|
|
|
Publicat : January 07, 2008 |
Autor : Mihai T.
Categoria : Povesti | Vazut de
: 182 ori | Unrated
|
|
|
Frumoasa Lumii
A FOST ODATĂ un padişah care-şi pu-sese-n minte să vadă cu ochii lui toate pământurile lumii.
Zi după zi colinda ţară după ţară, încât nu rămăsese loc pe lume, oricât de sălbatic şi anevoios, pe unde să nu-l fi purtat calul sau vreo apă pe care să n-o fi străbătut.
Dar iată că, într-o bună zi, padişahul se îmbolnăvi, ochii i se înceţoşară de nu mai putea desluşi nimic cu privirea-i altădată atât de ageră.
Numeroşi vraci şi doftori cu faimă veniră la căpătâiul său, cercând să-i redea vederea pierdută, dar nici unul nu găsi vreun leac pentru suferinţa lui. într-un târziu, după multe zile de suferinţă, în seraiul padişahului poposi un derviş pribeag; acesta, după ce-l cercetă cu atenţie, îi grăi aşa:
- Tămăduirea ochilor tăi, slăvite padişah, stă în ţărâna pe care încă nu a atins-o copita armăsarului tău...
La auzul acestor cuvinte, padişahul îşi clătină capul cu mâhnire şi spuse oftând:
-Anevoie e de găsit un asemenea loc!
Vorbele dervişului zburară prin odăile cele multe ale seraiului, străbătură zidurile şi se răspândiră mai departe în cetate, cu iuţeala vântului. Oamenii începură să se frământe, voind să-şi ajute padişahul care, în zilele lui, fusese un ocârmuitor drept şi bun. îmboldit de şoaptele din jur, cel mai mare dintre cei trei feciori ai padişahului veni la părintele său şi îi spuse:
- Tată, m-am hotărât să purced la drum ca să-ţi aduc ţărâna care poate să te vindece.
îşi îmbrăţişa apoi părintele, încalecă pe armăsar şi, însoţit de oameni de nădejde, porni în lumea largă. Colindă el ce colindă şi după multe zile iată că se întoarse la serai şi înmâna padişahului un pumn de ţărână păstrată cu sfinţenie la sân, într-o batistă.
- Pari tare ostenit, fiule. De unde ai luat pământul acesta?
- Din creasta Piscului Anevoios ce se află în spatele celor şapte lanţuri de munţi, tată.
- Ei, fiule, fiule, în tinereţele mele pe-acolo vânam eu potârnichi, oftă padişahul, încredinţat că îi e dat să rămână mai departe lipsit de lumină.
Auzind cele întâmplate, feciorul mijlociu crezu de datoria sa să-şi încerce şi el norocul.
- Tată, vorbi el padişahului, mă duc şi eu după leacul care să-ţi redea vederea.
îşi luă şi el rămas bun, îşi încalecă armăsarul şi, însoţit de oameni de nădejde, porni în lumea largă. Răscoli cele mai tăinuite unghere şi, după zile şi zile, intră şi el pe poarta seraiului, acoperit de colb din creştet până în tălpi. întinzând padişahului un pumn de ţărână păstrată cu sfinţenie la sân, într-o batistă, îi spuse încrezător:
-Veste bună, tată! Ţi-am găsit leacul. L-am adus de departe, tocmai din străfundul prăpastiei care se cască, întunecată, în spatele Celor şapte piscuri...
- Fiule, oftă iar padişahul, în tinereţele mele, pe-acolo mă duceam mai mereu să vânez raţe sălbatice...
Şi în ochii stinşi ai padişahului adormi şi ultimul licăr de nădejde.
Dar iată că tocmai atunci uşa iatacului se deschise şi în prag apăru mezinul.
- Tată, grăi el, dă-mi binecuvântarea ca să mă duc şi eu să caut leac suferinţei tale!
- Lasă-te păgubaş, fiule, îi spuse padişahul. N-au încercat fraţii tăi mai mari? Nu se află loc pe lumea asta pe care să nu-l fi atins copita calului meu.
