|
|
|
Publicat : January 07, 2008 |
Autor : Mihai T.
Categoria : Basme | Vazut de
: 3175 ori | Rating :  
|
|
|
Ileana Simziana
A fost odată ca niciodată etc.
A fost odată un împărat. Acel împărat mare şi puternic bătuse pe toţi împăraţii de primprejurul lui şi-i supusese, încât îşi întinsese hotarele împărăţiei sale pe unde a înţărcat dracul copiii, şi toţi împăraţii cei bătuţi erau îndatoraţi a-i da câte un fiu d-ai săi ca să-i slujească câte zece ani.
La marginea împărăţiei lui mai era un alt împărat care, cât a fost tânăr, nu se lăsase să-l bată; când cădea câte un pârjol asupra ţării sale, el se făcea luntre şi punte şi-şi scăpa ţara de nevoie; iară după ce-ajunse la bătrâneţe, se supusese şi el împăratului celui mare şi tare, fiindcă n-avea încotro. El nu ştia cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat de a-i trimite pe unul dintre fiii săi, ca să-i slujească: fiindcă n-avea băieţi, ci numai trei fete. Dintr-aceasta el sta pe gânduri. Grija lui cea mare era ca să nu creadă acel împărat că el este zacaş şi se îndărătniceşte a-i trimite vreun fiu, din care pricină să vină să-i ia împărăţia, iară el cu fetele lui să moară în ticăloşie, în sărăcie şi cu ruşine.
Văzând fetele pe tată-său tot supărat, se luaseră şi ele de gânduri şi nu ştiau ce voie să-i facă ca să-l mai înveselească. Dacă văzură şi văzură că nimic nu-i este pe plac, fata cea mare îşi luă inima în dinţi şi-l întrebă într-o zi la masă, că de ce este supărat:
— Au purtarea noastră nu-ţi place? îi zise ea. Au supuşii măriei tale sunt răi şi arţăgoşi de-ţi pricinuiesc atâta mâhnire? Spune şi nouă, tată, cine este vipera aceea care nu-ţi dă pace şi-ţi otrăveşte bătrâneţele, şi ne făgăduim chiar a ne jertfi dacă aceasta va putea să-ţi aline oarecum mâhnirile: căci numai tu, tată, eşti mângâierea noastră, după cum prea bine ştii; iară noi niciodată n-am ieşit din cuvântul tău.
— De asta, aşa este; n-am a mă plânge de nimic. Nu mi-aţi călcat porunca niciodată. Dară voi, dragele mele, nu puteţi să-mi alinaţi durerea care-mi pătrunde sufletul. Voi sunteţi fete, şi numai un băiat m-ar scoate din nevoia în care mă aflu.
— Eu nu înţeleg, zise fata cea mare, de ce ascunzi de noi izvorul mâhnirilor tale, tată; spune, că eu, iată, sunt gata a-mi da viaţa pentru tine.
— Ce să ştiţi voi face, dragele mele! De când sunteţi pe lumea asta albă, voi aţi umblat cu furca, cu acul, cu războiul: ştiţi toarce, coase, ţese. Numai un viteaz mă poate mântui, care să ştie să răsucească buzduganul, să mânuiască sabia cu virtute şi să călărească ca un zmeu-paraleu.
— Oricum, tată, spune-ne şi nouă, că doară nu s-o face gaură în cer, dacă vom şti şi noi ce lucru te amărăşte.
Dacă văzu împăratul că-l înteţesc fetele cu rugăciunile, zise:
— Iată, copilele mele de ce sunt tot trist. Voi ştiţi că nimeni nu s-a putut atinge de împărăţia mea, cât am fost tânăr, fără să-şi capete alageaua şi fără să se ducă ruşinat de unde a venit. Acum pârdalnicele de bătrâneţe mi-au secat toată virtutea; braţul meu e slăbănogit, nu mai poate să învârtească paloşul de să se cutremure vrăjmaşul. Şoimuleanul meu, pentru care p-aci-p-aci era să-mi pierd viaţa până l-am dobândit, a îmbătrânit şi el; este un răpciugos, abia îşi târâie şi el viaţa de azi pe mâine. Altădată abia mă arătam înaintea vrăjmaşului şi, să te ţii, pârleo! îi sfârâiau călcâiele dinaintea feţei mele; dară azi, ce să vă mai spui? Voi ştiţi că m-am supus celui mai mare şi mai tare împărat de pe faţa pământului, însă la dânsul este obiceiul ca toţi supuşii împărăţiei să-i trimită câte un fiu, să-i slujească zece ani, şi eu vă am numai pe voi.
— Mă duc eu, tată, zise fata cea mare, şi mă voi sili din toate puterile mele să te mulţumesc.
— Mă tem să nu te întorci fără nici o ispravă. Cine ştie ce încurcătură vei face p-acolo, de să nu-i mai dea nimeni de căpătâi, cât hău!
