|
|
|
Publicat : October 19, 2007 |
Autor : Mihai T.
Categoria : Nuvela Psihologica | Vazut de
: 20309 ori | Rating :  
|
|
|
gat", dar chipul militarului se lumina din ce in ce mai mult, radea zgomotos si vesel, intrebandu-l: "- Gandeai c-am murit, neica?", apoi da comanda de plecare. Dimineata, hangiul s-a dus tremurand la preotul din sat, rugandu-l sa faca o sfestanie casei.
Vremea urata, ca element naturalist, cu zloata, ploaie, zapada, "mazarica si vant vrajmas" care s-a abatut peste sat si a tinut trei zile si trei nopti semnifica faptul ca Stavrache isi schimbase firea, devenise irascibil, suspicios, avea reactii ciudate in relatiile cu clientii. Un exemplu edificator il constituie atitudinea pe care o are hangiul fata de fetita care venise cu doua sticle sa cumpere "de un ban gaz" si "de doi bani tuica", rugandu-l "sa nu mai pui gaz in a de tuica si tuica-n a de gaz, ca alaltaieri" si sa scrie in caietul de datorii, pentru ca n-avea bani. Dialogul cu fetita il include in lumea negustorilor avari si nemilosi: "Scrie-v-ar popa sa va scrie, de parliti! [...] De mici va-nvatati la furat, fire-ati ai dracului!".
Vremea de afara si gandurile tulburi ale eroului constituie un tablou naturalist sugestiv pentru evolutia obsesiilor, iar vedeniile, halucinatiile chinuitoare, marcate de obsedanta intrebare "Gandeai c-am murit, neica?", invalmaseala de ganduri provoaca treceri de la realitate la vis, cele doua planuri se confunda, sugerand astfel degradarea psihica progresiva a lui Stavrache.
Punctul culminant este reprezentat de momentul intalnirii reale dintre cei doi frati. Desi afara viscolul urla, Stavrache aude glasuri de oameni si batai in usa de la drum a pravaliei. Erau doi oameni infofoliti din cauza viforului, care solicita gazduire pentru noapte, intrucat caii erau "prapaditi" iar ei inghetati bocna. Cand Stavrache vine cu mancarea, gaseste pe unul dintre cei doi barbati culcat in pat, cu spatele la el si sforaind. Vrand sa afle de unde stie calatorul cum il cheama, hangiul se apleaca asupra omului de pe pat, care-i raspunde: "- Cum sa nu te cunosc, neica Stavrache, daca suntem frati buni?"
Ajuns la capatul incordarii psihice, hangiul se clatina puternic, de parca "tot viforul care urla in noaptea grozava" ar fi napadit dintr-o data peste el, "deschise gura mare sa spuna ceva, dar gura fara sa scoata un sunet nu se mai putu inchide; ochii clipira de cateva ori foarte iute si apoi ramasera mari, privind tinta [...]; mainile voira sa se ridice, dar cazura tepene de-a lungul trupului". Replica lui popa Iancu, aproape la fel cu aceea din cosmarurile lui: "- Ma credeai mort, nu-i asa?", constituie lovitura definitiva primita de mintea buimacita si confuza a lui Stavrache, care confunda realitatea cu imaginile din cosmaruri. Iancu venise sa-i ceara cincisprezece mii de lei, ca sa acopere suma delapidata de el din fondurile regimentului, ca altfel "trebuie sa ma-mpusc".
Deznodamantul. Cu o arta desavarsita, Caragiale analizeaza reactiile, atitudinile si comportamentul hangiului: "Drept orice raspuns, Stavrache se ridica in picioare foarte linistit; se duse drept la icoane; facu cateva cruci si matanii; apoi se sui in pat si se tranti pe o ureche, strangandu-si genunchii in coate", incepand sa horcaie si sa geama.
