Feciorul de împărat cel cu noroc la vânat
IN VREMEA DE DEMULT, pe când oamenii de pe lumea asta ştiau şi puteau mai mult decât ce pot şi ştiu cei de acum, pe când pruncul de trei zile îţi număra numai într-o clipă toate stelele de pe cer, şi vedea cu ochişorii cum creşte iarba câmpului şi auzea cu urechile cum sfârâie fusele când toarce păianjenul... pe vremea de atunci trăia în plaiurile Buzăului o împărăteasă tare şi mare, pe care o chema doamna Neaga. Ea îşi avea palatele ei tocmai colo, în codrii Cislăului, unde se văd şi astăzi, pe o măgură mare ocolită cu pâraie, temeliile de zid ale cetăţii ei, iar grădinile şi livezile în care ea se preumbla, când i se făcea urât acasă, şi le avea pe colnicele Lapoşului, unde stă şi acum puţul ei cu colac de piatră, săpat cu slove pe care, zău, nici cei mai cărturari din ziua de astăzi nu le mai pot ghici.
Din toţi copiii câţi Dumnezeu îi dase şi-i luase înapoi la sine, doamna Neaga rămăsese în văduvie numai cu un fecior pe care-l iubea ca lumina ochilor. Era şi drăgălaş, bată-l fericirea, puiul de împărat! Mândru ca strălucitul soarelui la amiazi, blând ca razele line şi mângâioase ale lunei, sprinten ca luceafărul sclipitor al dimineţii şi înţelept ca şi întreagă tăria cerurilor. Nu ştia maică-sa nici lumea toată cu ce să-l mai dez-mierde, atât era tuturor de drag şi de plăcut.
De micuţ îl dase doamna la carte şi când abia începuse tuleiele bărbii să-i umbrească pieliţa copilărească, el vorbea pe de rost toate limbile de pe lume, ba încă înţelegea şi graiurile tăinuite ale pasărilor şi ale fiarelor.
Atunci doamna, cu inima îngânată între dor şi bucurie, îi vorbi aşa:
- Fătul meu, cartea câtă a fost, ai învăţat-o toată din scoarţă până-n scoarţă; acum, ca să te faci om pe deplin şi voinic cu temei, precum se cade unui bărbat şi mai ales unui fecior de împărat, toţi de toate părţile îmi spun că trebuie să te duci, lumea să o colinzi, ca să încerci şi să ispiteşti viaţa prin tine însuţi şi să afli multe şi mărunte ale lumii, care se vede că în carte nu se pot scrie. Du-te, copilul meu; mergi de vezi şi de învaţă; dar cată a nu te prea depărta de pe aci; adu-ţi aminte, voinicelul meu, că pe câtă vreme nu te va simţi mama colea în preajma ei, grija, chinul şi mâhnirea din sânu-i nu vor lipsi.
A doua zi, d'în-zi-de-dimineaţă, feciorul de împărat, mai mult vesel decât duios, îşi luă ziua-bună de la doamna maică-sa, care se silea, sărmana, pe cât putea, ca să-şi stăpânească plânsul şi obida ce o înecau. Era vesel voinicelul, fiindcă în curţile palatului îl aşteptau ca să-l însoţească în cale o sumă de
boieri mari ai oştilor,
puterea domniilor
şi groaza duşmanilor,
toţi călări şi înarmaţi
cu săgeţi, cu buzdugane
şi la brâie cu arcane;
gata-a merge după soare,
să înceapă-o vânătoare
după urşi şi căprioare,
după pasări gălbioare,
ce sunt bune la mâncare
şi plăcute la cântare.
Apucară înspre miazănoapte şi trecând pe Scărişoară, unde-i lesne cui scoboară, luară apa Buzăului în sus tot cântând şi veselind. Răsunau dealurile şi văile şi apele râului pe unde trecea mândra ceată de voinici. Dar când sosiră la înfurcitura Bascei, acolo unde se aşterne o poieniţă verde umbrită de plopi, de stejari şi de fagi, feciorul de împărat deodată îşi opri armăsarul în loc şi în gura mare strigă aşa către soţii săi:
- Măi fraţi! Vedeţi colo drept în sus muchia naltă şi pleşuvă a Penteleului; acolo am să mă duc, tot în fuga calului. Cine poate, ţie-se după mine!
Şi, dând pinteni sprintenului său fugar, ca un fulger se repezi prin valea îngustă a pârâului. Sub copita pintenogului, pietrele scăpărau, apele clocoteau, pulberea în sus se înălţa, cu nuorii s-amesteca, ş-apoi în jos iar cădea, vâlceaua înnegura şi pe voinic mi-l ascundea cu totul din vederile boierilor, care rămăseseră departe, departe în urma lui.
