d. Lache. D. Lache e fără chef. S-apropie şi şade şi el la masă. Cititorul mă va ierta că nu dau nici o indicaţie de ton, de acţiune şi de gamă temperamentală în tot decursul dialogului -indicaţie atât de necesară pentru citire caldă - şi va suplini însuşi cu imaginaţia această lipsă. |
|
|
|
Statistici |
| » Numar total de articole |
345
|
| » Numar total de autori |
90
|
| » Articole vazute |
2507749
|
| » Numar categorii |
26
|
|
