|
|
|
Publicat : December 28, 2007 |
Autor : Mihai T.
Categoria : Dramaturgia | Vazut de
: 4967 ori | Rating :  
|
|
|
Apar doi figuranţi care "nu scot nici un cuvânt", Pescarul I şi Pescarul II, fiecare cu câte o bârnă în spate, pe care o cară fără oprire, surzi şi muţi (mitul Sisif), simbolizând oamenii ce-şi duc povara dată de destin, dar care nici nu se frământă pentru găsirea unei motivaţii, totul devenind rutină. Iona vorbeşte cu ei, dorind să le înţeleagă această condiţie umilă asumată ca o obligaţie, "aţi făcut vreo înţelegere cât trebuie să rămâneţi mâncaţi?". Viaţa aici, înăuntru, în spaţiul restrictiv, impus, este plină de "umezeală", nu este una sănătoasă spiritual, benefică şi atunci se întreabă Iona de ce trebuie să ducă oamenii un astfel de trai, "de ce-i mai mănâncă (chitul), dacă n-are condiţii?".
Iona devine încrezător, "o scot eu la cap într-un fel şi cu asta, nici o grijă", apoi scapă cuţitul şi se închipuie o mare şi puternică unghie, "ca de la piciorul lui Dumnezeu", o armă cu care începe să spintece burţile peştilor, despărţind "interiorul peştelui doi de interiorul peştelui trei".
Iona rămâne singur cu propria conştiinţă, gândind ("stăteam gânduri întregi") şi acţionând solitar în lumea înconjurătoare. Apar în acest tablou motive literare noi, cu o simbolistică bogată: gemenii, prezenţa ochilor care privesc şi cu care dialoghează interiorizat, reflexiv, întors către sine.
Iona adresează o scrisoare mamei sale, pentru că "în viaţa lumii" există "o clipă când toţi oamenii se gândesc la mama lor. Chiar şi morţii. Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la mamă... până se ajunge la o singură mamă, una imensă...". Deşi i "s-a întâmplat o mare nenorocire", Iona iubeşte viaţa cu jovialitate şi tristeţe, ideea repetabilităţii existenţiale a omului fiind sugerată prin rugămintea adresată mamei: "Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu", deoarece "ne scapă mereu ceva în viaţă", totdeauna esenţialul. Replicile se succed cu vioiciune şi amărăciune în acelaşi timp, cu tonuri grave sau ironice. Astfel, primind multe scrisori, remarcă faptul că "scriu nenorociţii, scriu", cu speranţa naufragiatului de a fi salvat de cineva: "Cât e pământul de mare, să treacă scrisoarea din mână în mână, toţi or să-ţi dea dreptate, dar să intre în mare după tine - nici unul", însemnând că pe nimeni nu interesează necazurile tale, te compătimesc, se uită cu milă, dar nimeni nu face nici cel mai mic gest de a te ajuta.
Finalul tabloului ilustrează o infinitate de ochi care-l privesc, simbolizând nenăscuţii pe care chitul îi purta în pântece: "Cei nenăscuţi, pe care-i purta în pântec [...] şi acum cresc de spaimă. [...] Vin spre mine cu gurile ...scoase din teacă. Mă mănâncă!".
Tabloul al IV-lea îl prezintă pe Iona în gura "ultimului peşte spintecat", iar din el se vede la început numai "barba lui lungă şi ascuţită [...] care fâlfâie afară". Respiră acum alt aer, "aer de-al nostru - dens",nu mai vede marea, ci nisipul ca pe "nasturii valurilor", dar nu este fericit, pentru că "fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie". Este singur în pustietatea imensă şi-şi strigă semenii: "Hei, oameni buni!". Apar cei doi pescari care au în spinare bârnele, iar Iona se întreabă de ce întâlneşte mereu "aceeaşi oameni", sugerând limita omenirii captive în lumea îngustată "până într-atâta?". Orizontul lui Iona se .reduce la o burtă de peşte, după care se zăreşte "alt orizont" care este "o burtă de peşte uriaş", apoi "un şir nesfârşit de burţi. Ca nişte geamuri puse unul lângă altul". Meditând asupra relaţiei dintre om şi divinitate, Iona nu are nici o speranţă de înălţare, dorind doar un sfat de supravieţuire, "noi, oamenii, numai atâta vrem: un exemplu de înviere", după care fiecare se va duce acasă ca "să murim bine, omeneşte", însă "învierea se amână". Drama umană este aceea a vieţii apăsătoare, sufocante, din care nimeni nu poate evada în libertate: "Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, o dată ce te-ai născut. Doamne, câţi peşti unul într-altul!", simbolizând ideea că în viaţă omul are un şir nesfârşit de necazuri, de neplăceri care uneori se ţin lanţ. Toţi oamenii sunt supuşi aceluiaşi destin de muritor, toate "lucrurile sunt peşti. Trăim şi noi cum putem înăuntru". In naivitatea lui, Iona voise sa-şi depăşească umila condiţie, aspirase spre o existenţă superioară, deşi ar fi trebuit să se oprească la un moment dat "ca toată lumea", iar nu să "tot mergi înainte, să te rătăceşti înainte". Iona încearcă să-şi prezică "trecutul", amintirile sunt departe, înceţoşate sugerând părinţii, casa copilăriei, şcoala, poveştile şi nu-şi poate identifica propria viaţă, întrebându-se ce o fi fost "drăcia" aceea "frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu?". îşi aminteşte numele: "Eu sunt Iona". Constată că viaţa de până acum a greşit drumul, "totul e invers", dar nu renunţă: "plec din nou", pe tot parcursul acestui monolog dialogat Iona aflându-se şi în ipostaza de auditoriu.
