Ion Roata si Cuza-Voda

de Ion Creanga

Intre ţăranii fruntaşi care au luat parte, împreună cu boierii, cu epis­copii şi cu mitropolitul ţării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era şi moş Ion Roată, om cinstit şi cuviincios, cum sunt mai toţi ţăranii ro­mâni de pretutindeni. Numai atîta, că moş Ion Roată, după cîte văzuse şi după cîte păţise el în viaţa sa, nu prea punea temeiu pe vorbele boiereşti şi avea gîdilicî la limbă» adică spunea omului verde în ochi, fie cine-a fi, cînd îl scormolea ceva la inimă. Aşa e ţăranul: nu prea ştie multe. Şi moş Ion Roată, fiind ţăran, cum v-am spus, deşi se-nvrednicîse a fi acum pîntre boieri, nu avea ascunzători în sufletul său.

In Divanul ad-hoc din Moldova erau boieri de toata mina : şi mai mari, şi mai mici; şi mai bătrîni, şî mai tineri; şi mai învăţaţi, şi mai neînvăţaţi, cum îi apucase timpul. întreş aceşti din urmă erau de-alde bătrînul Alecu Forăscu, poreclit şi Tololoiu, Grigore Cuza şi alţi cîţîva de-alde aceştia, care, ţiindu-se de obiceiurile strămoşeşti, în toate săr­bătorile ascultau cu evlavie slujba bisericească de la început pană la sfîrşit, cîntînd şi cetind la strană de-a valma cu dascălii şi preuţiî bise­ricii ; iar la zile mari, ca să le ticnească veselia, împârţeau bucăţica de pîne cu orfanii, cu văduvele şi cu alţi nevoîeşî, cum apucase din părinţi. Atîta-i ajungea capul, atîta făceau şî ei pe vremea lor, Dumnezeu sâ-i ierte şi să-i odihnească, unde-or fi acolo, că bună inimă aveau !

Dar să ne întoarcem iar la Divanul ad-hoc. Aici, ea în toate adunările de feliul acestora, se făcea vorbă multă ; şi era lucru firesc să se facă, fiind în luptă timpul de faţă eu cel trecut, pentru cea mai dreaptă camă a neamului românesc : Unirea, sfînta Unire !

Boierii cei mai tineri, crescuţi de mici în străinătate numai cu fran­ţuzească şî nemţească, erau clrtîtori asupra trecutului şi cei mai guralii totodată. Vorba, portul şî apucăturile bătrîneştî nu le mai venea la soco­teală. Şî din această pricină, unia în aprinderea lor, numeau pe cei bă­trîni : rugini învechite, îşlicari, strigoi şi cîte le mai venea In minte, după cum le era şi creşterea ; dă, învăţaţi nu-s ?...

Nu-i vorbă că şî nătîngia unor bătrîni era mare. Uneori, cînd se mi­ni au, dădeau şi ei tinerilor cîte-un îbrîşin pe la nas, numîndu-î : bon­jurişti, duelgii, pantalonarî, oameni smintiţi la minte şi ciocoi înfumuraţi, lepădaţi de lege, stricători de limbă şi de obiceiuri. In aşa împoncişare de idei se aflau boierii bătrîni cu tineretul din Divanul ad-hoc al Mol­dovei, cu toate că şi unii şi alţii erau pentru „Unire". Numai atîta, că bă-trînii voiau „Unire" cu tocmală, iar tinerii „Unire" fără socoteală, cum s-a şi făcut.

Toate ca toatele, dar mare luptă aveau unia dintre boierii tineri cu cuconul Alecu Forăscu care, una-două, îi tolocănea, mustrîndu-i : ba că nu vorbesc drept româneşte, cum vorbeau părinţii lor, ci au corchezit graiul strămoşesc, de nu-i mai înţelege nimene ; ba că „umblaţi cu şuru-bele, să ne trageţi butucul" ; ba că „face omul cu cineva o tăvărăşie cît de mică, şi tot urmează învoială între părţi, iar nu aşa cu ochii închişi", căci, „dacă n-ai carte, n-ai parte", scurtă socoteală ; ba că, „de cînd cu străi­nătatea, v-aţi înstrăinat şi legea, şi limba, şi inima, şi chiar dragostea sătenilor ; şi după nepăsarea şi risipa ce o facem, zvîrlind banul pe lu­cruri de nimica, puţin mai avem de înstrăinat, şi nu-i departe vremea aceea, pe cît văd eu. întrebaţi pe bieţii nimernici de săteni, să spuie ei dacă mai cunosc cine le e stăpîn. Au rămas ca nişte cîni ai nimănui, săr­manii oameni ! Cine se scoală mai de dimineaţă, acela e mai mare în sat la ei, de-i horopseşte şi-i ţuhăieşte mai rău decît pe vite ! Ciocoismul şi străinii să trăiască, şi las' pe dînşii, că ne scot ei la covrigi !" Ba că „vai de ţara care ajunge s-o puie copiii la cale"; ba că „vorbă multă, sărăcia omului", şi, dacă li-i treaba de-aşa, facă ei ce-or şti, că el mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate şi-i stau vitele cu dinţii la stele, din pricina slugilor, cărora puţin le pasă de munca stăpînului ; şi cîte şi mai cîte năzdrăvănii de-alde aceste, Las' pe bătrîni să te descînte şi să te judece ei, în legea lor, că nu-ţî mai trebuie alt popă... Şi iaca aşa cu-alde cuco­nul Alecu Forăscu.