Trecu el ca în zbor, cu fugarul spumegat, prin valea Roşilor, pe sub muchia Paltinului, pe la gura Teghii; sări ca un zmeu pe deasupra Curselor de piatră; îşi zări ca prin vis chipul oglindit în apele cătrănite ale Genunei Dracului şi printre brazi, printre molifţi, printre afini şi ienuperi, sui mlaca Cernatului până în vârful muntelui. Zbura calul nebun cu coama şi cu nara în vânt; iar călăreţul, cu minţile răpite de mulţumire, sorbind cu desfătare în piept mirosul răcoros al brazilor şi al florilor, parcă se simţea dus ca vântul şi ca gândul peste stânci, peste verdeaţă, peste gol şi iarbă creaţă.
Când fu la amiazul mare, fugarul stătu locului şi feciorul de împărat se trezi singur-singurel chiar deasupra Penteleului. Jur-împrejur, cât cuprindea ochiul zări numai creste de munţi, care mai mari, care mai mărunţi. Dar mai presus de toţi se ridica creştetul gol, de pe care el privea şi vedea, jos pământul cu verdeţile cufundân-du-se în toate părţile, iar sus cerul limpede şi senin, scăldat numai în raze de lumină. Soarele dogorea drept deasupra şi în arşiţa amiazului, pare că contenise orice adiere; nici o suflare nu se simţea, nici un sunet, nici o mişcare.
Sta mărmurit voinicul; - nici că mai pomenise el aşa tăcere, aşa pustiu, aşa mândreţe! -când deodată, pe sub roata aurită a soarelui, se ivi o pasăre măreaţă, un vultur negru cu aripile falnic întinse. Degrab puse voinicul mâna pe arc, îl încorda şi gata era să repeadă săgeata, când pe sus auzi vulturul croncănind în limba sa cea păsărească:
Impărate luminate,
nu-mi lua zilele toate;
ia-mi-le pe jumătate,
că-ţi voi da eu nestemate,
chiar piatra zamfirului,
limpezimea cerului!
Feciorul de împărat destrună arcul, minunat de aşa cuvinte; iar pasărea, drept mulţămită că o iertase cu viaţă, lăsă să-i pice din cioc pe oblâncul şelei voinicelului, o piatră de zamfir mare şi frumoasă, limpede şi albastră întocmai ca seninul cerului. Din ceasul când căpătă această nestemată şi o puse în sân, nu mai rămase pasăre pe cer care să nu fie robită la voinţa lui. Pentru dânsul, toate zburătoarele, mândri păunaşi, sălbăticoşi cocori, bufniţe cobitoare, şoimi dârji, găinuşe moţate, dumbrăvence cu aripi verzi, pupăze cu creste bălţate, grauri pestriţi, sitari, dropii şi ierunci, toate picau ca fermecate când ieşea el la vânătoare; iar de se preumbla numai prin codri şi prin livezi, mierlele şi privighetorile, pitulicile şi sticleţii, presurele şi franciocii, pietroşeii şi sfredeluşii, botgroşii şi scatiii, ţoii, cintezoi şi piţigoi, toţi îl întâmpinau peste tot locul cu dulcile lor cântări; cucul îi vestea la tot ceasul mulţi ani cu noroc şi prigorii cu pene albastre îl însoţeau pretutindeni, chiuind şi zburând vesel deasupra capului său.
Trecu o zi, trecură două, ba mai trecură şi alte nouă şi voinicelul nu se îndura ca să se înstrăineze de la mândrele plaiuri ale Buzăului, în care el domnea acum cu voie bună peste toată firea zburătoare câtă fâlfâie sub soare. Noaptea pe la cântători, până a nu se revărsa bine de zori, el era purces la vânătoare şi mai adesea seara îl apuca prin păduri, ucigând şi stârpind alde păsări cobitoare ce se arătau numai prin întuneric. Rătăcea într-o zi pe culmea păduroasă a Istriţei - tocmai colo jos, la curmătura dealurilor, sub care încep a se aşterne câmpiile - când deodată, fără veste, pe la sfinţitul soarelui se ridică din vale un vânt mare şi turbat care îndoia fagii, frângea plopii, smulgea ulmii şi clătina cu urlet tot codrul şi tot muntele. într-o clipă norii de pretutindeni la un loc se adunară, negurile se îndesară şi preste tot cerul se destinse un pod întunecat de fier şi de aramă, peste care trecea şi se învârtea sfântul Mie, încurcându-şi armăsarii cu tunete şi cu plesnete şi scăpărând numai fulgere şi trăsnete, de sub roatele carului său. Apoi, dintr-o năprasnică detunătură, se sparse deodată podul, brăzdat de mii de săgeţi luminoase şi începu a curge pe pământ o ploaie groaznică:
Ploaie cu şiroaie
de făcea pâraie;
ploaie cu băşici,
de strica potici;
ploaie spumegată,
'neca lumea toată;
ploaie de potop,
făcea lumea snop.
