|
|
|
Publicat : January 08, 2008 |
Autor : Mihai T.
Categoria : Basme | Vazut de
: 377 ori | Unrated
|
|
|
Fat-Frumos cel ratacit
A fost odată ca niciodată etc.
A fost odată o pereche de oameni, muncitori, de! cum dă Dumnezeu. Toată nădejdea lor era într-o iapă cu care se hrăneau. Şi ar fi voit şi ei să aibă un copilaş, dar fu peste poate. Cercetară în dreapta şi în stânga, ca să afle niscaiva leacuri care să le desfacă făcutul stărpiciunei lor, dară, aşi! parcă întâlnea tot surzi şi muţi. Nimeni nu ştia să-i înveţe ceva.
Mai umblară ei ce umblară şi, la urma urmelor, aflară despre un vrăjitor meşter care închega şi apele. Creştinul se duse şi la dânsul, îi spuse păsul lui şi îi ceru leacuri. Vrăjitorul n-aşteptă multă rugă şi, după ce se învoiră, îi dete un măr.
— Din acest măr, zise el, să mănânce numai soţia dumitale. Dară bagă de seamă să n-apuce din el nici o făptură cu viaţă de pe lumea asta.
— Cât despre aia, n-ai grijă, răspunse omul. Lasă pe mine; nu mi-ai dat mie în mână mărul? Acum să fii odihnit.
Luând mărul, omul nu se mai gândea dară decât la bucuria ce o să simtă el şi nevasta când s-or vedea împresuraţi de copii. Şi cu gândurile astea ajunse acasă şi dete mărul neveste-sei, ca să-l mănânce, fără să-i mai spuie altceva.
Ea primi mărul cu bucurie. Şi după ce plecă bărbatul în trebi-le sale, se aşeză pe pragul uşei, curaţi mărul şi-l mancă. Iepşoara ieşise şi ea din grajd, şi veni la stăpână-sa, că era învăţată la traista cu grăunţe. Negăsind nimic de ronţăit, luă şi ea cojile de măr, pe care le lepădase stăpână-sa şi le mancă cu multă poftă, ca pe nişte trufandale.
Nu trecu mult şi atât stăpâna, cât şi iepşoara se simţiră a fi luat în pântece. Şi după nouă luni femeia născu un copilaş de drăguleţ; iar iepşuna un mânzuleţ gingaş.
îndoită fu bucuria omului când se văzu şi cu copil, şi cu mânz. Şi fiindcă acesta se născuse odată cu fiul său, hotărî ca nimeni să nu încalece pe dânsul, fără numai fiu-său, când s-o face mare.
Botezară copilul şi îngrijiră de dânsul, mă rog, ca unul la părinţi. Copilul crescu şi se făcu mare. Când era d-un an, parcă era de cinci; iară când fu de cinci, parcă era de cincisprezece, şi de ce creştea, d-aia se făcea mai frumos şi mai drăgălaş.
Darămite de învăţat? învăţa ca nealţii pe lumea asta albă. N-apuca să audă de la dascăl ceva, că el învăţa mai din adânc decât dascălul. Şi astfel ajunsese de poveste. Unii ziceau că ştia carte până în glezne, alţii ziceau că până în genunchi, iară alţii, până în brâu. De m-ar fi întrebat pe mine, eu le-aş fi spus că ştia carte până în gât. Dară fiindcă nimeni nu m-a întrebat, iacă tac şi eu din gură ca un peşte, şi nu mai zic nimănui nici pis!
Astfel fiind, într-una din zile ce-i vine drăcosului de copilaş, că numai încalecă pe mânzul lui, şi mi ţi-i dete călcâie; iară mânzul, care şi dânsul crescuse de se făcuse un cârlănaş zburdalnic de n-avea astâmpăr, o rupse d-a fuga cu băiat cu tot, şi duşi au fost până în ziua de astăzi.
Când prinseră de veste părinţii că băiatul nu e, caută-l în sus, caută-l în jos, nu e; ba mai în dreapta, ba mai în stânga, deloc! Mai cercetară pe ici, mai cercetară pe dincoaci, aşi! nici pomeneală nu era de el! Tocmai târziu hei! aflară de la nişte drumeţi că au văzut un băieţandru călare pe deşelate pe un căluşel, care se ducea ca vântul. Ei ziceau că n-apucară să se uite după dânsul, ca de când se apucase să le spuie, şi pieri din ochii lor ca o nălucă, ca şi când n-ar mai fi fost.
îl plânseră părinţii până când se istoviră şi dânşii, şi ochii din lacrămi nu şi-i mai uscară; dară în deşert, că fiul lor nu se mai întoarse.