Acum vine alta la rînd.

Intr-una din zile, cum vorbea frumos un boier dintre cei tineri, iaca şi moş Ion Roată sare cu gura :

— Aveţi bunătate de-vorbiţi mai moldoveneşte, cucoane, să ne du­mirim şi noi ; căci eu, unul, drept vă spun, că nu pricep nimica, păca­tele mele !

Un oarecare boier întîmpînă atunci pe moş Ion Roată, zicîndu-i cu glas poruncitor şi răutăcios :

— Dar ce nevoie mare este să înţelegi tu, mojicule ? Tacă-ţi leoarba, dac-ai venit aici ; c-apoi întoarce-ne-vom noi acasă, şi helbet ! nu ţi-a lua nime din spate ce ştiu eu.., Auzi obrăznicie ! Tu.., cu optzeci de mii de fălci de moşie, şi el un ghiorlan c-un petec de pămînt, şi uite ce gură face alăturea cu mine !...

Moş Roată, simţindu-se lovit pină în suflet, răspunde atunci cu glas plîngător :

— Dar bine, cucoane, dacă nu v-a fost cu plăcere să pricepem şi noi cîte ceva din cele ce suneţi dumnevoastră, de ce ne-aţî mai adus aici să vă bateţi joc de noi ? Ei, cucoane, cucoane S Puternic eşti, megieş îmi eşti, ca răzeş ce mă găsesc, şi ştiu bine că n-are să-mî fie moale cînd m-oi întoarce acasă, unde mă aşteaptă nevoile. Dar să nu vă fie cu supărare, ia, palmele aceste ţărăneşti ale noastre, străpunse de pălămidă şi pline de bătături, cum le vedeţi, vă ţin pe d-nevoastră de-atîta amar de vreme şi vă fac să huzuriţi de bine. Şi mai mult decît atîta ; orice venetic, în ţara asta, este oploşit de dumneavoastră, şi-l priviţi cu nepăsare cum ne suge sîngele şi tăceţi, şi-l îmbrăţişaţi ! Numai noi, vite de muncă, vă suntem dragi ca sarea în ochi... Din mojici, din ghiorlani şi din dobitoci nu ne mai scoateţi. Dumnezeu să ne ierte, şi să ne iertaţi şi dumneavoastră, cucoane, dar cu adevărat aşa este : v-aţi deprins a lua focul totdeauna cu mînile noastre cele mojiceşti... şi tot noi cei horopsiţi !

— Sfînt să-ţi fie rostul, moş Ioane, că ai vorbit din durere, răspunse atunci cuconul Alecu Forăscu ; şi sunt fericit că stai alăturea cu mine. Decît un bonjurist c-o mînă de învăţătură, mai bine un ţăran cu un car de minte !

La aceste vorbe, mulţi dintre boieri s-au simţit atinşi; cel cu pricina... a rămas ca opărit. Iar colonelul Alexandru Cuza a dat mina prieteneşte cu moş Ion Roată.

In sfîrşit, după multe dezbateri furtunoase urmate în Divanul ad-hoc, s-a încuviinţat „Unirea", şi apoi deputaţii s-au întors fiecare pe la vetrele lor.

Peste cîţiva ani după aceasta, trecînd Cuza-voda spre Bucureşti, a poposit la Agiud unde l-a întîmpinat o mulţime de lume, ca pe un domnitor.

Printre lumea ce se înghesuia, cu treabă, fără treabă, iaca se zăreşte

0 hîrtie fîlfîind pe deasupra capetelor mulţimii, în vîrful unei prăjini. Cuza-vodă, înţelegînd că trebuie să fie vrun suflet necăjit, face semn să i se deschidă calea. Şi, cînd colo, un ţăran bătrîn cade în genunchi dinain­tea domnitorului, sărutîndu-i mîna, cu lacrimile în ochi, şi dîndu-i o hîrtie scrisă pe toate feţele.

