|
|
|
Publicat : January 08, 2008 |
Autor : Mihai T.
Categoria : Basme | Vazut de
: 349 ori | Unrated
|
|
|
Inşir-te mărgăritari
A fost odată ca niciodată etc. - A fost odată un fecior de boier mare şi, după ce cutreierase ţările, răzbătând prin toate unghiurile, se întorcea la moşia sa. Şi trecând printr-o cânepişte, văzu trei fete ce munceau la cânepă. El îşi căuta de drum în treaba lui, fără să ia aminte la cele ce tot spuneau fetele. Când ajunseră la urechile lui nişte vorbe ce-1 treziră, căci era dus pe gânduri. Se întoarse la fete şi le întrebă:
— Ce aţi zis, fetelor?
— De m-ar lua pe mine feciorul ăla de boier ce trece p-aci, eu i-aş îmbrăca curtea cu un fus, zisese fata cea mai mare.
— De m-ar lua pe mine feciorul ăla de boier ce trece p-aci, eu i-aş sătura curtea cu o pită, zisese fata cea mijlocie.
— De m-ar lua pe mine feciorul ăla de boier ce trece p-aci, eu i-aş face doi feţi-logofeţi cu totul şi cu totul de aur, zisese fata cea mică.
După ce îi spuseseră fetele ce ziseseră, el stătu de se socoti gândindu-se: mă, ca ce să fie asta? Apoi, după ce se mai răzgândi, zise fetei celei mici:
— Fetico, mie îmi plăcură vorbele tale mai mult decât ale surorilor tale. Dacă vrei să mergi cu mine, eu te iau de soţie, numai să-ţi ţii cuvântul.
Şi cum să nu fi voit fata; căci era un brad de flăcău, chipeş şi drăgălaş, nu glumă.
Fata se roşi la faţă ca un bujor; apoi, după ce mai stătu niţel la chibzuiri, întinse mâna şi îi zise:
— Ai, să fie bine. Dacă tu vei fi orândul meu, nu scap eu de tine, nici tu de mine, măcar de s-ar pune nu ştiu cine şi cruciş şi curmeziş.
Feciorul de boier luă fata şi se duse cu dânsa la moşiile lui. Acolo avea el nişte palaturi cum nu mai văzuse ea. Se cununară, făcând o nuntă de se dusese vestea în şapte ţări, şi făcură tot ce trebuia pentru rostul căsătoriei lor.
Nu trecu mult şi fata rămase grea şi ea ca toată lumea. Când auzi feciorul de boier una ca asta, nu mai putu de bucurie, şi porunci numaidecât să-i facă un leagăn numai de mătase, în care să-şi puie copiii.
Feciorul de boier, când îşi aduse acasă nevasta, îi dete, pentru trebuinţele ei, o fată a unei bahniţe de ţigancă ce-şi ţinea zilele prin curtea boierului cu ce se îndurau stăpânii. Procleta de cioară cum văzu fata, îi puse gând rău.
Când sosi ceasul naşterii, fiul de boier nu era acasă, ci dus într-ale sale. Doamna casei trimise pe ţigancă să aducă o moaşă. Ea aduse pe mumă-sa. Aceasta, cum veni, îi zise:
— Milostiva noastră doamnă, mânca-ţi-aş ochişorii, la noi p-aci este obicei ca doamnele când are să nască, să se suie în pod şi moaşa să stea cu ciurul la uşa podului şi aşa să facă.
Doamna îi răspunse:
— Bine, bunico; dacă aşa vă este obiceiul p-aci, aşa să facem. Ea, biet, nevinovată cum era, nici prin gând nu-i plesnea că
întru aceasta era o viclenie din cele mai spurcate. Ea se ştia curată la inimă. Făcuse tuturor bine. Nu se aştepta, deci, ca cineva să aibă măcar o umbră de cugete pângărite pentru dânsa.