Pasămite ei, dacă s-au lăsat zburdălniciei lor şi s-au văzut la câmp, nu s-au mai gândit în urmă, ci au întins la drum zbenguin-du-se şi încurcându-se, până ce, când băgară de seamă, ajunsese pe nişte tărâmuri necunoscute.
Aci statură să se mai odihnească. Şi, voind să se întoarcă, ei se rătăciseră. Nu mai ştiau nici pe unde veniseră, nici pe unde să se întoarcă. Atunci băiatul începu să plângă şi să dorească de părinţi.
' Mai cu seamă când s-a văzut singur-singurel, el care nu era ieşit din casa părinţilor, începu să-l ia nişte răcori de nu ştia ce va să zică asta.
Calul, dacă văzu aşa, începu să-l îmbuneze, ba că o să facă cutare lucru, ba că cealaltă. Până una-alta, îşi cătară un culcuş unde să mâie peste noapte. Se odihniră şi dormiră sub acoperământul cerului.
A doua zi, nici tu masă, nici tu casă, băiatul începu iarăşi să plângă şi să voiască să se întoarcă la părinţi. Cătară să-şi găsească urmele pe unde veniseră; dar nu găsiră nici piculeţ de urmă. Dacă văzu şi văzu, calul zise:
— Stăpâne, am făcut o greşeală care nu se mai poate întoarce. Dă-mi voie să mă duc să caut vreun mijloc ca să ne căpă-tuim.
— Asta nu se poate, odată cu capul, răspunse băiatul. După ce am ajuns pe aste tărâmuri neumblate, prin pustietăţi fără locuitori, să mă laşi şi tu? Singur nu pot sta, uite, nici olecuţă.
— Incinge-te cu frâul meu, şi, când vei vedea vreo nevoie, scutură-l şi într-o clipă sunt la tine. Eu mă duc să caut pe unde să ieşim la lume, şi cum să ne chivernisim.
Calul, vedeţi d-voastră, era năzdrăvan.
Cu mare anevoinţă se dezlipi calul de stăpânul său.
Umblă ce umblă şi se întoarse numaidecât. El vânturase văzduhul şi cutreierase pământul până nu apucase să i se urască băiatului; şi, întorcându-se, spuse băiatului că i-a găsit un loc unde să se bage argat. II şi învăţă ce să facă şi cum să dreagă ca să argă-ţească cu folos.
încalecă băiatul calul, când auzi că are să-şi găsească unde să se căpătuiască, şi porni ca vântul, precum şi venise.
Ajungând la nişte zâne, făcu precum îl învăţase calul.
Cele trei zâne, căci trei erau ele, se cam codeau să-l primească; iară dacă stărui, se rugă şi se făgădui că o să fie harnic şi credincios, ele îl primiră.
Aşezându-se el acolo la zâne, băiatul se puse cu toată inima pe muncă şi, când era ceva de făcut mai greu sau mai anevoios, îşi chema calul şi îi da ajutor.
Calul, care nu ştiu de unde aflase tainele zânelor, vezi că nu era el de florile mărului năzdrăvan, spuse băiatului să fie cu mare băgare de seamă că în baia zânelor, într-un timp hotărât, are să curgă aur, şi atunci să apuce el înaintea zânelor să se scalde. Ii mai spuse să ochească prin poliţile cu haine ale zânelor, când îl va pune să deretece, nişte nuci pe care le avea zânele şi le îngrijea ca pe ochii lor din cap.
Băiatul făcu întocmai precum îl învăţase calul.
într-o zi când zânele se duseseră la vânătoare rară grijă, băiatul auzi în baia zânelor un susur de apă mai răsunător decât altă dată. Temându-se, el chemă calul, care veni într-o clipeală de ochi. El, cum văzu cele ce se petrec în baie, puse pe băiat de se dezbrăcă îndată şi îl împinse în baie de se îmbăie. Când ieşi d-acolo, ce să vedeţi d-voastră, cinstiţi boieri? Părul i se făcuse cu totul de aur, şi-i crescuse de bătea pulpele, încât nu te îndurai să-ţi iei ochii de la el.
Şi luând şi nucile, pe care le ochise el, încalecă şi pe ici ţi-e drumul!