Când se mai potoli furtuna, feciorul de împărat cătă a se urni din scorbura unde stătuse pitulat; dar el nu mai ştia încotro s-apuce, aşa de tare era, în codru, şi frunza deasă, şi noaptea întunecoasă, şi calea pietroasă; pe unde căta urma umblată, urma era ştearsă; pe sub atâtea tulpine surpate şi în lapoviţă înecate, pe sub atâtea frunzare căzute, toate cărările se făcuseră nevăzute. Nu vedea, nu auzea, nici în greul pământului, nici în uşurelul vântului; numai când trăgea bine cu urechea, îi venea din depărtare la auz chiotul ghionoaiei ce-şi ascuţea noaptea ciocul de coaja copacilor, şi miorlăitul cucuvăilor care se chemau jalnic una pe alta prin mijlocul beznei; apoi uneori îi trecea răpede pe dinaintea ochilor şi câte o umbră neagră de lăstun rătăcit, care cădea din văzduh, cu lungile-i aripi îngreuiate de ploaie.
Toată noaptea ar fi umblat el fără spor; dar noroc că avea cu sine pe coteiul lui cel mai bărbat, cel mai priceput, cel mai credincios,
Miclăuş, câine-nvăţat, ştia seama la vânat; el apuca spre colnic,
uşor, sprinten şi voinic;
tot spre vale se lăsa,
şi cărarea căuta,
botul prin iarbă vârând,
urmele tot mirosind.
Urma-i ici, urma-i colea!
Miclăuş n-o mai pierdea,
prin 'ntuneric o simţea,
noaptea-ntocmai ca ziua.
Astfel, cu câinele călăuză bună, voinicul apucă d-a lungul în jos valea Orgoaiei. Prin volbura apelor ei, se rostogoleau acum cu vuiet rădăcinile de copaci şi bolovanii de piatră, surpaţi de la munte. Şi câinele şi stăpânul umblau încet şi cu sfială pe costişul lunecos; dar când ajunseră tocmai deasupra priporului de unde se văd, în poală, urmele unei cetăţi de uriaşi şi brazda vladnică a Troianului, Miclăuş stătea în loc mârâind ca în preajmă de vânat. Voinicelul sticli ochii. Flăcăraie alburii ieşeau pe acolo din pământ şi zburau deasupra tainiţei unde statură ascunse, atâta mare de vreme, comorile de la Pietroasa, cloşca cea vestită cu puii ei de aur; dar la lumina sclipitoare a văpăilor, vânătorul zări printre ierburi şi pietroaie căpăţâna lungăreaţă a unui dihor care cu ochii răzleţi căta drept la dânsul. Trupul şi coada, dobitocul şi le încolăcise, le făcuse ghem în faţa coteiului, cum fac dihorii când n-au loc de scăpare în vizuinele lor de sub pământ.
Voinicul nostru era gata să azvârle într-însul ghioaga lui cu ţinte poleite, ca să-l prăpădească, când dihorul începu a chiţăi în limba lui de lighioană şi a zice:
împărate luminate,
nu-mi lua zilele toate;
ia-mi-le pe jumătate,
că-ţi voi da eu nestemate,
chiar piatra smarandului,
verdeaţa pământului!
Feciorul de împărat, aducându-şi aminte cât de bun augur îi fuseseră asemenea vorbe din graiul vulturului, lăsă ghioaga jos şi goni câinele în lături; iar lighioana, bucuroasă de a se simţi scăpată, începu să râcâie ţărâna cu labele şi scoase dinaintea voinicului o piatră de smarand, mare şi frumoasă, de strălucea verde şi rămurată ca spicul crud al grâului, ca rodul pământului.
