|
|
|
Publicat : January 24, 2008 |
Autor : Mihai T.
Categoria : Povesti | Vazut de
: 22001 ori | Rating :  
|
|
|
Trecu şi războiul. întors acasă îşi luă locul în grajd, mulţumit de liniştea dimprejurul lui, de lumina ce se revărsa pe ferestruia din faţă, de fânul mirositor ce-l smulgea de deasupra capului. Dimineaţa mergea la câmp, ca de obicei; serile arareori. In grajd vara era răcoare; iama cald. Şi vremea trecea...
Vremea trecea! Anii se scurgeau repede unul după altul. E-he! Cine ştie când fusese războiul! Dar odată cu anii s-a scurs şi puterea şi avântul lui. îmbătrânise, picioarele îi tremurau după o cale mai lungă; gâtul nu mai sta aşa de încordat, ochiul nu mai căta departe. O dată se poticni şi se rostogoli jos cu călăreţ cu tot. S-a ridicat repede, dar de atunci îl lua mai rar la câmp, şi-l purta numai la pas. In urmă nu-l mai lua deloc.
Venea dimineţile la el, îl mângâia, dându-i fiori ce-i fugeau pe sub piele, apoi poruncea soldatului să-l plimbe prin ogradă. Parcă nici lui nu-i mai venea să iasă din grajd; îi plăcea să mănânce încet, cu ochii închişi, peste care razele soarelui cădeau ca o ploaie caldă din susul ferestruii înguste.
Intr-o zi uşa grajdului se deschise larg şi doi soldaţi aduseră un cal tânăr, înspumat. însuşi generalul arătă unde să-l puie la iesle: el, bătrânul, avea să fie mutat mai încolo, în colţ, iar noul venit îi lua locul, în faţa ferestruii. Bătrânului parcă îi veni din nou vlaga tinereţii, ridică în sus capul, se uită la stăpânul lui, apoi rămase cu ochii pironiţi pe acela care-l înlocuia. Iar când se duseră cu toţii, se închise uşa; şi când venitul ridică botul şă smulgă din braţul de fân, din care el mâncase mai înainte, el se smuci, rupse frâul, şi repezindu-se către celălalt, îl muşcă de gât. îi despărţiră repede, iar el luă, pentru întâia dată, de la soldat două lovituri de varga. A doua zi, dimineaţă tare, generalul veni, porunci să se puie, în faţa lui, şaua pe calul celălalt, încalecă şi porni. Bătrânul întoarse capul şi-i urmări cu ochii până departe.
In fiecare zi, cei doi cai se măsurau cu privirea şi câteodată bătrânul, reînsufleţit, se smucea să se arunce. în urmă primea loviturile de vergi şi se punea să mestece liniştit nutreţul, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Intr-o seară, după multă vreme, calul cel tânăr întinse capul, cu ochi cercetători către bătrânul lui tovarăş. Acesta a stat o clipă, ca şi când ar fi vrut să se hotărască, apoi, simţind ca niciodată mirosul acela de câmp, care-i amintea de herghelia lui, de caii lângă care nu fusese de atâta vreme, întinse şi el gâtul, şi boturile lor se atinseră. Au stat câtva timp aşa, apoi bătrânul se încorda, rupse belciugul şi, rămânând slobod, veni încet, se alipi de celălalt şi începură să mănânce liniştiţi, unul lângă altul. Din seara aceea nu-l mai legară.
Se deprinseseră împreună; aproape nu se mai puteau despărţi. Când cel tânăr ieşea înşeuat, bătrânul necheza înăbuşit, nu-şi găsea astâmpăr, şi pleca încet-încet prin ogradă, după el, până îl aduceau soldaţii în grajd. Acolo aştepta să se întoarcă tovarăşul ca să mănânce. Iar serile, când obosea să mai mestece, îşi rezema botul de gâtul celui tânăr şi dormita.