Ea crezu. Şi suindu-se în pod, făcu, cum zisese, doi feţi-logo-feţi cu totul şi cu totul de aur, în ciurul pe care îl ţinea ţiganca la gura podului. Cum văzu copilaşii aşa de frumoşi, gaşperiţa de cioară, ce să facă ca să ponosească pe doamna sa? Se duse numaidecât şi îngropa copilaşii în băligarul de la grajd, şi luând doi căţei de la o căţea ce fătase de curând, îi arătă doamnei sale, zi-cându-i:
— Iată, stăpână, ce făcuşi dumneata.
— Cum se poate una ca asta? îi răspunse doamna.
Şi pângara de cioară începu a se ciorovoi cu doamna sa. Ba, c-o fi; ba, că n-o fi.
între acestea iată că sosi şi fiul de boier. Ţiganca îi ieşi înainte, şi arătându-i ciurul cu căţeii, îi zise:
— Iată ce pricopseală îţi făcu nevasta ce ţi-ai ales. Bine că ţi-a dat Dumnezeu în gând să-i aduci o credincioasă ca mine, care să fie pe lângă dânsa, căci altminteri, cine ştie cum era să te îmbrobodească şi să-şi râză de dumneata.
Se mânie fiul de boier când văzu o astfel de batjocură, şi ca să o pedepsească, luă de soţie pe ţigancă, iară pe fosta lui nevastă o făcu slujnică.
Biata femeie văzu bine nedreptatea ce i se făcu: dară neavând încotro, tăcu şi rabdă cu nădejdea în Dumnezeu că-şi va revărsa mila lui asupra ei, şi va da odată, odată, la iveală nevinovăţia sa.
Şi, mai trecând câtăva vreme, iată, măre, că răsări din băli-garul unde fuseseră îngropaţi copiii doi meri. Coaja acestor meri era suflată cu aur, de lucea ca ziua, când noaptea era întuneric beznă. Ei creşteau într-o zi ca într-un an, şi după puţin se făcură mari.
Ţiganca, care ştia blestemăţia ce făcuse, se temu, văzând frumuseţea merilor, şi zise bărbatului ei, tatăl copiilor răpuşi de dânsa:
— Mă, mie mi-a venit aşa să te îndemn a tăia merii ăia ce cresc lângă grajd, şi din ei să faci, din doi, două scânduri la pat, că tot ne lipsesc câteva scânduri.
— Bine, fa, răspunse fiul de boier, cum să tăiem noi a mân-dreţe de meri? Nu vezi tu că sunt de poveste? Cine mai are asemenea meri?
— Fie, mie mi-a venit aşa, ca să-i tai; că tu de nu-i vei tăia, eu nu mai mănânc pâine şi sare cu tine pe un taler.
Şi neputându-se cotorosi de dânsa, fiul de boier puse de tăie merii şi făcu dintr-înşii scânduri, le puse la pat şi se culcară pe dânsele.
Peste noapte ţiganca auzi cum vorbeau scândurile.
— Dado, zicea una, căci copiii erau un băiat şi o fată, dado, zise băiatul, greu ţi-e ţie?
— Greu, răspunse fata, căci este păgâna pe mine. Dară ţie, greu îţi este?
— Mie nu-mi este greu, zise băiatul, că este tata pe mine. Cum pricepu ţiganca că vorbele scândurilor o vor duce la
pierzare, de le va auzi fiul de boier, nu mai dete nici pic de somn în genele ei până dimineaţă.
— Bărbate, îi zise blestemata de cioropină, cum se lumină de ziuă, să tai scândurile alea de le-am pus ieri la pat; căci am visat nişte vise urâte astă noapte.
— Bine, fa, îi răspunse el, cum să tăiem ale scânduri aşa de frumoase?
— Eu nu ştiu; tu dacă nu le vei tăia, eu mă duc şi mă dau de râpă.