Soluţia de ieşire pe care o găseşte Iona este aceea a spintecării propriei burţi care ar semnifica evadarea din propria carceră, din propriul destin, din propria captivitate. Drama se termină cu o replică ce sugerează încrederea pe care i-o dă regăsirea sinelui, cunoaşterea propriilor capacităţi de acţiune, concluzionând că "e greu să fii singur" şi simbolizând un nou început: "Răzbim noi cumva la lumină". Acest ultim gest al Iui Iona poate fi un gest reflex sau o sinucidere, o părăsire voită a lumii înconjurătoare şi o retragere în sine, aceasta fiind unica salvare pe care o găseşte.
Această dramă este o parabolă, deoarece printr-o alegorie, adică un şir de metafore, Sorescu oferă o pildă de viaţă, din care omul simplu să înveţe că totdeauna puterea, energia şi soluţia de a ieşi dintr-o situaţie limită se află numai în sine, în propria capacitate de supravieţuire.
Personaj-simbol, interpretări şi semnificaţii
Iona, pescar pasionat, întruchipează pe omul obişnuit ce năzuieşte în viaţă spre libertate, aspiraţie şi iluzie, idealuri simbolizate de marea care-1 fascinează. El încearcă să-şi controleze destinul, să -l refacă. Fiindcă nu-şi poate împlini idealul, prinderea miticului peşte, el este înghiţit de un chit uriaş, intrând astfel într-un spaţiu ce pare definitiv închis, care este şi unica raţiune de a lupta pentru existenţă, unde mereu peştele cel mare îl înghite pe cel mic. Lumea este simbolizată de acest univers piscicol, în care peştii se înghit unii pe alţii, Iona însuşi fiind un abdomen de peşte. încercând să se elibereze, el spintecă pereţii pântecelor mistuitori ai şirului nesfârşit de peşti, într-o succesiune concentrică, sugerând că eliberarea dintr-un cerc al existenţei este posibilă numai prin închiderea în altul, ieşirea din limitele vechi înseamnă intrarea în limite noi ("toate lucrurile sunt peşti").
Metafora peştelui este viziunea centrală a piesei: în pântecele chitului, Iona se descoperă pe sine, ca ins captiv în labirintul vieţii în care omul este vânat şi vânător, condamnat la eterna condiţie de prizonier. Iona este constrâns la uh exil forţat în spaţiul singurătăţii absolute şi caută mereu comunicarea cu ceilalţi, solidaritatea umană, identitatea sinelui în setea sa pentru libertatea de exprimare şi de acţiune. îmbătrânit, adică plin de înţelepciune, după ce spintecă ultimul peşte, Iona este înspăimântat de orizontul care i se arată, pentru că şi acesta este alcătuit dintr-un şir nesfârşit de burţi de peşte, deşi crezuse că e liber. Iona iese pe o plajă pustie şi înţelege că vinovat este "drumul, el a greşit-o" şi gândeşte o cale inversă pentru a "ieşi la lumină". îşi strigă numele şi, în loc de a mai tăia burţi de peşte, în speranţa unei libertăţi iluzorii, îşi spintecă propriul abdomen, cu sentimentul de a fi găsit, nu în afară, ci în sine, deplina libertate: "Răzbim noi cumva la lumină".
Gestul sinuciderii şi simbolul luminii din final sunt o încercare de împăcare între omul singur şi omenirea întreagă, o salvare prin cunoaşterea de sine, că forţă purificatoare a spiritului, ca o primenire sufletească.
Nicolae Manolescu, în articolul intitulat sugestiv "Triumful lui Iona", interpretează gestul personajului, din finalul piesei, nu ca sinucidere, ci cape o salvare de sine, ca pe un nou început: "Gestul final al eroului nu e o sinucidere (fiindcă el nu se dă bătut: întoarcerea cuţitului împotrivă-şi trebuie interpretată simbolic!), ci o salvare. Singura salvare -care înseamnă că lupta continuă şi după ce condiţia tragică a fost asumată. Sinucidere ar fi fost asumarea eşecului. Cum să nu se vadă cât de imensă, de copleşitoare, ca o iluminare născută din miezul fiinţei, este bucuria cu care Iona îşi spune cele din urmă cuvinte de încurajare, înainte de a înfrunta, încă o dată, destinul?. "Gata, Iona? (îşi spintecă burta). Răzbim noi cumva la lumină ".Adevărata măreţie a lui Iona este de a fi luat cunoştinţă de sine, de forţa sa: de aici înainte, el va putea fi ucis, dar nu înfrânt".
|
|
|
 Visitor's Comments ! |
|
|
|
Ales la intamplare |
|
In nuvela "Alexandru Lapusneanul", Negruzzi relateaza o astfel de revolta provocata de nedreptatile, lacomia si rautatea boierilor, reactie de.care profita cu inteligenta si nerusinare domnitorul, pentru a scapa de unul dintre cei mai vicleni boieri, vornicul Motoc. |
|
|
|
Statistici |
| » Numar total de articole |
345
|
| » Numar total de autori |
90
|
| » Articole vazute |
2507864
|
| » Numar categorii |
26
|
|