Dar, oricâte vorbe spuse padişahul ca să-i întoarne gândul, fură de prisos. Fiul cel mic se duse la grajd şi cercetă cu luare-aminte fiecare cal în parte până ce dădu de un mânzoc singuratic, care i se păru a fi cu totul aparte faţă de ceilalţi cai.
-Acesta fi-va armăsarul care mă va purta în lume! hotărî el.
Şi, scoţându-l din grajd, îl hrăni cu mâna lui patruzeci de zile încheiate, numai cu ovăz fiert în lapte şi cu struguri proaspeţi. Pe de altă parte, porunci ca o bucată de pământ aleasă de el anume să fie udată din belşug, necontenit, vreme de patruzeci de zile. într-a patruzeci şi una zi, mezinul încalecă pe mânzocul care, ca un leu-paraleu, necheză năprasnic şi pătrunse cu el în pământul udat patruzeci de zile. Şi aşa de iute alergă fugarul, că din pământul mocirlos ieşi praf şi săriră scântei.
- Tu eşti armăsarul care-mi trebuie mie, îi spuse fiul cel mic al padişahului, mângâind grumazul mânzului. Cu tine alături voi izbuti să aduc părintelui meu izbăvirea.
îşi îmbrăţişa părintele şi, singur-singurel, porni şi el în lumea largă. Şi merse, şi merse vreme îndelungată... Odată, când străbătea o câmpie nesfârşită, privirea îi fu atrasă de o scânteiere atât de orbitoare, de parcă o fărâmă din soare căzuse pe pământ în locul acela.
- Ce-o fi oare? se întrebă nedumerit mezinul şi, fără să stea pe gânduri, îşi mână calul într-acolo.
Se aplecă şi văzu o pană de pasăre. Ea strălucea aşa în mii de focuri. Puse mâna pe ea, o suci, o răsuci şi murmură:
- S-o iau cu mine. Poate că o să-mi prindă bine la ceva...
Dar numaidecât auzi un glas necunoscut care îl povăţui:
- Nu o lua, voinice. Pana asta de pasăre îţi va aduce multe necazuri.
Se miră prinţul: de unde o voce străină în acea pustietate grozavă? Dar, zicându-şi că i s-a nălucit din pricina oboselii prea mari, nu stărui asupra poveţii. Puse pana în buzunar, dădu pinteni calului şi porni mai departe.
Şi iarăşi merse şi merse până ce ajunse într-o cetate mare. Primul gând al prinţului fu să tragă la un han, ca să se mai odihnească puţin de istovirea cumplită a drumului. Găsi un han, dădu un pumn de galbeni hangiţei ca să îngrijească de cal şi de el însuşi, se băgă în aşternut, aşeză pana de pasăre lângă cap şi se culcă.
Pasămite cetatea aceea era cârmuită de un padişah bătrân, pizmaş şi tare fălos, care nu mai ştia ce să născocească pentru a-şi dovedi puterea. Astfel, chiar în ziua în care ajunsese prinţul acolo, pristavii vestiseră o poruncă a padişahului, ca în noaptea cu pricina nimeni să nu cuteze să aprindă vreo lumină. Peste noapte, ostaşii padişahului împânziră cetatea pentru a iscodi dacă toanele stăpânului sunt ascultate de supuşi; trecând şi pe la hanul în care prinţul dormea zdrobit de oboseală, văzură lumină. Dis-de-dimineaţă, acesta fu trezit din somn de câţiva ostaşi, luat pe sus şi dus la padişah. - Pentru ce mi-ai nesocotit porunca şi ai ţinut lumina aprinsă în odaie? se răsti padişahul.
- Eu sunt un călător străin pe meleagurile astea, mărite padişah. Poposind de pe drumuri în acest han, am adormit buştean. N-am apucat să aprind nici o lumină...
- Era sau nu lumină la han, la fereastra odăii lui? ţipă padişahul la oşteni.
- Mai abitir ca ziua cea mai însorită, stăpâne milostiv! răspunseră aceştia într-un glas.