Atâta fu voinicului, până ce ridică de jos smarandul fermecat şi-l băgă în sân; ş-apoi de atunci înainte toate jivinele câte se târăsc prin ţărână şi câte se ascund pe sub pământ, toate îl cunoscură pe dânsul de stăpân. Viezurii cu perii suri, lungi şi drepţi ca ţepele, şi bursucii somnoroşi, care ies numai noaptea din vizuini; jderii pădureţi cu blana ruginie, deasă, moale şi frumos netezită, şi vidrele colţate de pe malul bălţilor; nevăstuicile cu trup prelung şi mlădios şi cu guşe albe, care se furişează printre răzoare, vânând cuiburi de păsărele, şi veveriţele şugubeţe cu coada vâlvoi, care sar zglobii pe crăcile copacilor ronţăind alune, ghindă şi scoruşe; pinţele cu labe scurticele la piept, iar la spate cu picioroange care, când umblă, se saltă ca lăcustele, şi căţeii pământului - de le zice şi şuiţe - care scot capul la amiazi din găuri, ca să latre la soare, apoi mişunii cei cu gropanele pline de grâne, şi şobolanii din smârcuri; toate lighioanele, până şi cârtiţele orbeţe şi aricii ghimpoşi, ba chiar şerpii, guşterii şi şopârlele, toate i se arătau lui în cale, sau ca să-l slujească la vreo trebuinţă, sau ca să piară de mâna lui, când avea plăcere de vânat. Cu dânsul vulpile îşi cheltuiau de pomană şi viclenia minţii şi iuţeala piciorului, căci de fiecare minciună a vulpii, el afla prea lesne mijloace o mie ca să-i vină de hac. Apoi şi cu ursul cel mai sălbatic el îşi făcea jucărie; fără secure, fără cuţit, el intra semeţ în vizuinea lui, se lua cu dânsul la luptă dreaptă şi întotdeauna ursul cădea mort la pământ.
Astfel prin văzduh, astfel pe sub pământ, el era mai tare, el era mai mare; de aceea şi traiul lui era acum şi mai mult pornit pe vânătoare.
Când feciorul de împărat trecea pe dealul Balaurului, d-a stânga Slănicului, lighioana cea înfricoşată, cu o falcă în cer şi cu alta în pământ,
şerpoaica, cu solzii verzi, -
să n-o vezi, să n-o visezi -
degrabă se zvârcolea, se pitula şi se afunda până la gurile iadului ca să nu o vadă viteazul vânător, să nu-i reteze cu paloşul şapte capete şi să nu-i stingă şapte suflete. Oricât de mult se silea dânsul ca să-i apuce înainte, iazma iadului prididea cu fuga şi voinicul rămânea mereu să-şi scoată necazul pe pasările cerului şi pe lighioanele pământului. Da zi peste zi şi nu putea nimeri. Aşa mai păţi într-o noapte; şi a doua zi, de ciudă şi de mânie, se porni de pe dealu! Balaurului în jos, când abia se miji de ziuă şi ajunse deodată cu zorile, când se deschideau florile, la valea stearpă şi pustie a Pîclelor de glod.
Dacă nu ştiţi şi n-aţi văzut, să vă spun eu că acolo şi-a aşezat Necuratul cazanele cu catran şi cu smoală clocotită: pe sub pământ gâlgâie şi fierbe glodul noroios, mai rece decât gheaţa, mai negru decât ceaţa; apoi, pe guri căscate prin tot ocolul acelei văi fără de scursoare, ţâşneşte tina în sus, când de o şchioapă, când de o palmă, când de un stânjen şi mai mult; la fiecare gură împrejur s-a durat muşuroi şi balele cătrănite pe care Ucigă-l-toaca le scuipă din văgăune se scurg năclăite de-a lungul movilitelor, se adună în nămol, se usucă de vânt, se crapă de soare şi aştern tot fundul văii cu o humă sură şi jilavă, pe care nu se prinde, Doamne fereşte, nici troscot, nici ciulini.
Când, de pe culmea vecină, feciorul de împărat făcu ochii roată deasupra văii urgisite, el văzu o biată căprioară rătăcită, călcând cu sfială prin nămolul urâcios al mocirlei; mai departe, o fiară sălbatică, un râs sta stâlcit la pândă; părul de pe dânsul, lung şi subţire, alb şi cu pete negre, se zbârlise în sus; urechile-i ţuguiate, cu pămătufuri de peri negri la vârf, se ridicaseră drepte, şi ochii lui, vii şi pătrunzători ca ochii de femeie, scăpărau scântei. Numai în două-trei sărituri de pisică el ajunse căprioara, se agăţă cu ghearele de pieptul ei, îşi înfipse dinţii în beregată şi se gătea să-i sugă cu desfătare sângele din vine, când voinicelul învârti praştia ca să o izbească în fiară. Dar ochii râsului, care văd şi în miezul pietrelor, zăriră ce i se gătea; el se smulse de la pieptul căprioarei şi începu să latre în limba lui de fiară:
împărate luminate,
nu-mi lua zilele toate;
ia-mi-le pe jumătate,
că-ţi voi da eu nestemate,
chiar piatra rubinului,
clocotirea sângelui!