Intr-o zi bătrânul nu mai putu să se ţină în picioare. Ochii i se împăinjeniră deodată, genunchii îi tremurau şi buzele scăpară jos mâna de fân ce-o smulsese atuncea. Voi să se rezeme de tovarăşul său şi nu izbuti. Incet-încet, bătrânul simţi cum se întunecă ferestruia spre care căta, i se înmuie încheieturile şi trupul îi alunecă jos. întâi se ţinu sprijinit în cele două picioare de dinainte, apoi îl părăsiră şi acestea, se rostogoli pe-o parte, horeai de câteva ori şi rămase întins, zbătându-se încet... Iar calul cel tânăr îşi apropie botul de trupul aproape nemişcat, stătu câtăva vreme cu ochii pironiţi, apoi tresări, întoarse capul spre uşă şi necheză prelung.
Tovarăşii
E încă întuneric. Pământul e jilav de rouă şi brazdele răsturnate în ajun, de către fierul plugului, miroase a proaspăt. In văzduh o raţă sălbatică zboară, furişându-se, măcăind speriată, ca alungată de glonţ. Pe o grămadă de coceni, plugarul, rămas peste noapte în câmp, doarme învelit cu nişte saci; şi mai încolo boulenii treji, Duman şi Joian, stau cuminţi, cu gâturile întinse, aşteptând jugul. Dar departe, în sat, încep să cânte cucoşii, căci zorile prind să mijească. Lumina se cerne din ce în ce mai deasă, şi-n vreme ce cununa cerului se luminează, pe pământ se desluşesc toate: satul; încolo pe coastă, ca urnită din loc, pădurea; în fund, dealurile gemene, unul după altul, ca pe o scară.
Şi-n cea dintâi clipă de revărsare a luminii, grija care târâie în urechea plugarului ca un greier îl scoală. Omul aruncă sacii la o parte, sare în picioare, îşi freacă ochii cu dosul mâinii stângi şi cu dreapta îşi îndreaptă şalele. Apoi porneşte spre boi. I-a înjugat... slabi, de li se văd coastele ca nişte arcuri sub piele, boii îşi încordează muşchii, îşi potrivesc bine cerbicea înjug — şi pornesc, împlântându-şi picioarele ca nişte ţăruşi de oţel. Şi cum merg aşa, aud din urmă fâsâitul cuţitului cum intră în pământ ca într-un miez de pâine, iar uneori, glasul plugarului, cum îi îndeamnă şi-i îndreaptă părinteşte:
- Cea, Duman, tată!
Ei îl ascultă ca nişte copii; şi, mereu, dâra neagră a brazdei se deapănă de la un capăt la altul al lanului ca pe un mosor.
Se luminează încet-încet, în pas cu boulenii parcă. E linişte. Un stol de grauri se lasă, pieziş, în apropiere. Razele soarelui îşi scutură, tremurând, praful de aur în aer. Şi boii simt, după cum e purtat plugul de coarne, că puterile stăpânului au mai slăbit:
-Hăis, Joian, tată!
Iar la glasul lui, răspunde, ca din nişte dumbrăvi înflorite în adâncuri, ciripitul gâdilitor al ciocârliei...
E cald. Pământul parcă fumegă. Grumazul lui Duman prinde să lucească de sudoare; jugul îl frige. Şi din urmă glasul mai mâniat al stăpânului îl zoreşte:
- Hai, Dumane, hai!
Boii nu trag nici mai tare nici mai încet; căci cunosc ei cuvântul nerăbdător şi necăjit al stăpânului. Păşesc liniştiţi, înţelepţeşte, şi în ochii lor cuminţi şi negri parcă se răsfrânge şi mai tare faţa neagră a pământului scormonit de plug...
S-a încălzit de tot. Soarele frige. Duman parcă-şi simte picioarele tremurând, mai cu seamă dreptul dinainte, în copita căruia i-a intrat un piron, mai acum câtăva vreme. Ii e sete. Dar din urmă glasul aspru acum al stăpânului nu-i dă răgaz. Bouleanul e deprins — mai aşteaptă încă ceva; şi nu întârzie mult; o varga i se aşterne pe spate, lăsând o dungă peste pielea udă. Omul ţipă:
- Sireace, sireace! Mânca-te-ar lupchii!
