|
|
|
Publicat : January 24, 2008 |
Autor : Mihai T.
Categoria : Nuvela | Vazut de
: 1479 ori | Rating :  
|
|
|
Domnul Vucea
Auzisem eu de turci, de muscali şi de nemţii cu coadă; ziua, la amiaza-mare, îi vedeam înaintea ochilor cu paloşe late, cu suliţe lungi, călări pe cai, sărind gardurile mahalalei, ca şi cum ar fi sărit o dâră de bou; îi vedeam robind roate de copii şi de muieri, lăsând în urma lor jale şi nori groşi de pulbere.
Dar oricât m-ar fi spăimântat şi fericit lumea basmelor şi-a poveştilor, când mi-aduceam aminte că de la Sfântă Mărie o să trec la Şcoala domnească, din culoarea de negru*, uitam şi de turci, şi de muscali, şi de nemţii cu coadă, şi de "ţara cocorilor".
Mă apropiam cu gândul, sfiicios, tremurând, de-acea vestită şcoală, ca de un urs împăiat, gata să fug. Mi-era frică şi mi-era dragă. Şi mi-era dragă fără să bănuiesc nici cum e, nici unde e.
Două lucruri aflasem: că e "domnească", iar nu cum era a noastră din curtea bisericii, şi că dascălul e "profesor", trebuind să-i zici "Domnul", iar nu cum îi ziceam noi, la al nostru, "Nea Nicuţă".
De pe la Sân-Petru eu îmi luam ghiozdanul, îi treceam bă-ierile pe dupe gât şi colindam pe aceleaşi cărări din grădina
noastră, zicând că am plecat la Şcoala domnească. Uneori îmi legam de mijloc, c-un crâmpei din frânghia mamei, tăiat pe furiş, şi pe'Grivei, şi-l luam cu mine. Cânele căsca de căldură, repezea capul dupe muşte, clănţănind dinţii. Eu îi vorbeam de Şcoala domnească:
- Hai, măi Grivei, măi, nu fi leneş. Acolo e şcoală, nu glumă... profesor mare şi învăţat, iar nu ca Nea Nicuţă, care se încurcă când zice cazania... Măi Grivei, este aşa de grozav profesorul că, de-ai vrea, chiar şi tu ai învăţa carte... Ci lasă muştele, nu fi prost... Să-i zici "Domnul" că, de nu, îţi mănâncă coada... Şi să nu scoţi limba de-un cot, că-ţi mănâncă şi urechile, bunătat' de urechi, măi Grivei, măi...
Câte nu spuneam şi pisicii! Parc-o simţ şi acum, ghemuită în sân, caldă şi moale. Torcea, cu capul pe gura cămăşii, cu ochii leneşi şi galbeni.
-He! he! Martinico... hai la Şcoala domnească, că sunt profesori buni... Să nu-ţi fie frică... Dacă ai învăţa adunarea, îţi dă un şoarice... la scădere îţi dă doi... la fracţii te face împărăteasa şoaricilor... Dacă nu te-i sili, să ştii, dragă Mărtinică, că te ia de coadă, te învârteşte de trei ori şi-ţi crapă fierea de pământ...
Voiam să sperii pisica. Pisica, sfârr-sfâr, închidea pleoapele leneş şi nepăsător, iar mie îmi treceau fiori reci d-a lungul spinării, căci eu credeam pe profesor atât de mare, că mi-l închipuiam mai mare şi mai tare ca tata chiar... Doamne, dar dacă, în loc să ia pisica de coadă, m-o înhăţa pe mine de-un picior?...
Se ducea cheful pe copcă, şi mă întorceam acasă, înşirând pisicii vorbe de mângâiere:
- Lasă, Mărtinică, nu fi fricoasă că Domnul e bun... nu bate la palmă... nu pune în cârcă ca să tragă la spete... nici nu te-aşterne cu tălpile la falangă, ca Nea Nicuţă, când bea ce-a strâns cu discul.
Mai erau cinci zile până la Şcoala domnească. Toate lighioile din curte aflaseră că va să mă duc la o şcoală mare. Cânele, pisica şi cei patru cai ai tatii ştiau pe de rost cum trebuie să fie în ochii Domnului: nici unul nu s-ar fi dus fără botini în picioare, căci desculţi nu i-ar fi primit decât Nea Nicuţă, c-un sfanţ pe lună.
Noaptea visam şcoala: un palat mare, mare şi frumos, ca în basme, cu porţi de fer, cu geamlâcuri, cu uşi de cleştari, cu ziduri văpsite ca nişte icoane, şi mai împodobite decât steaua lui Nea Nicuţă, încondeiată de Burghelea, zugrav vestit, căruia îi frecam văpselele între pietre numai ca să mă uit la el zile întregi cum din nimic scotea sfinţi, îngeri, draci, cai şi balauri.