Daca la inceput criza psihologica abia se infiripa, ea se adanceste evolutiv, sub imperiul obsesiilor, ducand la o manifestare exploziva si violenta premergatoare nebuniei si declansand dementa. Fratele il atinse cu mana, dar "la acea usoara atingere, un racnet! - ca si cum i-ar fi implantat in rarunchi un junghi rosit in foc - si omul adormit se ridica drept in picioare, cu chipul ingrozitor, cu parul valvoi, cu mainile inclestate, cu gura plina de spuma roscata". Rasturnand masa, lumanarea se stinse si "odaia ramase luminata numai de candela icoanelor". Stavrache se napusteste asupra fratelui sau, il tranteste la pamant si incepe sa-l stranga de gat si sa-l muste, iar camaradul lui popa lancu, incercand sa-i desparta, este si el trantit la pamant. Profitand de neatentia fratelui sau, popa isi scoate curcaua de la brau si leaga strans picioarele hangiului dezlantuit, apoi ii da pumni in ceafa si in furca pieptului, pana cand "Stavrache [...] se prabusi ca un taur, scrasnind si ragind". Atmosfera este amplificata de elementele naturalista, deoarece afara, viscolul ajunsese "in culmea nebuniei"', facand sa trosneasca "ziduile hanului batran". In timp ce-i legau mainile deasupra capului, Stavrache "ii scuipa si radea cu hohot". Camaradul aprinde o lumanare, dar, cum "ii dete lumina in ochi, Stavrache incepu sa cante popeste."
Istovit de incaierare, popa lancu se uita la fratele lui mai mare care "canta nainte, leganandu-si incet capul, pe mersul cantecului, cand intr-o parte cand intr-alta" si se gandeste ca n-are noroc.
Finalul nuvelei prezinta un caz patologic tipic, autorul reusind sa intocmeasca o adevarata fisa clinica, in care notatiile simptomelor fiziologice sunt unele medicale: "chipul ingrozit", "parul valvoi", "mainile inclestate", "gura plina de o spuma roscata", "scuipa si radea cu hohot", "incepu sa cante popeste".
Eroul principal, Stavrache, este conturat in evolutia sa de la lacomie la iluzie, apoi la halucinatii, de la frica la spaima si groaza pana la nebunie, toate aceste stari definind natura psihica labila predispozitia genetica pentru evolutia spre dementa.
Caracterul naturalist al nuvelei este dat si de stransa relatie intre natura ce se dezlantuie treptat si evolutia patologiei personajului:
"Leganate de miscarea sunetelor, gandurile omului incepura sa sfaraie iute in cercuri stramte." Elementul auditiv devine pregnant, ploaia marunta si rece de toamna cazand "in clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit" compunea "un fel de cantare cu nenumarate si ciudate intelesuri." Cand, in final, Stavrache se prabuseste, "vantul afara ajuns in culmea nebuniei facea sa trosneasca zidurile hanului batran".
Stilul. Nuvela are un caracter scenic, specific manierei literare a lui Caragiale, dialogurile au replici scurte, gesturile sunt descrise detaliat, completand fisa psihologica pe care o realizeaza autorul in aceasta creatie.
Nuvela "In vreme de razboi" este o proza psihologica de factura naturalista, urmarind starile de constiinta si de comportament ale eroului principal prin monologuri interioare sugestive, iar destinul dramatic are la baza lacomia exagerata a acestuia, dar si tare genetice, intrucat "incontestabil exista o tara in familia in care un frate innebuneste, iar altul se face talhar ca popa si delapidator ca ofiter." (George Calinescu).
In "Arta prozatorilor romani", Tudor Vianu evidentiaza relatia autor-narator-personaj, atat de intalnita in proza lui I.L.Caragiale: "Patrunzandin actualitatea sufleteasca a unora din personajeie caragialiene, nu suntem obligati sa ne reprezentam pe autorul care o reflecta. Distantele dintre acesta si oamenii pe care-i zugraveste este suprimata, prin fuziune simpatetica (care provoaca stari sufletesti tainice), incat viata interioara a acestora nu este «produsa». Ideile si sentimentele oamenilor nu ne apar din perspective! scriitorului, ci din aceea a eroilor. Nu ascultam pe autor vorbindu-ne, ci «vedem» oarecum personajeie gandind si simtind."
I.L.Caragiale isi priveste si asculta personajeie, folosind ca modalitati tehnice de realizare stilul simpatetic (care provoaca stari sufletesti) prin monolog interior si stilul indirect liber, prin atitudinea ironica.
|
|
|
 Visitor's Comments ! |
|
|
|
Ales la intamplare |
|
A fost odată un împărat foarte viteaz; toate împărăţiile de primprejurul împărăţiei sale îi cereau sfaturi: atâta era de drept şi înţelept. Când se isca sfadă între dânşii, la acest împărat mergeau mai întâi la judecată şi, cum zicea el aşa se şi făcea, fiindcă era judecător drept şi iubitor de pace. |
|
|
|
Statistici |
| » Numar total de articole |
345
|
| » Numar total de autori |
90
|
| » Articole vazute |
2507856
|
| » Numar categorii |
26
|
|