O albină rătăcită se ţine morţiş de plugar şi el o alungă, înfuriat, cu mâna. Un graur s-a desprins din stol şi s-a lăsat pe spatele lui Joian, care-l poartă, îngăduitor, ca pe un prieten. Iar înaintea plugului, ca un vomicel ce arată calea, un cocostârc păşeşte agale, privind când cu un ochi când cu altul spre pământ, înfigându-şi uneori ciocul.
- O-ahoo!
Soarele s-a înfipt în creştetul cerului şi de acolo dogoreşte văzduhul. Ţarina e încropită ca şi cum ar fi turnat cineva pe deasupra apă fiartă.
Boulenii răsuflă din greu. împrejurul gâtului simt, ca o zgardă de fier, urma jugului scos. Plugarul le-a dat o mână de coceni din care ei de-abia aleg câte unul. Un prichindel de copil i-a adus şi omului de mâncare: o bucată de mămăligă cu ceapă. Dar decât mâncarea, odihna parcă e mai priincioasă. Omul face un sac mototol şi—l pune sub cap.
Boulenii nu mai mănâncă; prichindelul le-a adus o oală cu apă în care nici nu le intră bine botul. Apoi rămân aşa cu puterile sleite, sub arşiţa soarelui. Graurii, cocostârcul au zburat. Au rămas ei singuri în câmp.
în dreptul lui Duman doarme plugarul, cu faţa arsă, bătut de razele fierbinţi ale soarelui, ale căror împunsături îi scot broboane de sudoare. Duman se uită la dânsul, şi de la dânsul îşi poartă privirea la umbra ce o aruncă el singur pe pământ, la umbra care parcă se topeşte din el, de i se aşternuse, moale ca o ceaţă, la picioare.
Şi parcă înţelege, parcă simte, parcă în mintea lui se face deodată o lumină omenească: porneşte cu paşi grei, se apropie de stăpân, până când îl înveleşte în umbra trupului lui trudit, ca într-o pânză răcoroasă. Apoi, cu ochii închişi, bouleanul rămâne în soare, încremenit cu genunchiul piciorului drept îndoit, gata să urnească iarăşi plugul pe brazdă.
Frunza
Lui Cristinel
S-a desfăcut din mugur, într-o dimineaţă caldă, a începutului de primăvară. Cea dintâi rază de soare s-a împletit pe ea, ca o sârmă de aur, făcând-o să tremure de fericirea unei asemenea atingeri. Ziua întâi i s-a părut scurtă şi apropierea nopţii o mâhni. Lumina se stinse, răcoarea o făcu să se zgribulească, să se vâre între celelalte şi să aştepte, aţipind până a doua zi, venirea soarelui. *
Cu ce revărsare de strălucire se ridică stăpânitorul lumii, până sus pe cer! Raza se scoborî din nou, şi toată ziua, încălzită, frunza se scaldă în albastrul văzduhului.
In scurtă vreme se desfăcu mare, verde, mai frumoasă ca toate, mai sus decât celelalte, tocmai în vârf. De deasupra îi cădea lumină, dedesubt se ridica până la ea mireasma crinilor albi, singuratici, cu potirul plin de colbul aurului mirositor.
Un ciripit străin o miră. Şi cea dintâi rândunică, venită de departe, taie albastrul ca o săgeată, înconjură copacul de câteva ori, cu strigăte de bucurie, apoi se aşeză pe streaşină casei, cântând mereu...
Dar, într-o dimineaţă, raza de soare nu mai veni. Cerul rămase acoperit de nori. Cea dintâi picătură de ploaie o izbi rece, greoaie. Câteva zile a plouat. Nici rândunelele nu se mai vedeau. Dar mirosul crinilor, seara, se împrăştia, puternic, umed: o ameţea.