Veni şi ziua de Şcoală domnească.
Abia se luminase. Mă deşteptă frate-meu, care învăţa la o şcoală şi mai înaltă, şi citea pe cărţi cu oameni cu pantalonii scurţi şi umflaţi, cu pălării mari, cu funde la ciorapi, cu să biile mai mult scoase decât în teacă. Mi-aduc bine aminte că unul sărea de la al cincilea cat, şi c-o mână îşi ţinea pălăria. Grozav îi era de pălărie!
De la Nea Nicuţă apucasem să citesc pe silabisite. Frate-meu mă învăţase să citesc ca pe apă în cartea de citire. La "când cu ciuma lui Caragea, se răspândeau orăşenii prin sate şi sătenii prin pustii", nu m-ar fi oprit nimeni din turuiala. O ziceam dintr-o răsuflare. Ba uneori uitam să întorc foile şi tot nu făceam greşeală. Frate-meu mă mai învăţase cele patru socoteli şi fracţiile. Ce ştiam mai bine era tabla lui Pitagora. Mă învăţase şi istoria cu şase domni vestiţi: Radu Negru, de care aş fi jurat că fusese român neam de arap; Mircea cel Bătrân, în capul meu, se încurca în barbă; Alexandru cel Bun, ala vodă, vezi; Ştefan cel Mare de care râdeam să mă prăpădesc, gândindu-mă că fusese aşa de pitic că aprodul Purice se pusese piuă ca el, Ştefan cel Mare, să încalece calul; Mihai Viteazul mă făcea să tai cu nuiaua vârfurile de ştir de urzici când îl spuneam pe dinafară; şi, în sfârşit, Constantin Brâncoveanu mă făcea să plâng de câte ori îl tăiau turcii pe el şi pe coconii lui.
Şi spunea c-o să mă scrie de-a dreptul în clasa a treia.
Mă deşteptă. ,
Tresării. îmi tâcâia inima.
Şi-mi zise:
- Să nu-ţi fie frică. Să spui tare şi desluşit.
- Tare... da...
Şi nu vedeam înaintea ochilor de frică.
- Şi desluşit.
- Şi desluşit...
- Să nu tremuri.
- Să nu tremur...
Şi mie-mi clănţăneau dinţii în gură.
Mă îmbrăcai; mă spălai cu apă rece; mă încălţai cu nişte pantofi noi; mama mă pieptănă şi mă sărută pe frunte, aşa că o pricepui... "Să nu-ţi fie frică, să nu mă dai de ruşine"...
Ştiam eu în câte feluri săruta mama: altfel de eram bolnav, altfel când o ascultam, altfel când învăţam lecţia, altfel când plângeam şi voia să mă împace, şi cu totul altfel mă sărută când mă trimise la Şcoala domnească.
Pe drum, bonca-bonca, mă împiedicam de toate pietrele. Inima îmi zvâcnea cum îmi zvâcnea când alţii se încercau să-mi ia zmeul de coadă.
Şi tocmai departe, dincolo de Sfântu ştefan, frate-meu se opri şi-mi zise:
- Aici e şcoala. Şcoala!...
Mi se opri răsuflarea. Făcui ochii mari. Nu-mi venea să crez. Aceea să fie Şcoala domnească? Nişte case lungi, pitice şi dărăpănate. Dar n-avea porţi înalte de fer, căci n-avea deloc, în faţa şcolii, o veche pivniţă, plină cu gunoi; în jurul ei, o curte mare cu bălării. Aşa case văzusem şi eu.
Frate-meu mă lăsă în curte. O sumedenie de copii ţipau, se zbenguiau, săreau într-un picior la şotron, se jucau cu sâmburi de roşcovă şi cu nasturi.
Păi aşa şcolari mai văzusem şi eu!...
De nu m-ar trânti... Şi iacă, frate-meu mă luă de mână şi-mi zise încet:
- Să mergem în clasa a treia. Directorul mi-a dat bilet să te înscriu.
Când intrai în clasă văzui o vergea lungă, galbenă şi lucioasă, rezemată de masa profesorului, a Domnului.
Domnul — un om nalt, slab, cu barba rară şi înspicată.
Domnul era încruntat şi galben.
Domnul striga pe băieţi c-un glas ascuţit.
Băieţii stau ca sfinţii în bănci. Vreo trei, cu urechile roşii şi aprinse ca focul, în genunchi, lângă o tablă neagră; lăcrâmile le picurau în cărţile deschise şi aduse la vârful nasului.