Ş-acum, pentru a treia oară, feciorul de împărat iertă viaţa râsului, precum iertase pe a vulturului, precum iertase pe a dihorului; el strânse praştia pe mână, iar fiara, veselă şi mulţumitoare că scăpase cu zile, scapără din ochii ei o piatră de rubin, mare şi frumoasă, roşie şi vie, mai roşie decât fraga muntelui, mai vie decât para focului şi întocmai ca sângele voinicului. Când o luă voinicul în mână şi o băgă în sân, pare că îi mai crescu de o şchioapă inima într-însul. De aci înainte, toată firea cu suflare era prada iui. Toate fiarele pe care iuţeala sângelui le împinge în fuga lor a se aşterne pământului ca iarba câmpului la suflarea vântului, toate cele care trăiesc din vărsarea sângelui, toate câte din sânge îşi iau puterea şi prin sânge o şi pierd, toate se supuseră şi ele la voinţele voinicului, ca pasările cerului, ca lighioanele pământului. Dinaintea unui aşa minunat vânător,
cerbii de la munte
plecau a lor frunte,
mistreţii colţaţi
cădeau împroşcaţi,
capra săltăreaţă
nu scăpa cu viaţă,
lupii din pădure
picau sub secure,
iepurii fricoşi...
De va fi stat o lună sau un an, sau doi, pe-trecându-şi viaţa fără alte nevoi decât numai cu plăcerea şi cu mângâierea de a prinde şi de a ucide fiare pădureţe şi păsări cântăreţe, cine va şti, spună-o. Pe noi ceştia, plăieşi şi vânători de munte, atâta ne taie capul că omul la vânătoare, fie pe ger şi ninsoare, fie pe năduf de soare, nici nu prinde veste că ce timp mai este, nici nu vrea să ştie cum are să-i fie, nici nu bagă-n seamă la muncă de-l cheamă, nici că ia aminte de orice cuvinte, ci vesel omoară vremea care zboară, fără griji trăieşte, pe pământ domneşte, şi e la vânat ca şi împărat.
Acum, daţi şi dumneavoastră cu socoteala, dacă chiar nouă - nişte bieţi păcătoşi plini de trude şi de nevoi - vânătoarea ne oţeleşte sufletele şi ne răpeşte minţile, apoi ce încântic de fală şi de vitejie trebuie să fi fost pe voinicul fecior al doamnei Neagăi. Vesel şi voios la inimă, ager şi vârtos la trup, el zâmbind ieşea dimineaţa din palatele părinteşti, zâmbind se înturna seara la maică-sa înapoi. Aşa viaţă, lină şi netulburată, doar că în rai poate să mai fi gustat cineva. Dar grijile şi mâhniciunea lăsat-au vreodată multă vreme pe om fără ca să se lege de capul lui? Firea omenească aşa este ea osândită, ca să nu plutească neîncetat uşor ca fulgul pe apă şi să nu calce mereu tot pe căi desfătate. Căci, acolo unde este poiana mai înflorită şi cu frunzări acoperită, acolo e şi cursa priponită. Dai într-însa fără ca s-o vezi; te apucă, te glodeşte şi uneori chiar de rea nu vrei să o crezi, la să vedeţi acum în ce fel păsul avea să-l ajungă pe voinicelul nostru şi cu gingaşe amăgiri avea să-i sece puterile şi să-i stingă fericirile.
într-o seară ca cea de astăzi, pe la apus de soare ca acum, el şezuse să se odihnească pe unul din pietroaiele măcinate de pe dealul Ulmu-şorului, tocmai deasupra gârliciului de piatră, căruia îi zicem noi Grajdul Zmeilor, fiindcă acolo se adăposteau odinioară, în vremea de demult, fiarele cele aripate. Şedea el şi privea în jos cum negurile întunecau treptat văile şi culmile, când văzu trecând încetinel pe deasupra capului său o porumbiţă, uşoară şi albă ca spuma laptelui la mulsoare, ca florile crinului la raza de soare. I se făcu dor de acea păsărică şi ca s-o prindă de vie, puse mâna în sân, la zamfirul cel fermecat; dar ea, uitându-se la dânsul cu ochi dulci, fermecători, gunguni galeş în limba ei cea păsărească, şi-i zise:
Ah, voinice, voinicele,
nu opri căile mele,
ci te ia după-al meu zbor;
căci, cu sânul plin de dor,
te cheamă să-ţi facă
dar un scump,
alb mărgăritar,
mândra Fată-a Pietrelor
din valea Năculelor.
