Cuvantul "glosa" are doua acceptii:
    - explicatia unui cuvant sau a unui pasaj dintr-un text; nota explicativa facuta de un copist pe marginea unui manuscris;
    - poezie cu forma fixa, in care prima strofa este o strofa - nucleu ce introduce tema poeziei, iar fiecare din strofele urmatoare comenteaza succesiv cate un vers al strofei - nucleu, iar ultima strofa reia versurile primei strofe, in ordine inversa.
    Titlul poeziei eminesciene este luat fie din limba latina (glossa -"cuvant care necesita explicatii"), fie din limba greaca (glossa - "limba"), acestea fiind singurele limbi in care cuvantul se scrie cu doi "s". Ca specie literara, "glosa" este de origine spaniola, poezia datand inca din secolul al XIV-lea si fiind o creatie a poetilor de la curtea regilor.
    "Glossa" lui Mihai Eminescu este o poezie gnomica, intrucat confine maxime, sentinte, sfaturi morale; maxima este un enunt concis, exprimand un principiu etic, o norma de conduita, fiind sinonima cu aforism, sentina.
  
 Surse filozofice:
    - filozofia stoica, reprezentata prin Zenon, Epictet, Seneca, Marc Aureliu;
    - filozofia antica hindusa, in cadrul caruia exista motivul "lumea ca teatru", dar preluat de Eminescu din cugetarile suedezuiui Oxenstierna (1583-1654);
    - vechile scrieri romanesti, intre care "Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie" (sec.XVI), poemul "Viata lumii" al lui Miron Costin, "Psaltirea pre versuri tocmita" a lui Dosoftei, precum si operele lui Dimitrie Cantemir, de la care poetul preia motivul "fortuna labilis";
    -filozofia lui Schopenhauer, conform careia Regizorul lumii ca teatru este "viata" universala forta oarba, ademenitoare, asemenea unui "cantec de sirena" ("Ca un cantec de sirena/ Lumea-ntinde lucii marete;").
Poezia "Glossa" de Mihai Eminescu a aparut in 1883, in volumul de "Poezii", ingrijit de Titu Maiorescu, aceasta creatie fiind cea mai reusita dintre cele patru variante scrise de poet.
    Tema poeziei este un cod etic al omului superior, care ofera invataminte oamenilor obisnuiti, pe baza autocunoasterii si experientei sale filozofice. Poezia este, de asemenea, o cugetare filozofica pe un ton sententios, continand adevaruri universal-valabile, deci incontestabile. Maximele, sentintele sunt scurte si lapidare, concise si exprimate printr-un singur vers. Poezia este de factura clasica prin obiectivarea superioara, prin detasare fata de framantarile existentei umane pline de orgolii, ambitii, prefacatorii etc. Tema filozofica a "Glossei" este conditia omului in raport cu timpul.
    Strofa-nucleu. prima strofa a poeziei, este alcatuita din opt versuri si confine adevaruri universal-valabile exprimate concis, grupandu-se ca sens si cate doua, dar avand destula substanta filozofica fiecare vers in parte.
    Primul vers semnifica trecerea ireversibila a timpului, al doilea repetabilitatea evenimentelor ce compun viata umana, al treilea recomanda discernamantul in cantaiirea valorilor morale ale propriei vieti, al patrulea indeamna la meditatie asupra vietii, deoarece sufletul omului este alcatuit din sperantd si temeri (versul al cincilea); timpul este efemer pentru om, totul in viata sa este trecator ("Ce eval ca valul trece"), de aceea, chiar daca tentatiile vietii sunt multiple, ele sunt amagitoare si omul trebuie sa le domine cu detasare superioara si ratiune. Asadar, prima strofa porneste de la ideea curgerii implacabile si ireversibile a timpului pentru om si ajunge la ideea ca ratiunea trebuie sa-l conduca pe om in viata.
    Strofa a doua comenteaza primul vers al strofei-tema, "Vreme trece, vreme vine ", care este o maxima, o sentinta in care argumentele vin
in sprijinul sensului filozoflc al ideii de timp, dar si al cunoasterii de sine. Ideea exprimata de Socrate inca din antichitate ("Cunoaste-te pe tine insuti", dicton inscris pe frontispiciul templului din Delphi) este ilustrata de versul: "Regasindu-te pe tine". Ideea filozofica a timpului este explicata prin faptul ca timpul se scurge ireversibil pentru om, prin faptul ca intamplarile nesemnificative sunt si ele trecatoare: "Multe trec pe dinainte,/ In auz ne suna multe,/Cine tine toate minte/ Si ar sta sa le asculte?...". Timpul este valoros pentru om numai in privinta autocunoasterii si nu trebuie risipit pe lucruri neimportante, pentru ca timpul este implacabil, iar clipa nu trebuie irosita.