Vergea, lăcrâmi, urechi roşii, Domn uscat şi nalt... Să dusese curajul!... Dârdâiam. Şi frate-meu, după ce vorbi încet cu profesorul, îmi şopti:
- O să te asculte, să spui tare şi desluşit.
Şi plecă. îmi venea să mă iau după dânsul. Şi n-am plâns, nu de ruşine, ci de frică.
Domnul se uită la mine cu nişte ochi osteniţi. Intrasem în pământ. Când deschise gura, mi se păru că mă şi înghite.
- Ei... băiete... de câţi ani eşti?
- De opt... am împlinit la Sân-Petru...
Glasul îmi tremura ca şi cum mi-ar fi bătut toaca pe beregată.
- Ştii să citeşti?
- Ştiu...
- Scoate "Lectura".
Bag mâna în ghiozdanul făcut de mama dintr-o foaie de cuadrilat şi scot Lupul şi mielul. Aşa ziceam noi cărţii de citire, fiindcă începea cu: Lupul şi mielul...
Ceru şi el o carte şi-o deschise.
Mie-mi juca cartea în mâni şi-mi jucă până căzu jos.
Băieţii râseră.
Mă aplecai să iau cartea. Domnul strigă aşa de tare "tăcere", că încremenii cum eram, adus de mijloc.
- Ia-ţi cartea! Deschide-o la foaia 50 şi citeşte!
Luai cartea. O deschisei. Eu o întorceam la foaia 50, ea se întorcea la foaia 80, la Ciuma lui Caragea. La 50 era Tentaţia.
- Ci zi odată, motologule! Eu, de frică, începui: -Tentaţia!...
Cartea se deschise la foaia 80; şi eu, trage-i tare şi desluşit:
- Când-cu-ciuma-lui-Caragea-se-răspândeau-orăşenii-prin-sate-şi-sătenii-prin pustii...
Şcolarii pufniră în râs.
- Dăstul, văd că ştii. Ce-ai învăţat la aritmetică?
- Adunarea, scăderea, înmulţirea, împărţirea şi fracţiile vulgare cu adunarea, scăderea, înmulţirea şi împărţirea lor.
- Cât fac 25 de măgari şi cu l5 boi?
Mă gândii eu, mă răzgândii. îmi dam cu socoteala: asta nu e adunare, că frate-meu îmi da să adun tot lucruri de un fel, şi aşa zicea el că este adunarea. Ei, trebuie să fie înmulţire. Dar frate-meu ar fi fost mai bun, mi-ar fi spus cât a dat pe un măgar şi pe un bou, ca să pot spune cât fac toţi la un loc. Dacă văzui că nu se poate altfel, mă hotărâi să răspund:
- Domnule, nu pot face socoteala pe măgari şi pe boi, cătata n-are decât cai... la cai m-aş pricepe...
Eu ştiam că tata cumpărase un cal, pe Micul, cu 200 de
lei.
Domnul râse, şcolarii pufniră, pe mine mă podidiră lă-crâmile.
- Fie şi pe cai! Ei, acum să te văz!
Mă duc la tablă; iau tibişirul; îl scap de vreo trei ori din mână şi încep să socotesc măgarii şi boii în cai, pe preţul Micului, adică pe 200 de lei. Adun 25 de măgari cu l5 boi, înmulţeasc suma cu 200 de lei şi mă întorc spre profesor. El se uitase în jos şi nu văzuse nimic din socoteala mea.
Tuşesc bine şi strig:
- Opt mii, Domnule!
Râzi Domnul, şi râzi, şi râzi! Când se potoli, zise, privind în tavan:
- Auzi, 25 şi cu l5 să facă 8.000! Monitor general, ia-l şi du-l în clasa a doua!
Monitorul general mă înhaţă de mânecă şi mă scoase pe uşă afară. Pe drum îmi spuse: "Te-a dat îndărăt".
După câteva învârtituri, deschise o uşă. Intrai în clasa a doua şi dădui cu ochii de un profesor cu barba albă.
- Domnule Vucea, pe dumnealui l-a dat îndărăt domnul Petran.
- Ha, ha, tătarul, îndărăt tătarul... ha, ha, tătarule!... bine, tătarule!...
|
|
|
 Visitor's Comments ! |
|
|
|
Ales la intamplare |
|
Comedia este specia genului dramatic, in versurisau in proza, care satirizeaza intamplari, aspecte sociale, moravuri (conduita morala a unui popor, a unui grup social) prin intermediul personajelor ridicole, intre care se nosc conflicte putemice. |
|
|
|
Statistici |
| » Numar total de articole |
345
|
| » Numar total de autori |
90
|
| » Articole vazute |
2507773
|
| » Numar categorii |
26
|
|