-Auzi? răcni padişahul. La ce bun să încerci să mă înşeli?
Atunci prinţul, care înţelesese, în sfârşit, ce se întâmplase, îi spuse:
- Şi totuşi, n-am aprins nici o lumină, mărite padişah. O pană de pasăre găsită de mine în drum lumina aşa...
Ochii padişahului se aprinseră de poftă:
- Ad-o s-o văd şi eu! porunci el.
Prinţul se duse la han, luă pana de pasăre şi o înmâna padişahului. Acesta nu mai contenea să se mire de scânteierea orbitoare pe care o împrăştia pana, ca un izvor de lumină mereu viu... Padişahul străbătu cu ea în mână cămările seraiului, coridoarele cele mai întunecate, hrubele cele mai adânci şi, peste tot pe unde trecea, pana lumina scânteietor.
Dar fălosului padişah nu-i era de ajuns că are o asemenea minune. Ţinea cu tot dinadinsul să se împăuneze, să fie încredinţat că nimeni pe lume nu mai este ca el. De aceea îl şi întrebă pe vizir, după plecarea prinţului:
- Aşa-i că nu poate exista pe lume cineva mai fericit ca mine?
Iar vizirul, amestec de linguşire şi venin, îi răspunse, cu gândul ca nu cumva bunăvoinţa padişahului să se reverse asupra prinţului străin:
- De bună seamă, cum să se afle pe lume cineva care să fie asemănător slăvitului meu padişah? Numai că mereu îmi dă târcoale un gând: cât de minunată o fi pasărea aceea, dacă numai o pană de-a ei răspândeşte atâta lumină! Fericit cu adevărat ai fi, mărite padişah, dacă ai avea şi pasărea aceea!
- Ei, de s-ar putea una ca asta! suspină padişahul.
- Cine ţi-a dat pana, slăvitul meu padişah, poate, neîndoielnic, să-ţi dea şi pasărea!
-Aşa-i! spuse padişahul şi trimise din nou oşteni la han.
Prinţul fu adus iarăşi la serai, valvârtej.
- Să găseşti pasărea care are pene ca aceasta şi să mi-o aduci degrabă, altminteri îţi pierzi capul!
Peste măsură de abătut se întoarse prinţul la han. Ce să facă?
Se gândi să se pregătească de drum, dar încotro s-o apuce nu ştia. Se duse în grajd şi, năpăstuit, cu gândurile încâlcite, porni să-şi ţesale calul. Pe neaşteptate, acesta prinse a-i vorbi cu glas omenesc:
- Ei, stăpâne, stăpâne, eu te-am povăţuit să nu iei pana că multe necazuri te vor paşte de pe urma ei, dar nu m-ai ascultat. Acum nu mai poţi da înapoi din faţa padişahului. Trebuie să găsim pasărea cu orice preţ. Du-te înapoi la serai şi cere să ţi se dea, pentru călătorie, un catâr gras şi un zimbil1 trainic lucrat. Apoi om purcede la drum şi numai la muntele Kaf ne vom mai opri. Pasărea cu pricina este nici mai mult, nici mai puţin decât padişahul tuturor zburătoarelor câte se află pe lumea asta întinsă. O dată pe an se adună păsărimea pământului la poalele muntelui Kaf, Muntele Munţilor. Dacă ne grăbim, ajungem acolo tocmai la timp, adică puţintel mai înainte de vremea când are loc soborul păsărilor. Tu, fără zăbavă, tai catârul şi după ce îi împrăştii bucăţile de carne peste tot, pui una deasupra zimbilului, după ce te vârî în el şi aşa, ascuns privirilor, aştepţi, cu ochii închişi, sosirea păsărilor. Ele se vor lăsa stoluri-stoluri pe crengile Copacului Slăvit. Ultima care va sosi va fi însuşi padişahul lor. Şi vor începe zburătoarele să vorbească, îşi vor împărtăşi tainele, necazurile şi toate câte le privesc. Atunci abia le va da voie padişahui să se atingă de carnea răspândită de tine, iar el însuşi se va aşeza deasupra zimbilului şi va lovi cu ciocul în bucata de carne. Tu, din zimbil, vei întinde mâna, vei prinde pasărea şi iute, până nu apucă ea să ţipe, îi vâri capul sub aripă şi o pui în zimbil. lei zimbilul, te avânţi în şa şi pornim înapoi.