Aceste cuvinte, aşa dulce şoptite, deşteptară în inima voinicului un freamăt necunoscut; în sânul lui se aprinseră dorinţe nedesluşite, pe care până în ceasul acela nici în vis nu le încercase. Fără de a mai sta să cugete, el se rădică iute în picioare; sângele i se încinsese ca focul prin vine; pieptul îi zvâcnea; în tot trupul simţea un avânt neînstrunat ce-l pornea să meargă supus şi ascultător la chemarea porumbiţei. Urmărind cu piciorul pe uscat zborul ei lin, cumpătat, el scobora văi, suia dealuri, străbătea păduri, trecea lunci şi pâraie, şi de ce umbla, pare că mai uşor păşea.
Când raza cea mai târzie a soarelui se prelungea sfiaţă pe foiţele ierbii înflorite din poiana de sub stâncile Năculelor, păsărică se opri pe o răsură îmbobocită şi cu grai dulce cântător strigă aşa:
Tu ce plângi în stâncă
la umbră adâncă,
ieşi acum din piatră,
albă, dalbă fată,
vie şi frumoasă,
blândă, răcoroasă,
cu chip luminos,
cu trup mlădios,
cu păr aurit,
pe umeri leit;
ieşi, fată din piatră,
să te vadă-odată,
scumpul tău ursit,
căci iată-l sosit!
Ca un vis, ca o părere, se coborî de pe stâncă mândra albă fată, naltă, mlădioasă ca o trestioară, cu părul de aur, cu ochi de balaur, ruptă din soare întocmai ca Ileana Cosânzeaza. De frumoasă ce era, de albă ce s-arăta, la soare puteai căta, iar la dânsa ba! Cine-i vedea mersul, cine-i zărea chipul, cine-i auzea glasul, nu putea să o privească şi să nu o îndrăgească, nu putea să o audă şi să nu i se încrează. Cu zâmbet gingaş pe guriţă, cu ochi galeşi şi pătrunzători, venea mândra cam descinsă, păşind uşor şi legănat prin iarba moale şi deasă a pajiştei. Ea se opri dinaintea voinicului şi, arătându-i între degeţele un bob mărunţel de mărgăritar alb, curat şi luminat ca laptele la mulsoare, ca floarea crinului la soare, ca dragostele de fată mare, ea, cu viers dulce femeiesc, care mai lesne decât săgeata străpunse inima voinicului, îi grăi, râzând, aşa:
Da-ţi-l-aş şi nu l-aş da,
că mă tem, îl vei uita
când la vânat te tot plimbi!
Ba l-aş da, de vrei să-l schimbi
cu piatra zamfirului,
limpezimea cerului,
cu piatra smarandului,
verdeaţa pământului,
cu piatra rubinului,
clocotirea sângelui.
Feciorul de împărat rămăsese uimit ca dinaintea unei năluciri încântătoare. Nu ştia bine dacă este deştept sau dacă visează. Nu-i venea să dea crezământ nici vederilor, nici auzului; şi cu toate acestea, zâna ce-i sta în faţă îl privea cu ochi fermecători, aruncând prin tot trupu-i când aburi fierbinţi, când flori de gheaţă; vorba ei îi răsuna până în suflet, dulce şi înduplecătoare. Pe când ea căta ia dânsul şi zâmbea, lui i se nălucea pare că câmpul înflorise şi cerul se luminase, iar când ea deschise gura ca să-i vorbească, pentru dânsul munţii răsunară, apele se turburară, brazii se scuturară, codrii se treziră, frunzele şoptiră, stelele sclipiră şi în loc se opriră. Atunci, viaţa să i-o fi cerut dânsa, gata şi bucuros era el să i-o dea, numai ca mereu să poată privi la ea, numai ca în veci să o poată auzi. Degrabă scoase din sân câteşitrele nestemate fermecate, care până atunci fuseseră şi toată puterea şi toată bucuria lui, şi, fără să se mai gândească, fără să se îndoiască, le aruncă cu mulţumire în poala drăgălaşei copile. Buzele ei fragede şi rumeioare se răsfoiră într-un râs de nebunatică bucurie şi, apucând mărgăritarul între dinţii ei albi şi mărunţi ca şi bobul nestemat, îl puse binişor pe buzele voinicului, într-un dulce şi lung sărutat. Atunci umbrele călduroase şi bălsămite ale nopţii de vară ascunseră în negură şi în tăcere pe fericiţii miri; singură porumbiţa cea albă îi dezmierda prin întuneric, când cu vesele cântări, când cu blânde văietări; dar când răsăriră zorile, deodată cu florile, porumbiţa amăgitoare şi la dragosti îndem-nătoare, peste ţări şi peste mări zburase, prin văzduh se depărtase, fugind ca să nu mai vie şi luând cu sine în vecie scumpul, feciorescul dar, bobul alb de mărgăritar.
