In vreme de razboi

de Ion Luca Caragiale (autor canonic)
nuvela psihologica

    Alaturi de loan Slavici, Ion Luca Caragiale este creatorul nuvelei realist-psihologice. Nuvela "In vreme de razboi" de Ion Luca Caragiale (1852-1912) a aparut in 1898 si este o create realist-psihologica, avand si puternice accente naturaliste.
    Naturalismul este curentul literar care, investigand realitatea, se preocupa mai ales de legile cauzale intre fapte, prezentand nu atat tipologii, cat cazuri patologice, pe care le analizeaza cu pricepere si meticulozitate medicala si in care primeaza factorul ereditar, ca fiind hotarator in evolutia destinului uman, la care se adauga manifestarile naturii, aflate in deplina concordanta cu starile psihologice ale personajelor, urmand indeaproape evolutia bolii acestora.
    Structura si compozitia nuvelei
Constructie epica riguroasd, nuvela "In vreme de razboi" are un singur plan narativ, care se refera la analiza psihologica a personajului principal, care sufera o prabusire interioara rapida, de la obsesie la nebunie. Nuvela ilustreaza, asadar, un conflict consolidat in plan psihologic si o intriga bine evidentiata conturata de prabusirea psihica si lacomia nestapanita de imbogatire.
    Perspectiva narativa este reprezentata de naratorul omniscient si de naratiunea la persoana a III-a, care ilustreaza zbuciumul interior al protagonistului. Modalitatea narativa se remarca prin absenta marcilor formale ale naratorului, de unde reiese distantarea acestuia de evenimente. Perspectiva temporala este cronologica, bazata pe relatarea evenimentelor in ordinea derularii lor, iar cea spatiala reflecta atat un
spatiu real, al hanului, cat si unul imaginar inchis, al obsesiei ce chinuieste constiinta personajului.
    Nuvela este structurata in trei capitole:
    Capitolul I. Popa Iancu din Podeni, capetenia unei bande de hoti, este in pericol de a fi prins de potera si de aceea, fratele sau, Stavrache, il sfatuieste sa se inroleze voluntar in armata si sa piece pe frontul din Balcani, pentru a i se pierde urma. Popa Iancu urmeaza sfatul fratelui sau, averea ii ramane lui Stavrache, iar atunci cand acesta este anuntat printr-o scrisoare ca Iancu Georgescu a murit "pe campul de onoare de trei gloante inamice primite in pantece" incepe sa fie obsedat de revenirea fratelui.
    Capitolul al II-lea urmareste indeaproape obsesiile si cosmarurile lui Stavrache, iscate din teama ca fratele sau nu ar fi murit si ca s-ar putea intoarce sa-i ia averea.
    Capitolul al III-lea ilustreaza intalnirea si confruntarea dramatica dintre cei doi frati si declansarea nebuniei lui Stavrache.