Prinţul făcu întocmai cum îl povăţui calul. Luă de la padişah un catâr gras şi un zimbil încăpător şi trainic şi porni la drum, călare pe armăsarul său. Ajuns la muntele Kaf, Muntele Munţilor, îşi ascunse calul într-un tufiş, tăie catârul şi răspândi bucăţi de carne peste tot. Apoi se ascunse în zimbil şi, după ce puse o bucată de carne chiar pe acesta, aşteptă. Nu trecu mult şi păsările lumii începură să se adune stoiuri-stoluri şi să ciripească şi să cânte. Apoi deodată, ca la un semn, zarva grozavă încetă. în încremenirea înfricoşătoare se auzi un fâlfâit de aripi. Prinţul, din ascunzătoarea lui, încercă să cuprindă niţeluş cu privirea cerul şi rămase înmărmurit: suliţi de lumină orbitoare străpungeau văzduhul, înfigân-du-se în pământ. Amintindu-şi de povaţa calului, îşi închise cu străşnicie ochii, ca să nu-şi piardă vederea. După fâlfâitul de aripi, era limpede că pasărea de lumină cobora agale, spre celelalte. Se iscă atunci o larmă de nedescris! Toate zburătoarele o întâmpinară, îi vorbiră, cântară în trilurile cele mai felurite. După un răstimp, se auzi o poruncă şi atunci se repeziră cu toatele la bucăţelele de carne. Iar padişahul lor se aşeză pe gura zimbilului şi îşi înfipse ciocul în carnea de acolo. Atâta aştepta prinţul: întinse grabnic mâna, prinse pasărea, îi băgă capul sub aripă, o vârî în zimbil în locul său, luă zimbilul şi se săltă în şa. Şi calul îl purtă în goană năprasnică până la cetatea padişahului cel bătrân, fălos şi pizmaş.
Când văzu pasărea, acesta nu mai ştia ce să facă de bucurie. Lumina care pusese stăpânire pe seraiul său datorită acelei păsări întrecea cu mult pe aceea adusă de însuşi soarele. Numaidecât se întoarse spre vizir şi îl întrebă cu mulţumire:
- Aşa-i că nu poate exista pe lume cineva mai fericit decât mine?
Iar vizirul, linguşitor şi temându-se ca nu cumva bunăvoinţa padişahului să se reverse asupra prinţului străin, îi răspunse:
- De bună seamă, cum să se afle pe lume cineva mai fericit decât slăvitul meu padişah? Numai că mereu îmi dă târcoale un gând: acum seraiul nostru pare, sub lumina răspândită de pasăre, un lăcaş vechi, îmbătrânit, nici pe departe mulţumitor pentru gloria ta, slăvite... Un serai cu totul şi cu totul de fildeş ar fi nimerit şi cu fala ta şi cu pasărea de lumină...
- Un serai de fildeş? murmură padişahul, cu un ghimpe în inimă. Cum să se poată dura un serai numai din fildeş? De unde să iei atâta fildeş?
- Eh, cine a fost în stare să găsească şi să aducă pasărea de lumină, negreşit că va putea aduce şi fildeşul pentru serai...
„Săgeata, odată slobozită din arc, nu se mai întoarce!" grăieşte un vechi proverb turcesc. Aşa şi vorba vizirului: odată spusă, cine s-o mai uite? Padişahul cel dornic de fală?! Da de unde! Nici nu apucase bine prinţul nostru să ajungă la han, că un oştean în fuga mare şi veni să-l aducă înapoi, la serai...
- Să-mi găseşti şi să-mi aduci aici degrabă atâta fildeş cât trebuie la ridicarea unui serai încăpător şi înalt cum nu s-a mai văzut, altminteri îţi pierzi capul! îi porunci padişahul.