După zilele acestea lipsite de scânteiere, soarele răsări într-o dimineaţă înfocat, vărsând parcă flăcări, încălzind totul în câteva clipe. Raza o fripse. în după-amiaza zilei acesteia, o păsărică cu pene verzi şi galbene, un scatiu, veni moleşit de căldură, de se furişă sub ea, la umbră, la adăpost. Şi frunza se bucură, acoperi cum putu mai bine păsărică; iar aceasta ciripi, întâi înăbuşită, din guşă, apoi mai prelung, mai dulce, cum nu auzise frunza cântec.
Şi în fiecare zi pasărea venea să se ascundă de căldura cotropitoare, în fiecare zi frunza o ferea şi seara cântecul se împrăştia vesel.
Cât n-ar fi dat acuma frunza pe o picătură de ploaie! Dar norii fugeau goniţi de vânturile din înălţimi; cerul de sticlă, înflăcărat, uscase totul. Crinii nu mai miroseau; când şi când rozeta, care îşi scutura sămânţa coaptă, împrăştia mireasma ei în zorii unora dintre dimineţi. Prea multă lumină, prea multă căldură.
Nopţile senine, cu craiul nou, cerul spuzit de stele, o fermecau. Ar fi vrut să fie veşnic noapte...
Pasărea venea mereu, câteodată şi noaptea rămânea acolo, aţipind cu căpşorul sub aripă.
Şi trecu mult până ce, odată, vântul de toamnă începu să bată. Zilele erau mai răcoroase, nopţile mai reci; cerul rareori curat. Puternic suflă vântul tomnatic! Apusurile erau ca sângele şi parcă înroşeau şi pământul. Frunza îşi simţi puterile slăbite; cu greu putea să ţină piept vântului care o clătina din toate părţile; câteva tovarăşe, smulse, fluturară prin aer, apoi fuseseră duse departe.
Pasărea venea mai rar, nu mai cânta, şi asta o mâhnea cumplit.
Frunza tânjea, se îngălbenea; celelalte de pe acelaşi copac, parcă se îngălbeniseră şi mai repede. începuseră să cadă. Frunza auzea mereu, de acolo, din vârf, foşnetul cobitor al tovarăşelor ce o părăseau strecurându-se uşor, ca o şoaptă, ca o rugăciune, aşternându-se jos, într-un lăvicer pe deasupra căruia vântul alerga grăbit.
De dimineaţă până seara, şi noaptea, frunzele cădeau întruna. Unele mai repezi, altele mai domoale, legănându-se în aer ca o aripă de fluture, aninându-se de ramuri, ca cerând ajutor; numai într-un târziu, dându-se învinse, cădeau îngropându-se între celelalte.
într-o dimineaţă se sperie. în tot copacul rămăsese numai ea! Ramurile goale se loveau unele de altele tremurând ca de frig. Deasupra, cerul cu nori greoi ca de bumbac; în largul lui, stoluri întregi de păsări plecau în şir; atunci băgă de seamă că şi cuiburile rândunelelor rămaseră goale.
Un fior o străbătu şi se gândi la pasărea pe care nu o văzuse de câteva zile. în clipele acestea, când parcă se cutremura la gândul că poate şi ea va trebui să se desprindă, să moară, ca şi celelalte, vederea prietenei, pe care o adăpostise atâta, i-ar fi fost de ajutor.
Şi pasărea parcă auzi chemarea tovarăşei de altădată; veni, dar se opri puţin, pe o altă ramură, ca şi când n-ar fi cunoscut locul obişnuit în care cântase; apoi îşi luă zborul şi, în trecerea grăbită, fără să întoarcă măcar capul, lovi cu vârful aripei frunza, care, de-abia mai ţinându-se, căzu la rândul ei.
Şi lăvicerul de jos nu se mai îngroşă, din ce fusese, cu această, cea din urmă, moartă.