    Constructia si momentele subiectului

    Firul epic al nuvelei urmeaza linia unei compozitii clasice si contureaza treptat obsesia lui Stavrache si evolutia ei spre nebunie. Caragiale compune astfel un destin tragic printr-o riguroasa analiza psihologica, sugerand in acelasi timp o tara ereditara, genetica ce se manifests in structura psihica a fratilor Georgescu.
    Incipitul ilustreaza modul de solutionare a jafurilor si crimelor comise de o banda de talhari, care, in sfarsit, fusese prinsa.
    Tema o constituie evolufia unei obsesii duse pana la nebunie, autorul respectand toate simptomele acestei boli, iar eroul principal fiind urmarit prin analiza crizelor de constiinta si de comportament, ca intr-o adevarata fisa medicala.
    In expozitiune, se prezinta datele esentiale ale celor doua personaje si imprejurarile care le determina destinele.
Timp de doi ani, o ceata de talhari bagase in sperieti pe locuitorii din "trei hotare", prin furturi, torturi si omoruri, iar acum hotii fusesera prinsi de potera in padurea Dobrenilor. Capetenia bandei, popa Iancu din Podeni, scapase ca prin minune, fiind plecat cu treburi la targ. Se spunea despre el ca era bogat, ca avea "banet", iar lumea banuia ca popa "gasise vreo comoara". Toate acestea "bateau la ochi" si au starnit suspiciunea oficialitafilor, asa ca intr-o noapte, cand pe mama o trimisese la targ impreuna cu argatii, popa Iancu isi insceneaza un jaf acasa la el ca sa scape de banuieli. Este gasit a doua zi "legat butuc, cu muschii curmati de stransura franghiilor, cu calusu-n gura" si plangandu-se ca l-au schingiuit si "i-au luat o groaza de bani". Acum talharii fusesera prinsi, iar popa , de teama ca va fi demascat, se duce degraba la "neica Stavrache, hangiul, frate-sau mai mare", ca sa-l invete ce sa faca.
    Stavrache avea un han asezat "in drum", era "ora cu dare de mana" si fusese si el infricosat sa nu-l calce hotii, asa ca, de cand ii prinsesera, rasuflase usurat. El este uimit cand frate-sau ii destainuie, "ca la un duhovnic", ca el era "capul bandei de talhari", ca isi inscenaseraful "ca sa adoarma banuielile", iar acum regreta amarnic, scuzandu-se ca "dracu-l impinsese". In acel moment sosesc la han, cu galagie mare, "vreo douazeci de voluntari tineri", cu un ofiter si trei sergenti care se duceau la razboi si voiau sa se odihneasca pana dimineata, cand trebuia "s-apuce trenul militar". Lui Stavrache ii vine ideea sa-l trimita si pe frate-sau, lancu, voluntar pe front, il rade si il tunde "muscaleste", apoi acesta pleaca impreuna cu militarii.
    Despre preotul Iancu nu se mai stia nimic in Podeni, "parca intrase-n pamant" si oamenii au adus alt preot in sat, pentru ca nu puteau sa ramana "fara liturghie". Tocmai cand se-ntorcea de la parastasul de noua zile al mamei sale, Stavrache primeste o scrisoare de la fratele lui, care fusese expediata inaintea luptelor de la Plevna si din care afla ca lancu fusese numit sergent si decorat cu "Virtutea militara". Ironia lui Caragiale este acida, descriind starea de spirit a lui Stavrache, care verifica din nou data expedierii scrisorii pentru a se convinge ca era trimisa inaintea bataiiei de la Plevna, in care, se stia, murisera foarte multi romani. Hangiul se intreaba, in subconstient, daca lancu o fi scapat cu viata ori ar indrazni sa se mai intoarca si sa-si revendice averea, care era acum administrata de hangiu: "...0 veni?... n-o veni?...". El se intereseaza apoi de pedepsirea talharilor si, afland ca acestia nu-si tradasera capetenia, Stavrache isi exprima dispretul pentru oficialitati: "Aoleu! ce mai judecatori!...". Se manifesta aici un limbaj colocvial: forma populara a viitorului confera spontaneitate exprimarii, iar exclamatia "Aoleu! ce mai judecatori!" sporeste tulburarea afectiva si ironia personajului privind incompetenta justitiei.
    Dupa un timp, Stavrache primeste alta scrisoare, de data asta cu "slova straina", prin care i se anunta moartea fratelui sau, "sublocotenentul Iancu Georgescu", rapus "de trei gloante inamice primite in pantece". Cel care scrisese instiintarea elogia curajul si vitejia eroului, care, zambind, "si-a cantat singur popeste foarte frumos: vecinica pomenire!". Dupa ce "a plans mult, mult, zdrobit de trista veste", Stavrache face toate demersurile necesare pentru a mosteni averea fratelui mai mic si intra oficial in posesia ei. Naratorul deapana sirul intamplarilor cu obiectivitate si intervine cu paranteze sau scurte comentarii privind atitudinea si comportamentul
hangiului.
    Intriga. Consultand un avocat in privinta conditiilor legale de pastrare a averii mostenite, hangiul afla ca numai popa este singurul care ar avea dreptul sa-i ceara restituirea bunurilor, dar el "cine stie unde s-o fi prapadit". Din acest moment, pe Stavrache incepe sa-l chinuie gandul in legatura cu posibila intoarcere a fratelui sau si actiunea nuvelei creste in tensiune.
    Desfasurarea actiunii. In cei cinci ani care trecusera de la terminarea razboiului, nimeni nu-l deranjase pe Stavrache, in afara de aparitiile de cosmar ale lui popa Iancu, "care venea din cand in cand, de pe alta lume, sa tulbure somnul fratelui sau". Visele chinuitoare ale lui Stavrache devin obsesii, se transforma treptat in cosmaruri care il terorizeaza, el traind parca aievea momentele tulburatoare ale "vizitei instrainatului", dar de fiecare data isi linisteste sufletul cu o sfestanie in memoria fratelui mort.
    O prima imagine in cosmarurile hangiului este intruchipata de aparitia fratelui sau in haine de ocnas, "stins de oboseaia, bolnav", cu opincile sfasiate, cu palmele, gleznele si talpile "pline de sange", pentru ca evadase din ocna. Stavrache este incarcat de ura, temandu-se ca-si va pierde averea: "- Ticaiosule, [...] ne-ai facut neamul de ras! [...] Pleaca! Du-te inapoi de-ti ispaseste pacatele!". Luptandu-se cu hangiul, ocnasul ii pune genunchiul in piept si-i zice scrasnind din dinti: "- Gandeai c-am murit, neica? ". Atunci cand "nebunul a voit sa-l sugrume", hangiul si-a adunat puterile, l-a imbrSncit pe ocnas pe usa si acesta "a pierit in intunericul noptii". Inspaimantat, "tremurand din toate incheieturile si facandu-si cruci peste cruci" pentru odihna sufletului raposatilor, Stavrache s-a dus a doua zi la biserica si a facut slujba de sufletul mortului.
    A doua aparitie de cosmar are loc intr-o noapte, cand, incercand sa doarma, o "ploaie rece de toamna" legana cu "miscarea sunetelor" gandurile omului, care se roteau in cercuri din ce in ce mai largi si "tot mai domol", elementele naturaliste sugerand starea psihica a personajului. Auzind trambite, hangiul iese afara si recunoaste in capitanul care conducea compania pe fratele mort, care scoate usa din tatani si, "razand cu hohot", striga: "- Gandeai c-am murit, neica?". Apoi, capitanul se repede sa-l prinda pe hangiu, care, speriat, "se-ndarjeste si-l strange de