Mut de uimire, prinţul se întoarse la han şi hărţuit de gânduri negre pătrunse în grajd şi se apucă într-o doară să-şi ţesale calul. Acesta prinse îndată a-i vorbi cu grai omenesc:
- Lasă supărarea, stăpâne, că nu îţi e de nici un folos! Odată ce-ai apucat să te prinzi în horă, trebuie să joci, altfel n-ai încotro, îl îmbărbăta calul. Te du pe dată la padişah şi cere-i să-ţi dea oşteni mulţi şi butii pline cu rachiu din cel mai tare. Vom merge la Pădurea Elefanţilor. în ea se află un lac. Când e căldura în toi, elefanţii dau năvală la lacul acela, să-şi astâmpere setea. Tu ai să pui oştenii să verse tot rachiul în lac, apoi, împreună cu ei, te vei ascunde prin preajmă. Elefanţii, înfierbântaţi, vor sorbi cu lăcomie din apă, vor ameţi şi vor cădea, beţi morţi. Atunci tu şi oştenii veţi ieşi din ascunzătorile voastre, le veţi smulge colţii şi gata! Ne vom întoarce la serai cu porunca padişahului îndeplinită.
Prinţul ascultă cuvânt cu cuvânt povaţa calului. Se urcă pe calul său şi, urmat de puhoiul de oşteni care cărau butiile de rachiu, se îndreptă spre Pădurea Elefanţilor. Dădură de lac, vărsară în apă rachiul şi se ascunseră. Când dogoarea amiezii năpădi totul, pădurea începu să trosnească, pământul să se cutremure cumplit sub călcătura grea a elefanţilor care veneau la lac. însetaţi, sorbiră din apă, dar numaidecât se traseră înapoi. Cum însă pârjolul creştea, elefanţii nu mai putură răbda, veniră din nou şi băură din lac pe săturate. Pe dată îşi pierdură cunoştinţa şi căzură ca morţi. La un semn ai prinţului, oştenii tăbărâră asupra lor şi le scoaseră colţii. Apoi se întoarseră la serai.
Când văzu padişahul atâta fildeş, mai să nu-şi creadă ochilor. Bucuros foarte, dădu porunci peste porunci şi seraiul din fildeş prinse a se înălţa ca din pământ. între timp, aurari vestiţi împletiră o colivie din aur bătut cu nestemate, pentru pasărea de lumină. Padişahul puse colivia în sala tronului, iar el însuşi se aşeză trufaş pe tronul de fildeş din seraiul de fildeş şi, fălos, îşi întrebă vizirul: - Aşa-i că acum nu poate exista pe lume cineva mai fericit decât mine?
Iar vizirul, linguşitor foarte, îi răspunse de astă dată:
- De bună seamă, cum să se afle pe lume cineva mai fericit decât slăvitul meu padişah? Dar dacă stau şi chibzuiesc mai bine, într-un serai de fildeş ca acesta, lăcaş al păsării de lumină, ar fi nimerit ca prin cămări să-şi poarte trupu-i mlădios, unduindu-se, însăşi Frumoasa Lumii, care să-ţi fie sultană. Atunci, într-adevăr, slăvitul meu padişah, că nu ar putea fi cineva mai fericit ca tine...
- Să am de sultană pe Frumoasa Lumii?! Şi ochii bătrânului padişah luciră pofticioşi. Ei da, aş dori eu foarte mult, dar câţi prinţi şi padişahi n-au încercat să şi-o facă soaţă şi nu au izbutit decât să-şi piardă viaţa?!
- Cine a fost în stare să găsească şi să-ţi aducă pasărea de lumină, fildeşul trebuitor unui serai ca acesta, negreşit că va putea să-ţi dăruiască şi pe Frumoasa Lumii...
Abia sfârşi vizirul cuvintele acestea, că padişahul şi dădu poruncă să i se aducă îndată prinţul de la han. Cum veni acesta, îi porunci: - Să găseşti şi să mi-o aduci degrabă pe Frumoasa Lumii, ca să mi-o fac sultană, altminteri îţi pierzi capul!