Zile şi nopţi, luni şi săptămâni trecură. Feciorul de împărat şi Fata din piatră trăiau înstrăinaţi de lume, singurei singurei, el numai cu dânsa, ea numai cu el, şi altă grijă nu purtau, altă plăcere nu gustau decât ale dragostelor lor. Cercuind lumea întreagă în poieniţa înflorită şi cu frunzări acoperită de sub Pietrele Fetei, voinicul năpustise codrii, urase izbânzile vieţii sale de mai nainte. Vânătoarea era uitată; inima lui se scălda acum toată în dezmierdări nouă şi necumpătate. Păsări, fiare şi lighioane trăiau de el oropsite; toate se înstrăinaseră şi se lepădaseră de al lor zburdalnic stăpân; nici una nu-l cunoştea, nici una nu-l mai asculta; dar nici lui, nesocotitul, de ele nu-i mai păsa. Arcul şi săgeţile, ghioaga şi praştia stau aruncate la pământ; rugina şi putregaiul se lipiseră de ele şi le rodeau puterea. Aşa feciorul de împărat, uitând vitejia vânătorească, uitând şi casa părintească, şedea ziua şi noaptea lungit
pe covoare cu capul în poala copilei, se uita cu ochii în ochii ei, îi sorbea suflarea după guriţă şi-i cerea mereu să-l dezmierde cu cântecele ei:
Cântă-ti, mândro, cânticul,
că mi-e drag ca sufletul!
Cântă, scumpul meu odor,
ici cu tine-aş vrea să mor!
Dar muierea tot muiere! Dă-i ce-ţi cere, că o să te certe de ce i l-ai dat. Cu încetul, cu încetul, începu fata a lua seama că sufletul voinicului se înmuiase la dogoreala dragostelor femeieşti; acum îi părea rău şi-i venea ciudă că iubitul ei nu mai era ca mai înainte, vitejelul plaiurilor, căruia lumea îi zicea cu laudă: Feciorul de împărat cel cu noroc la vânat! în zadar îi cânta ea, cu viers dulce femeiesc, mândru cântec haiducesc; în zadar îl ruga să se trezească din traiul lânced şi trândav în care îl cufundase viaţa de iubire; în zadar îl tot îndemna ca să iasă cu dânsa din pustietate, ca s-o ducă să vadă lumea. El în braţe o strângea, dulce mi şi-o dezmierda şi aşa îi tot vorbea:
Facă lumea ce va face,
noi trăim aci în pace,
cum n-e drag şi cum ne place!
Zică lumea ce va zice;
fericirea de aice
tot nu poate să ne-o strice!
Spună lumea ce-o voi,
noi aci cât vom trăi
fără griji ne vom iubi.
Dar urâtul, urâtul cel pocit, boala cea fără de crezământ, care din plăceri trezite încolţeşte, sufletul îl amărăşte, cu doruri se hrăneşte şi !a noi plăceri râvneşte, urâtul cel urgisit, care usucă şi topeşte, mereu şi necurmat în inima copilei se prefira şi pe fiece zi mai adânc o pătrundea, în ea zilnic se-ncuiba, mai amarnic o rodea. Feciorul de împărat vedea şi simţea toate; dar leac sieşi nu-şi ştia găsi.
Fata umbla mai adesea razna prin păduri şi prin livezi cu fruntea înnorată, cu faţa lăcrimată şi când se întorcea la soţul ei şi-l găsea văitându-şi tristeţea, lungit sub tulpina brazilor, ea îi zicea plângând şi suspinând:
Scoală, dragă, scoală, frate!
Nu mai tot zăcea pe spate,
că mi-am urât zilele,
mutând căpătâiele,
când la cap, când la picioare,
când la umbră, când la soare.
Of, dragă, iubita mea!
Nu pot, nu pot, chiar d-aş vrea,
boala mea nici că s-o duce
pân' ce tu nu mi-i aduce
mură-albastră şi amară,
sloi de gheaţă-n miez de vară.
Of, dragă, iubitul meu!
Ajuta-ţi-ar Dumnezeu!
Eu toţi munţii i-am călcat,
mură-albastră n-am aflat,
sloi de gheaţă n-am găsit,
că pământu-i încălzit.