O rază
S-a desprins raza din ghemul ei de aur şi-a rătăcit prin senin. Şi-n întâia zi, tremurătoare, căută pe ce să se oprească.
Intr-o poiană, din mijlocul unei păduri, găsi urma copitei unui cerb, plină ochi, de apa ploilor. Vroi să se strecoare în unda rece dar, în clipa aceea, un biet lup, slab de i se vedeau coastele, dădu buzna dintr-un desiş, se repezi, sorbi apa, tulbură ce mai rămăsese, apoi se prăbuşi în cealaltă margine a pădurii după o căprioară care tocmai trecea.
Raza călători mai departe.
Munţi, dealuri, văi: ai ce cutreieram lume când te-ai aşternut la drum.
Pe-un câmp, o grămadă de oameni prăfuiţi, osteniţi, aduşi de şale, merg laolaltă. Pe umeri de-abia îşi duc puştile cu spăngile ascuţite. Raza îi urmăreşte; ar vrea să se înfăşoare ca o sârmă de aur împrejurul spăngii călătorului celui mai obosit, rămas în urmă. Dar, deodată, un sunet de goarnă răzbate până în adâncuri. Călătorii se opresc, îşi îndreaptă trupurile, privesc iscoditori şi crunţi înainte, scot puştile, şi într-o clipă, dimpotrivă lor alţi oameni se arată. O clipire: duşmanii se aruncă unii spre alţii, puştile răzbubuie, spăngile se-nroşesc în piepturi. Călătorul obosit din urmă, însetat adineaori poate ca şi lupul din pădure, acum e şi el o fiară. Pe luciul de oţel al puştii lui se prelinge sângele.
înfiorată, raza călătoreşte mai departe. Când vrei sâ rătăceşti ai unde. Aşa raza ajunge deasupra unui târg.
Intr-o casă, mare, bogată, într-un salon, o mulţime de femei şi de bărbaţi sorb ceaiul aromat. Râs, vorbă; şi-un vals molatic se desprinde de pe clapele pianului, sub degetele subţiri şi albe ale cântăreţei. Ce mâini frumoase! iar la degetul cel mic o piatră preţioasă, un diamant, parcă atrăgea raza; din înalt ea se scoboară, şi-n clipa aceea degetul fetei pare că fulgeră de focuri. Uimită, mândră, cântăreaţa se opreşte, frânge cântecul şi se uită cu îngâmfare împrejur:
- Uitaţi-vă la diamantul meu, zice celor din odaie.
Dar raza se furişează, şi ochii tuturor privesc răutăcioşi.
Mai departe. Un colţ curat, senin şi liniştit nu e pe lumea aceasta?
într-alt târg, într-o mahala sărăcăcioasă, la o colibă. Fereastra mică e deschisă; lângă fereastră, mama, cu faţa suptă de neodihnă, îşi leagănă copilaşul bolnav pe genunchi. Micuţul stă cu ochişorii verzi deschişi, pieptul mai nu i se ridică, buzele albe nu se pot mişca. Se gândeşte mama: câte necazuri, câte nădejdi, şi acum! Şi cum gândea astfel, o lacrimă, curată ca un mărgăritar, îi izvorăşte în ochi mamei şi i se anină de geană. Şi-atunci raza pribeagă se topi în lacrimă şi-o polei.
Iar copilaşul, care de mult nu se mai înviorase, o zări; întinse mânuşiţa spre obrazul mamei şi zâmbi uşor.
|
|
|
 Visitor's Comments ! |
|
|
|
Ales la intamplare |
|
Tache Farfuridi si Iordache Branzovenescu sunt doi membri marcanti ai partidului de guvernamant, facand parte dintre "stalpii puterii". Ei formeaza un cupiu de imbecilitate, fntruchipare a ramolismentului politic. |
|
|
|
Statistici |
| » Numar total de articole |
345
|
| » Numar total de autori |
90
|
| » Articole vazute |
2507756
|
| » Numar categorii |
26
|
|