„Câte năpaste se abat asupra capului meu!" se căina prinţul în sinea sa şi, cu gândul dus la părintele său care negreşit că îi aştepta sosirea cu sufletul la gură, se îndreptă spre han. îngrijorat şi mâhnit începu să-ţi ţesale calul care, cât ai clipi, prinse să vorbească:
- N-avem încotro, stăpâne, vom trece şi prin încercarea asta. O vom găsi noi şi pe Frumoasa Lumii şi pe urmă ne vom înturna acasă. Şi ca să ai şi o bucurie printre atâtea greutăţi pe care le-ai întâmpinat de când ai ieşit pe poarta seraiului părintesc, află, stăpâne, că singurul locşor pe lumea asta pe care nu a călcat copita armăsarului părintelui tău este bucăţica de pământ de sub ghergheful Frumoasei Lumii. Aşa că, de vom izbuti, vom aduce cu noi, o dată cu aceasta, şi leac pentru suferinţa padişahului-tată.
Un licăr de nădejde luci în ochii până atunci plini de obidă ai prinţului. Cu puteri sporite, se aruncă în şa şi goni şi goni pe armăsarul său zile şi nopţi, necurmat, fără să ştie ce-i popasul. Şi intr-o bună zi, când, o dată cu mijirea zorilor, îl împresură o mireasmă de flori tare şi dulce, ca o băutură vrăjită, înţelese că se apropiau de grădina Frumoasei Lumii.
- Descăleca şi ascultă-mă cu luare-aminte, stăpâne, grăi calul. De felul cum ai să-mi împlineşti spusele atârnă izbânda încercării de acum. Intră binişor în grădină şi taie pe nesimţite o creangă de trandafir cu şapte rămurele pe ea. Până nu răsare soarele, Frumoasa Lumii lucrează la gherghef în grădina de trandafiri. Tu, fără să faci vreo mişcare sau vreun zgomot care să te dea în vileag, strecoară-te lângă ea pe la spate şi pe neaşteptate apuc-o zdravăn de plete şi loveşte-o cu creanga de trandafir plină de ţepi. O loveşti, o loveşti până ce ea însăşi îţi va spune că e destul. Atunci o iei cu tine, o urci în şa, salţi şi tu alături şi restul e treaba mea!
Prinţul nostru nu pierdu un cuvinţel din spusele calului său. Făcu totul întocmai. Se furişă în grădină, tăie un ram de trandafir cu şapte rămurele pe el şi, tupilându-se printre flori, păşi tot mai adânc în grădină. Deodată, încremeni: o fată cu părul bălai, mătăsos şi lung, frumoasă ca bucăţică ruptă din lună, şedea la un gherghef de aur presărat cu nestemate şi lucra. Prinţul îşi veni însa iute în fire din uluirea sa, se apropie uşurel de fată, o înşfacă de păr şi începu a o lovi cu ramul de trandafir. Şi o lovi, o lovi până ce Frumoasa Lumii prinse a-i vorbi:
- Destul, flăcăule! De multă vreme aşteptam un voinic neînfricat ca tine! De-acum încolo, viaţa mea este strâns împletită cu a ta. la-mă cu tine şi du-mă unde vrei tu!
Prinţul se aplecă, luă un pumn de ţărână de sub gherghef, o sui pe Frumoasa Lumii pe cal, săltă şi el alături şi tot într-un galop ajunseră la seraiul de fildeş. Aici, Frumoasa Lumii fu condusă de roabe în odăile pregătite pentru ea anume, să se odihnească după drumul cel lung şi istovitor.
Seara, padişahul cel bătrân veni s-o vadă şi o anunţă că va să-i fie soaţă.