Ca să scape de câra ei, fiul de boier puse de tăie scândurile, făcându-le ţăndări mărunte. Iară spurcata astupă toate găurelele casei şi puse scândurile pe foc de arserâ. Totuşi două scânteioare se strecurară pe coş şi picară în grădină. în locul unde căzură acele scântei, răsăriră îndată două steble de busuioc. Boierul avea un mieluşel ce creştea şi el prin curtea lui; acesta, scăpând în grădină, mancă busuiocul, şi îndată i se auri lâna. Şi aşa de frumos se făcu mielul, încât nu se mai găsea pe lume un altul aşa de frumos ca acesta.
Crăpa fierea într-însa de necaz când văzu mielul; căci ţiganca pricepu că acesta nu era lucru curat pentru dânsa. Şi după ce mai trecu câtinică vreme, zise bărbatului ei, când îl văzu cam cu voie bună:
— Cum aş mai mânca carne din mielul ăla al nostru!
— Nici să te gândeşti la una ca asta, că mie mi-este drag, îi răspunse fiul de boier.
Văzu ţiganca că de astă dată nu i se prinde vorba, o întoarse la viclenie.
Se făcu bolnavă. O săptămână încheiată îşi chinui bărbatul cu gemetele ei. într-o noapte se făcu că răsare din somn; şi dacă o întrebă bărbatu-său, că ce i s-a întâmplat, ea îi răspunse:
— Am visat că unde venise o descântătoreasă şi unde îmi zicea că dacă voi să mă fac sănătoasă, să cer de la tine să tai mielul ăla al nostru şi să-i mănânc drobul.
— Fugi d-acolo, nevastă, îi răspunse el, ce stai tu de vorbeşti? Unde s-a mai văzut pe lume un miel aşa de frumos? Cum să-l tăiem? Mai bine să aducem pe toţi vracii să-ţi dea leacuri care să te facă sănătoasă.
— Leacul meu ăsta este, îi mai zise ea. Dacă nu vrei să tai mielul, înţeleg că tu vrei să mor eu.
Şi, neavând încotro, fiul de boier puse de tăie mielul şi-l dete la bucătărie să-l gătească.
Gaşperiţa se duse îndată în bucătărie şi puse la cale ce să se facă cu mielul, ca să nu mai rămâie nimic din el. Trimise maţele la pârâu, cu o credincioasă d-ale ei, ca să le spele, după ce numără până şi cel mai mic mâţişor, şi-i spuse că va plăti cu capul ei de va pierde vreun crâmpei din ele. Credincioasa bahniţei, spălân-du-le la pârâu, nu ştiu cum făcu şi rupse un căpătâi. De frică, îl dete pe gârlă.
După aceea se întoarse acasă, aduse toate maţele şi le dete iarăşi la număr.
A doua zi, ducându-se fosta soţie a boierului la pârâu cu cofa să aducă apă, se uită la vale pe râu şi văzu acolo pe un dâmb doi copilaşi, jucându-se cu două mere de aur, de lucea pământul, şi rămase acolo până seara uitându-se cu jind la dânşii, căci ei îi da în gând că poate să fie copiii dânsei.
Intorcându-se acasă, o luă spurcata de cioroaică la bătăi.
|
|
|
 Visitor's Comments ! |
|
|
|
Ales la intamplare |
|
Mara, protagonista complexa a romanului, un personaj eponim (care da numele operei - n.n.) si "rotund" ("care nu poate fi caracterizat succint si exact", E.M.Forster), este reprezentativa pentru conceptia artistica a lui Slavici. Fin psiholog, observator atent al sufletului omenesc, romancierul contureaza un personaj realist, viabil, de o vigoare surprinzatoare, care-si da seama ca banii sunt singura cale de a asigura, pentru ea si copii, o existenta linistita, o viata demna si respectabila. Eroina este un personaj realist traditional, deoarece este tipica pentru taranca "de peste munti si in genere al vaduvei intreprinzatoare si aprige" (G.Calinescu), o femeie puternica, energica si cu multa afectivitate pentru copiii ei. |
|
|
|
Statistici |
| » Numar total de articole |
345
|
| » Numar total de autori |
90
|
| » Articole vazute |
2507851
|
| » Numar categorii |
26
|
|