— Tot ce ştiu, tată, şi mă făgăduiesc, este că nu te-oi da de ruşine.
— Dacă este aşa, pregăteşte-te şi te du.
Când auzi fata că tată-său îi dă voie să meargă, nu mai putea de bucurie. Punea la cale tot pentru drum; şi se întorcea numai într-un călcâi, când poruncea şi aşeza lucrurile de călătorie. îşi alese calul cel mai de frunte din grajdurile împărăteşti, hainele cele mai mândre şi mai bogate şi merinde ca să-i ajungă un an de zile.
După ce tată-său o văzu gata de plecare, îi dete poveţele părinteşti de cum să se poarte, cum să facă ca să nu se descopere că e fată. O învăţă tot ce trebuia să ştie un viteaz care merge la o aşa slujbă înaltă, şi cum să se ferească de bârfeli şi clevete, ca să nu fie urâtă şi nebăgată în seamă de ceilalţi fii de împărat. Apoi îi zise:
— Pasă cu Dumnezeu, fiica mea, şi adu-ţi aminte de învăţăturile mele.
Fata ieşi din curte ca fulgerul; n-o mai ţinea pământul de bucurie; într-o clipă nu se mai văzu. Şi dacă n-ar fi stat mai încolo să-şi aştepte boierii şi carele cu merinde, acestea s-ar fi pierdut, fiindcă nu puteau să se ţină după dânsa.
împăratul îi ieşi pe de altă parte înainte, mai la marginea împărăţiei, fără să ştie ea; aşeză îndată un pod de aramă, se făcu un lup şi se ascunse sub pod. Când era să treacă fiică-sa, deodată ieşi de sub acel pod, cu dinţii rânjiţi şi clănţănind de te lua groaza; se uita drept la dânsa cu nişte ochi care străluceau ca două făclii, şi se repezi la ea ca să o sfâşie. Fata, care îngheţase sângele în ea de frică, îşi pierduse cumpătul şi, dacă calul nu făcea o săritură la o parte, \upu\ înfigea ghearele într-însa; ea o luă la sănătoasa înapoi. Tată-său, care se întorsese înaintea ei, ieşi să o întâmpine, şi-i zise:
— Nu-ţi spuneam eu, fata mea, că nu toate muştele fac miere?
— Aşa este, tată, dară eu n-am ştiut că, ducându-mă să slujesc unui împărat, am să mă lupt şi cu fiare sălbatice şi turbate.
— Dacă aşa este, zise împăratul, şezi acasă de-ţi vezi de fuse şi mosoare, şi Dumnezeu să aibă milă de mine, ca să nu mă lase a muri ruşinat.
Nu trecu mult şi se ceru şi fata cea mijlocie să se ducă şi dânsa; şi se lega că ea îşi va pune puterile cum să-şi sfârşească cu bine slujba ce lua asupră-şi.
După multe rugăciuni şi făgăduieli, se înduplecă tată-său şi o lăsă şi pe dânsa să se ducă; dară păţi şi ea ca soru-sa cea mare, şi întâmpinând-o tată-său, când se întorcea, îi zise:
— Ei, fata mea, nu ţi-am spus eu că nu se mănâncă tot ceea ce zboară?
— Adevărat este, tată, aşa mi-ai zis: dară prea era grozav acel lup. Unde deschisese o gură mare de să mă îmbuce dintr-o dată, şi unde se uita cu nişte ochi din care parcă ieşeau nişte săgeţi de mă săgetau la inimă!
— Şezi acasă dar, îi răspunse împăratul, de vezi de coada maturei şi de zarzavaturile de la bucătărie.
Mai trecu ce mai trecu, şi iată că şi fata cea mică zise tatălui său, într-o zi, când şedeau la masă:
— Tată, lasă-mă şi pe mine să fac o cercare: lasă-mă, ro-gu-te, să mă duc şi eu să-mi încerc norocul.
— Deoarece surorile tale cele mai mari n-au putut-o scoate la căpătâi, mă mir cum îţi mai vine să vorbeşti de tine, care nu ştii nici cum se mănâncă mămăliga.
|
|
|
 Visitor's Comments ! |
|
|
|
Ales la intamplare |
|
Simbolismul este un curent literar aparut in Franta la sfarsitul secolului al XIX-lea, ca reactie impotriva romantismului si parnasianismului. Precursor al simbolismului in Franta este considerat Charles Baudelaire, prin volumele de versuri "Les Corespondences" ("Corespondente") si "Les fleurs du mal" ("Florile raului"). Precursor al simbolismului romanesc a fost Mihai Eminescu, prin poeziile "Dintre sute de catarge" si "Melancolie". |
|
|
|
Statistici |
| » Numar total de articole |
345
|
| » Numar total de autori |
90
|
| » Articole vazute |
2507847
|
| » Numar categorii |
26
|
|