Feţişoară din Buzău,
mură-albastră-i ochiul tău
care mă ucide rău;
sloi de gheaţă netopită
e chiar inima-ţi răcită
şi de mine dezlipită.
Când ajunge inima să fie sleită de dragoste, apoi curând piere şi mila. Fata din piatră, sătulă şi de pustiul munţilor şi de iubirea singuratică, visa acum noaptea şi se gândea ziuliţa întreagă la locuri desfătate şi pline de lume, la oraşe cu zgomot, cu petreceri şi cu veselii, la cetăţi unde toţi să cate la dânsa cu dor şi cu drag, şi dânsa cu mândrie la toţi să se arate frumoasă şi împodobită în haine trufaşe şi în pietre nestemate. Destul, destul îşi închisese ea tinereţele în depărtări, de lume înstrăinată; destul gustase plăcerea iubirilor tăinuite. Acum inima-i zbura ca fluturele după lumină; sufletul ei cerea zgomotul veseliilor, strălucirea averilor, vâlva trufiilor. Astfel de dorinţe îi frământau mereu minţile şi ştim cu toţii că ce se naşte în cap de muiere, într-însul neistovit nu piere.
într-o dimineaţă, când feciorul de împărat se trezi din somn, îngreuiat de lingoare şi de inimă rea, Fata din piatră pierise de lângă dânsul. O aşteptă să vină la amiazi, o aşteptă să vină seara; dar umbra molifţilor se aşternu înceti-nel d-a lungul pajiştei, scăzu şi crescu iarăşi, dovedind scurgerea vremii, şi nimeni, nimeni nu veni... Atunci pricepu dânsul că copila a fugit şi în păduri l-a năpustit; atunci văzu că puica a zburat, s-a dus şi pe dânsul l-a răpus. Atunci înlăuntrul lui se făcu adânc întuneric; în piept, inima-i zdrobită se încolăcea ca crâmpeie trunchiate de şarpe veninos. Ziua la soare, el se frământa în durere; noaptea la stele, din ochi îi picura izvor de plânsoare şi la tot ceasul, noaptea ca şi ziua, ziua ca şi noaptea, glasul lui duios răsuna prin codri: „Doamnă a inimii mele, stăpână a acestor locuri! De ce m-ai părăsit? Unde te-ai dus? Ah, unde?..." îşi aducea aminte d-ale ei dalbe frumuseţi, d-ale ei dulci cântări, de zilele fericite pe când glasul munţilor şi al apelor răspundea cu vesel susur la glasul copilei, pe când ea umbla legănându-se, gingaşă şi uşoară, pe verdeaţa livezilor, pe când ea, tremurând, scutura de pe cosiţele-i bălaie zăpada mai puţin albă decât pieliţa ei. Atunci inima lui, cu suspine, întreba în zadar pe codri şi pe stânci: „Unde şi în ce ţară va mai fi acea mândră floare, acea drăgăstoasă româncă, cu faţa albă ca crinul, cu glas încântător de zână?... Numai râul acuma, numai apele când se clătesc, răspund cu vuiet la gemetele mele... Ah! unde mai sunt, stăpâna mea dorită, ah! unde mai sunt chiar şi viscolele de odinioară?" Dar toată jalea lui era în deşert; ce-a fost verde s-a uscat, ce-a-nflorit s-a scuturat. într-acele plaiuri, în care el găsise mai întâi mulţumirea vânând şi prinzând cu nepăsare păsări de pe cer şi fiare de pe pământ, în acele dumbrăvi unde apoi îşi aflase fericirea la sânul drăgălaşei fecioare, acum totul era veşted, totul era ofilit, totul se îmbrăcase într-un giulgiu de ger şi întristare. El cercă să ridice de la pământ arcul şi săgeţile, ghioaga şi praştia; dar armele erau ruginite, puterile-i erau slăbite, ochiul vedea tulbure la ţintă, braţu-i nu mai ştia să nimerească ţelul. Deodată cu nestematele pierduse şi farmecul lor puternic. Fata din piatră le luase cu dânsa ca să facă cu ele cercei şi ghiordane; iar el, sărmanul, el îşi aducea atunci aminte, cu dor şi cu jale, despre locul unde se născuse, despre căminul unde crescuse, despre măicuţa dulce care pe sânul ei îl legănase, despre toate bunurile, toate averile şi toate mulţumirile pe care le pierduse. El se îngrozea văzându-se ajuns a rătăci, ca un suflet călător şi fără tărie, prin locaşele sălbatice ale fiarelor, a cerca prin codri şi prin pustii năluca fericirilor, şi inima-i sângera, risipită în târzii şi zadarnice căinţe.
|
Categorii principale
Visitor's Comments !