    Strofa a treia explica versul "Toate-s vechi si nona toate", care implica si ideea timpului trecator, de aceea omul nu trebuie sa-si iroseasca viata gandindu-se la lucruri efemere, pentru ca acest fapt nu duce decat la o iluzie afericirii si nu la o fericire deplina. Ratiunea trebuie sa domine omul intreaga viata -"Recea cumpan-a gandirii"-, pentru ca experienta capatata de acesta cu luciditate sa-l ajute sa tnteleaga faptul ca totul este efemer si schimbator, omul putand percepe doar "masca fericirii", ce "o clipa tine poate". Numai prin ratiune omul poate evita dezamagirea in tntreaga sa existenta, intrucat intamplarile ce o compun urmeaza un circuit ciclic.
    Strofa a patra introduce o idee antica hindusa, aceea ca lumea e un teatru iar oamenii sunt actori, care interpreteaza roluri gata scrise. Ideea este preluata de la cugetatorul suedez Oxenstierna. Indrumarea gnomica "Privitor ca la teatru/ Tu in lume sa te-nchipui" indeamna la detasare, la neamestec in tumultul vietii obisnuite dar amagitoare, care nu poate produce decat suferinta. Viata este privita ca o scena, pe care oamenii interpreteaza roluri diferite, iar cei perfizi pot juca chiar mai multe roluri ("Joace unul si pe patru"), dar detasarea ta, impusa de ratiune, te fereste sa te lasi pacalit ("Totusi tu ghici-vei chipu-i"). Discernamdntul e necesar pentru a intelege din viata inseiatoare, amagitoare "Ce e rau si ce e bine ".
    Strofa a cincea valorifica ideea schopenhaueriana a prezentului etern, ale carui doua valente sunt trecutul si viitorul: "Viitorul si trecutul/ Sunt a filei doua fete/ [...]/ Tot ce-a fost ori o sa fie/ In prezent le-avem pe toate". Omul trebuie sa mediteze asupra efemeritatii sale in lume, asupra faptului ca pentru el timpul este trecator si ireversibil, iar trecutul si viitorul devin zadarnicie daca nu ai discemamant si-ti irosesti viata cu nimicuri: "Dar de-a lor zadarnicie/ Te intreaba si socoater
    Strofa a sasea reia ideea ca viata e o scena, lumea e un teatru, iar oamenii sunt actori, adevar valabil de mii de ani, schimbandu-se numai
interpretii: "Alte masti, aceeasi piesa/ Alte guri, aceeasi gama". Tot un adevar etern este si faptul ca oamenii au bucurii si necazuri, sunt veseli si tristi: "Si de mii de ani incoace/ Lumea-i vesela si trista;". Nu trebuie sa-fi faci iluzii ca poti infaptui idealuri, dar nici nu trebuie sa te temi pentru a aspira la ele, pentru ca "Amagit atat de-adese/Nu spera si nu ai teama"
    Strofa a saptea sta sub imperiul timpului trecator si ireversibil, de aceea omul nu trebuie sa spere ca va putea schimba ceva in curgerea fireasca a existentei umane. Cu accente satirice, dar si cu scepticism, geniul accentueaza cateva reguli de conduita, prin care omul poate depasi suferinta cauzata de neimplinirile inerente, de mediocritatea societatii: "Nu spera cand vezi miseii/ La izbanda facand punte,/ Te-or intrece nataraii,/ De ai fi cu stea in frunte;". Sfatul omului de geniu este acela de a "nu te prinde lor tovaras", pentru ca ei vor disparea defmitiv odata cu trecerea timpului, deoarece totul este efemer:"Ce e val, ca valul trece".