- Te înşeli, bătrâne, îi răspunse răspicat Frumoasa Lumii, care fusese încredinţată că se va însoţi cu prinţul cel tânăr. Aşa cum eşti acum n-ai să-mi fii niciodată soţ şi stăpân. Există o singură cale să-ţi atingi dorinţa asta. La o depărtare de şapte mări de aici, în Ostrovul Tăinuit, se află iepele mele. Să fie aduse aici şi mulse. Te vei îmbăia în laptele lor şi vei dobândi de îndată tinereţea de mult pierdută. Atunci abia vei putea cuteza să te gândeşti la mine!
- E anevoie de adus iepele din acel ostrov? întrebă padişahul.
- Cum nu se poate mai anevoios. Ştiu un singur om care ar putea încerca s-o facă: voinicul care m-a adus aici!
- Minunat, minunat! se bucură padişahul, frecându-şi mâinile. Flăcăul va izbuti şi isprava asta. Voi fi iar tânăr, voi lua-o pe Frumoasa Lumii de soţie şi voi trăi fericit în seraiul meu de fildeş, râvnit de toată suflarea pământului...
Iute îl chemă la el pe prinţ şi îi porunci:
- Fă bine şi adu-mi aici, degrabă, iepele Frumoasei Lumii... Altminteri, îţi pierzi capul!
Năucit, prinţul alergă la han, se duse la grajd şi începu să-şi ţesale calul, pregătindu-l iar de drum.
- Nu te necăji într-atât, stăpâne, auzi iar glasul calului. Scăpăm noi teferi şi din impasul ăsta. Numai ascultă-mă bine. Cere de la padişah patruzeci de bivoli. îi luăm cu noi şi pornim la drum. Când vom ajunge la a şaptea mare unde se află Ostrovul Tăinuit, tu descăleca, taie bivolii, jupoaie-i, iar pieile lor aşază-le una peste alta pe spinarea mea. Apoi ascunde-te după vreo tufă. Eu voi slobozi un nechezat cumplit. Indată apele se vor despica făcând loc Armăsarului Mării. Din-tr-un sait, acesta va fi lângă mine, gata de luptă. Se va năpusti asupră-mi şi va muşca neîndurător din pieile de bivoli de pe spinarea mea. Fărâme le va face. Dar, când va ajunge la a patruzecea piele, va fi istovit. Tu, atunci, ţâşneşti de la locul unde stai tupilat, arunci şaua pe el, încaleci şi te ţii bine de grumazul lui. El se va arunca în apă şi te va duce la Ostrovul Tăinuit, lei iapa murgă şi pe cea roaibă şi, călare pe una din ele, le aduci îndată la mal...
Prinţul nu stătu o clipă în cumpănă. Se apucă iute de treabă şi îndeplini totul după spusele calului său. Aşa ajunse cu bine la ţărmul celei de a şaptea mări. Aici descăleca, tăie bivolii, îi jupui, iar pieile le aşeză una peste alta pe spinarea calului său. Acesta, fără zăbavă, scoase un nechezat cumplit. Ca tăiat de lama unui uriaş cuţit nevăzut, apele se despicară în două; din ele răsări un armăsar mândru care se şi aruncă asupra calului de pe ţărm. Când pe acesta mai rămase o singură piele de bivol, Armăsarul Mărilor se dădu învins. Prinţul ieşi din tufişul în care se ascunsese, aruncă pe el şaua, încalecă şi aşa ajunse în Ostrovul Tăinuit. Găsi numaidecât iapa murgă şi pe cea roaibă, le luă şi ajunse cu bine la ţărm unde îl aştepta calul său şi aşa se întoarse nevătămat la seraiul de fildeş.
Văzându-I, padişahul se bucură peste poate. Alergă într-un suflet la Frumoasa Lumii, de îi aduse vestea cea mare:
-Au sosit iepele tale, sultana mea. Ard de nerăbdare să mă îmbăiez ca să mă fac iar tânăr. Numai că nu ştiu cine-o să le mulgă. Sunt atât de sălbatice!
- Un singur muritor e în stare s-o facă: voinicul care m-a adus pe mine. Să-şi acopere capul cu năframa mea, să-şi toarne pe veşminte parfumul meu din şipul ăsta tăiat într-un rubin şi aşa să le muigă!