Cum păşi pragul porţii începură casele a ţipa de ar fi deşteptat şi pe morţi din groapă. Auzind zânele ţipătul se întoarseră acasă numai cât ai zice mei. Ele văzură că lipseşte argatul de acasă, spălăcitura ce mai rămăsese în baia unde se îmbăiase argatul şi nucile ce lipseau; nu mai zăboviră, ci se luară după dânsul. Cât p-aci să puie zânele mâna pe ei. Şi fugi, zânele după dânşii; ei fugi! zânele după dânşii. Dacă văzu şi văzu calul primejdia, întinse pasul la drum şi începu a zbura ca gândul, până ce, tocmai când erau zânele să-i prindă, ei trecură de pe tărâmul lor şi se opriră.
Puterea zânelor până aci era. Iară dacă văzură ele că le trecu otarele, începură cu binele a se ruga de el ca să-şi taie părul să li-l dea lor; dară băiatul le făcea cu bâz! Ele se rugară ca barim nucile cu haine să le dea. Băiatul le arătă coltucul. Atunci zânele se rugară ca încailea să le arate părul, să se bucure şi ele de vederea lui. Atunci băiatul îşi răsfiră părul, încalecă şi zbură cu bidiviul lui.
Zânele se uitară cu jind la dânsul şi nemaiavând ce face, se întoarseră acasă şi vorbiră între ele ca să nu mai bage argat strein la curtea lor, cât or trăi ele.
După ce ajunse pe moşia unui împărat mare, calul învăţă pe băiat ce să facă. El ascultă şi se duse de se băgă argat la grădinarul împăratului. Până a nu se învoi cu grădinarul, el îşi puse o băşică de vacă în cap, în care îşi ascunse părul cel de aur.
Grădinarul îl învăţă cum să facă brazde, să semene flori, să le răsădească şi să le îngrijească. Şi îl luase la ochi, căci era spirt, ştii, colea, cum trebuie omului, mână dreaptă, nu altceva. Totuşi slugile din curtea împărătească îl numiră cheleş. Şi, cheleş în sus, cheleş în jos, până ce îi rămase numele Cheleş.
Grădinarul împărătesc îmbătrânise la curtea împăratului. El era om destoinic, cu frica lui Dumnezeu şi cinstit. Slujba lui de căpetenie era să ducă în toată dimineaţa câte un mănunchi de flori la cele trei fete pe care le avea împăratul.
Imbolnăvindu-se grădinarul într-una din zile, chemă pe argatul său şi îi spuse să aleagă din florile cele mai frumoase atâtea câte să-i ajungă a face trei legături de flori şi să le ducă fetelor împăratului.
Cheleşul se duse de culese flori şi făcu trei legături, una mai mare, alta mijlocie şi alta mai mică. Pe cea mai mare, care era alcătuită din flori ce începuse a se trece şi abia mai mirosinde, o dete fetei împăratului celei mai mari. Legătura mijlocie cu flori ce erau tocmai în floare o dete fetei celei mijlocii; iară legătura cea mai mică ce avea flori numai boboace, care acum se deschideau, o dete fetei celei mici. Cum dete florile, o tuli d-a fuga, şi se apucă de lucru prin grădină.
Fetele se mirară de aceasta, şi cu toatele se duseră la împăratul şi-i arătară florile. împăratul chemă pe grădinar să-i spuie ce noimă să aibă florile ce trimisese fetelor sale.
Grădinarul se sperie când auzi că aşa bolnav este chemat la împăratul.
Iară dacă se duse, cu inima tremurândă, şi auzi de la împăratul şiretenia cu florile, el se dezvinovăţi şi spuse că, bolnav fiind în acea zi, trimisese pe argat să ducă florile.
Chemând şi pe Cheleş, el, dacă veni, se apropie cu sfială şi răspunse:
— Să trăiţi, Luminate împărate, întru mulţi ani! Când am cules florile şi am făcut acele mănunchiuri, n-am avut nici un gând rău, martor mi-e Dumnezeu! ci am dat fiecăreia dintre domniţe flori ce le arată care cum este.
— Şi cum ai cutezat, tu, un cheleş ca tine, să faci una ca asta?
|
|
|
 Visitor's Comments ! |
|
|
|
Ales la intamplare |
|
on Heliade Radulescu (1802-1872) a fost inzestrat cu o mare curiozitate intelectuala si o enorma capacitate de asimilare, spirit multilateral, fiind preocupat de indrumarea miscarii culturale din Tara Romaneasca, din prima jumatate a secolului al XlX-lea. Poet, profesor, editor, intemeietor de scoli, precursor in idei, initiator al miscarii teatrale in limba romana, Heliade a stimulat creatia literara originate,.... |
|
|
|
Statistici |
| » Numar total de articole |
345
|
| » Numar total de autori |
90
|
| » Articole vazute |
2507796
|
| » Numar categorii |
26
|
|