    Strofa a opta cuprinde sfaturile eului liric privind atitudinea fata de meschinaria lumii, de ipocrizia oamenilor, prin care esti indemnat sa nu te lasi atras de tentatiile vietii, de aspectele ei trecatoare, amagitoare, chiar daca "Te momeste in varteje". indemnul lui Eminescu este sa te strecori pe alaturi, sa eviti cu inteligenta mizeriile societatii si, dominat de ratiune, "Nu baga nici chiar de seama,/ Din cararea ta afara/ De te-ndeamna, de te cheama".
    Strofa a noua il invata pe om regulile de conduita pe care trebuie sa le respecte pentru a fi ferit de deziluzii- Aceste norme stau sub semnul ratiunii pure, a judecatii reci, a atitudinii de obiectivare a vietii, care te pot proteja daca nu te amesteci in inselatorul tumult al vietii si, chiar daca esti hulit, sa te prefaci ca nu observi: "De te-ating, sa feri in laturi,/ De hulesc, sa taci din gum;". Tot ratiunea iti da masura lucrurilor, cu ea poti cantari obiectiv oamenii si atunci nu merita sa le dai sfaturi si nu trebuie sa indragesti nimic in aceasta lume meschina, superficiaia si limitata, deoarece totul este zadarnicie, "vanitas vanitatum et omnia vanitas" ("desertaciunea desertaciunilor si toate sunt desertaciune"): "Ca sa nu-ndragesti nimica,/ Tu ramai la toate rece."
    Ultima strofa este strofa-tema scrisa in ordinea inversa a versurilor, capatand profunzimi filozofice prin faptul ca, in enumerarea maximelor, se porneste de la un precept esential pentru existenta umana si anume de la ratiune, care trebuie sa guverneze omul in intreaga sa viata.
Asadar, daca esti rational ("Tu ramai la toate rece"), chiar daca esti atras de tentatiile, de nimicurile vietii ("De te-ndeamna, de te cheama), sa stii ca totul este trecator in lumea asta ("Ce e val, ca valul trece"), asa ca sa nu speri ca poti implini idealuri, totusi sa nu te temi ca ai fi neputincios ("Nu spera si nu ai teama"), dar sa fii mereu atent si sa discerni valorile morale ale existentei ("Te intreaba si socoate / Ce e rau si ce e bine"), deoarece numai astfel vei invata din experienta vietii, chiar daca omul este efemer prin curgerea ireversibila, implacabila §i ciclica a timpului ("Toate-s vechi si noua toate: / Vreme trece, vreme vine.)"
    George Calinescu a fost fascinat de ultima strofa a "Glossei", careia i-a acordat un interes deosebit si pe care a sintetizat-o in urmatoarea afirmatie: "Adunarea, la sfarsit, a tuturor preceptelor si maximelor are un sens superior formei goale a glossei: e socoteala totala a lumii, linia trasa dedesubt pentru aceasta suma. Acest mod de a masca satira, de a o amesteca cu o constiinta superioara a lumii, de a face din nemernicie aproape o virtute necesara invartirii cosmice, pe care o sfatuiesti altora, dar la care nu poti participa, e rar in poezie...".
    Prin continut, poezia "Glossa" de Mihai Eminescu este o poezie gnomica si filozofica, ce exprima adevaruri gnoseologice, etice si morale, cu o mare putere generalizatoare in versuri lapidare, dar cu mare concentrate sententioasa. Gnoseologia este partea filozofiei care cerceteaza posibilitatea cunoasterii lumii de catre om, legile, izvoarele si formele acestei cunoasteri. Cuvantul vine din limba greaca, "gnosis" inseamna "cunoastere", iar "logos" inseamna "stiinta", sensul gnoseologiei s-ar putea interpreta ca "stiinta cunoasterii".
    Limbajul artistic
Stilul este clasic, armonios si clar, de o simplitate uimitoare.
Figurile de stil sunt putine, existand doar cateva epitete ("recea cumpana", "lumea-i vesela si trista", "zgomote desarte") si ceva mai multe metafore ("cumpana gandirii","cantec de sirena", "masca fericirii").
Aforismele sunt construite cu expresiipopulare -"de ai fi cu stea in frunte", "nu te prinde lor tovaras/', "feri in laturi"- sau proverbe -"toate-s vechi si noua toate", "ce e val, ca valul trece".
    Prozodia. Poezia are zece strofe, fiecare a cate opt versuri scurte, de opt silabe, rima este incrucisata. Ritrnul trohaic, la fel ca in poezia populara, produce o muzicalitate usor melancolica, atat de sugestiva pentru scepticismul eminescian.