— He, he ! moş Ion Roată, prietenul şi tovarăşul meu cel vechiu din Divanul ad-hoc, lucru negîndit ! Ridică-te, moş Ioane, şi spune-mi, fără sfială, ce durere ai. Ţi-a făcut cineva vrun neajuns ?

Moş Ion Roată, văzînd că, după atîţia ani de zile, nu l-a uitat colonelul Alexandru Cuza şi că l-a primit cu atîta bunătate, a început a plînge cu hohot şi a-l ruga să-i citească hîrtia.

Vodă, fiind gata de plecare şi văzînd că hîrtia lui moş Roată cuprinde multă polologhie, zise cu blîndeţă :

— Spune, moş Ioane, din gură ce ai de spus, că mai bine am să înţeleg !

Atunci moş Roată, viindu-şi în sine, începe a se jălui cum urmează :

— Luminarea-voastră ! De cînd cu păcatul cel de „ad-hoc", n-am mai avut zi bună cu megieşul meu cel puternic, stăpînul unei moşii foarte mari, pe care-l cunoşti măria-ta. N-am gîndit, nenorocitul de mine, că dumnealui, un boier aşa de mare, putred de bogat şi cu învăţătură, să-şi puie mintea cu unul ca mine, de la nişte vorbe nesocotite ce le-am zis şi eu atunci, într-un necaz. Numai Dumnezeu să-i deie sănătate şi bine, dar amarnic m-a lovit în avere şi în cinste ! Crede, măria-ta, că nici eu n-am fost aşa de sec, între cei de-o samă cu mine. Dar, de cum am ajuns acasă, goană şi prigoană pe capul meu, din partea boierului, în tot feliul.

Intăi şi-ntâi, a pus înadins pe feciorii boiereşti să-mi caute pricină şi să mă aducă ia sapă de lemn. Şi aceştia, ca oameni fără judecată şi pizmaşi, făceau toate chipurile sataniceşti, sau ei de-a dreptul, sau prin alţii, cum să deie vitişoarele mele măcar de-un pas pe moşia boierească ; ş-apoi, sub cuvînt că au făcut stricăciune, să mi le poată ucide fără nici o cruţare ! Şi astăzi împuşcă-i porcii ; mini, vacile şi boii ; poimîne, căişorii ; în altă zi ie-i oile dinapoi cu grămada şi du-le ia curte. îţi poţi închipui, măria-ta, ce urgie grozavă era pe capul meu !

Văzînd eu de la o vreme că nu mai încetează cu jafurile, mi-am luat inima-n dinţi şi rn-am dus la boieriu să mă jăluiesc. Şi boierul, în loc de un cuvînt bun, m-a scuipat drept în obraz, de faţă cu slugile sale şi cu alţi oameni ce se aflau atunci la curte, încît am crezut că a căzut ceriul pe mine de ruşine ! Ba încă m-a şi ameninţat că altădată de mi-a mai călca picio­rul în ograda boierească, are să poruncească să mă întindă la scară şi să mă bată cu biciul! Şi cu rînduiala asta, măria-ta, în cîţiva ani de zile m-au calicit cu desăvîrşire, şi mi-a ridicat şi cinstea, care pentru mine a fost cel mai scump lucru !

Cuza-vodă a stat neclintit şi s-a uitat ţintă la moş Ion Roată, cît a vorbit el. Şi cînd a isprăvit vorba, vodă i-a pus două fişicuri de napoleoni în mînă, zicîndu-i cu bunătate :

— Ţine, moş Ioane, acest mic dar le la mine şi întîmpină-ţi nevoia, de azi pe mîne, cum te-a lumina Cel-de-sus ! Iar pe boier lasă-l pe judecata lui Dumnezeu, căci „El nu bate cu ciomagul".

Lui moş Ion Roată i se umplu din nou ochii de lacrimi, şi, sărutînd mîna lui vodă, ca semn de mulţămire, zice oftînd :

— Dar cu ruşinea ce mi-a făcut, cum rămîne, măria-ta ?

— Cu ruşinea, iaca aşa rămîne, moş Ioane, zise Cuza-vodă, sărutîn-du-l şi pe un obraz şi pe altul, în faţa mulţimii adunate acolo. Du-te şi spune sătenilor dumitale, moş Ioane, că, pe unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul ţării şi ţi-a şters ruşinea.