Spre marea sa nedumerire, prinţul fu chemat iarăşi la padişah, care-i porunci să facă precum spusese Frumoasa Lumii. El, neavând încotro, mulse iepele: laptele iepei roaibe în covată de aur, laptele iepei murge în covată de argint. Amândouă coveţile fură duse de roabe dinaintea Frumoasei Lumii. Ea porunci ca imediat covată de argint să-i fie dusă padişahului, spre îmbăiere, iar cea de aur, prinţului. Şi ce să vezi? Abia intrat în baie, padişahul şi carnea de pe el se topira văzând cu ochii, până ce din trupul lui mătăhălos nu rămase decât un morman de oase.
- Luaţi oasele astea netrebnice de bătrân lacom, pizmaş şi fălos cu truda altuia şi îngro-paţi-le! porunci ea slugilor.
Iar prinţul care, prin îmbăierea cu laptele iepei roaibe, dobândise, întocmai ca Frumoasa Lumii, o tinereţe veşnică, fără de bătrâneţe, se uni cu Frumoasa Lumii şi fu ales de norod, pentru curajul şi cinstea lui, să împărătească în locul padişahului mort. Nunta ţinu nici mai mult, nici mai puţin decât patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Patruzeci de zile de veselie, de belşug, de cântece şi jocuri pentru toată suflarea ţării. Numai o singură fiinţă nu era cu totul şi cu totul fericită în acest răstimp: mirele. Nu că nu s-ar fi bucurat, doar o îndrăgise pe Frumoasa Lumii de cum o zărise, dar amintirea tatălui său îi umbrea şi inima şi chipul.
- Ce-ţi apasă sufletul, voinicul meu? îl întrebă Frumoasa Lumii. Văd că mereu ţi se aşterne pe faţă Un nor de întristare.
- Ah, răspunse tânărul padişah, când îmi aduc aminte de suferinţa tatălui meu mi se strânge inima...
Şi îşi depănă tot firul vieţii sale, de la plecarea din seraiul părintesc.
- Să nu mai zăbovim o clipă! hotărî Frumoasa Lumii. Să pornim îndată la tatăl tău!
Şi calul, credinciosul prieten al prinţului, îi purtă în galop nebun până la seraiul părintesc. Străjile duseră vestea cea mare bătrânului padişah orb care, crezând că i-a pierit de mult fiul cel mic, purta numai veşminte cernite. în sfârşit, în uşa iatacului se ivi fiul său cel mic, cu Frumoasa Lumii alături.
-Am adus leacul suferinţei tale, tată, spuse mezinul, după ce îşi îmbrăţişa părintele.
- De unde l-ai luat, fiule?
- De sub ghergheful nurorii tale, tată.
- Cine mi-e noră, fiule?
- Frumoasa Lumii, tată!
Uluit mai rămase padişahul-tată, căci, pasămite, nu ajunsese niciodată în grădina cu trandafiri a Frumoasei Lumii. Cu mâna tremurătoare de bătrâneţe şi tulburare laolaltă, luă ţărâna din batista întinsă de fiul său şi şi-o trecu peste ochi. Şi pe loc îi reveni vederea, făcând din el cel mai fericit om şi părinte din câţi s-au aflat vreodată pe lume.
Şi se încinse atunci o veselie cum nu s-a mai pomenit vreodată. După multele încercări, se cuibări şi în inimile lor fericirea deplină, căci nu degeaba glăsuieşte proverbul din bătrâni: „Fiecare noapte îşi are negreşit ziua ei".
|
|
|
 Visitor's Comments ! |
|
|
|
Ales la intamplare |
|
Viziunea narativa se defmeste prin naratiunea lapersoana a III-a, naratorul este Observatorul omniprezent in desfasurarea tuturor evenimenteior, asadar "se manifesta atat naratorul omniscient, cat si personaje-reflector prin care se multiplica perspectivele" (N.Manolescu). |
|
|
|
Statistici |
| » Numar total de articole |
345
|
| » Numar total de autori |
90
|
| » Articole vazute |
2507815
|
| » Numar categorii |
26
|
|
