|
|
|
Publicat : December 28, 2007 |
Autor : admin
Categoria : Dramaturgia | Vazut de
: 8295 ori | Rating :  
|
|
|
JOCUL IELELOR
- dramă modernă de idei -
- dramă modernă psihologică -
- dramă modernă de conştiinţă -
Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu (1894-1957) este cel care, prin opera lui, fundamentează principiul sincronismului, altfel spus, contribuie Ia sincronizarea literaturii române cu literatura europeană (europenizarea literaturii române), prin aducerea unor noi principii estetice (autenticitatea, substanţialitatea, relativismul) şi prin crearea personajului intelectual lucid şi analitic, în opoziţie evidentă cu ideile sămănătoriste ale vremii, care promovau "o duzină de eroi plângăreţi". Camil Petrescu opinează că literatura trebuie să ilustreze "probleme de conştiinţă", pentru care este neapărată nevoie de un mediu social în cadrul căruia acestea să se poată manifesta.
Camil Petrescu propune o creaţie literară autentică, bazată pe experienţa trăită a autorului şi reflectată în propria conştiinţă: "Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu... Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti... Din mine însumi, eu nu pot ieşi... Orice aş face eu nu pot descrie decât propriile mele senzaţii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi.
Camil Petrescu este un autor analitic atât în romane, cât şi în piesele de teatru, construind personaje frământate de idealuri ce rămân la stadiul de teorie, trăind în lumea ideilor pure, imposibil de aplicat în realitatea concretă. Concepţia lui Camil Petrescu despre drama umană evidenţiază ideea că "o dramă nu poate fi întemeiată pe indivizi de serie, ci axată pe personalităţi puternice, a căror vedere îmbrăţişează zone pline de contraziceri", că personajele nu sunt caractere, ci cazuri de conştiinţă, personalităţi plenare, singurele care pot trăi existenţa ca paradox: "Câtă luciditate, atâta existenţă şi deci atâta dramă ."
Prima formă artistică a dramei "Jocul ielelor" datează din 1916, după care Camil Petrescu a realizat mai multe variante, piesa fiind publicată abia în 1947, în volumul de "Teatru". El însuşi adept convins al absolutului, nu a fost de acord cu nici o viziune regizorală de punere în scenă a spectacolului, aspiraţia sa de perfecţiune împiedicând astfel reprezentarea acestei piese atâta timp cât a trăit.
Tema o constituie drama de conştiinţă a personajului principal, izvorâtă dintr-un conflict complex şi puternic în planul ideilor absolute, pe care, dintr-un orgoliu nemăsurat, eroul se încăpăţânează să le aplice în realitatea concretă cu care sunt incompatibile. Destinul nefericit al personajului este determinat de luciditatea prin care-şi asumă eşecurile, de opacitatea faţă de orice soluţie reală, de refuzul de a abandona lumea ideilor pure, de obstinaţia aplicării în societatea concretă a conceptului utopic de dreptate absolută.
Semnificaţia titlului.
Titlul ilustrează crezul artistic al lui Camil Petrescu, sintetizat de el în motoul volumului de versuri: "Jocul ideilor e jocul ielelor". Gelu Ruscanu este încătuşat al idealului de dreptate absolută care este o iluzie, o utopie. Omul care vede idei absolute este mistuit lăuntric de jocul lor halucinant şi pedepsit, întocmai cum cel care are curajul să privească dansul ielelor moare sau înnebuneşte, oricum, devine neom. Setea de absolut şi lumea ideilor pure care au pus stăpânire pe protagonist sunt ilustrate de replica lui Penciulescu, singurul care descifrează concepţia idealistă a lui Gelu Ruscanu, care "nu vede lucruri", ci "vede numai idei". Ruscanu confirmă - "Eu văd ideile..." - dar Penciulescu îl priveşte lung şi-l avertizează că drama începe atunci când ideile au dispărut: "câtă vreme le vezi... totul e în ordine... Când au dispărut... după ce le-ai văzut, abia atunci e grav... începe drama...". Penciulescu explică în continuare în ce constă pericolul pentru cei care văd idei, asemănând urmările nefaste cu cete suferite de cei care au văzut ielele: "Cine a văzut ideile devine neom, ce vrei?..: Trece flăcăul prin pădure, aude o muzică nepământească şi vede în luminiş, în lumina lunii, ielele goale şi despletite, jucând hora. Rămâne înmărmurit, pironit pământului, cu ochii la ele. Ele dispar şi el rămâne neom. Ori cu faţa strâmbă, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului. Nu mai poate coborî pe pământ. Aşa sunt ielele... pedepsesc. ..Nule place să fie văzute goale de muritori".
Structura dramei
Piesa "Jocul ielelor" de Camil Petrescu este structurată în trei acte, fiecare dintre ele fiind alcătuit din tablouri şi scene. Pe prima pagină a piesei, pe care sunt scrise personajele, Camil Petrescu defineşte opera ca fiind "o dramă a absolutului", precizând totodată timpul şi locul unde se petrec evenimentele, "mai 1914", în Bucureşti.
Relaţiile spaţiale sunt complexe, manifestându-se în această dramă atât spaţiul real şi deschis al evenimentelor ce se petrec în Bucureşti, precum şi spaţiul închis, psihologic al protagonistului. Relaţiile temporale reliefează, în principal, perspectiva continuă, cronologică a evenimentelor care duc la destinul tragic al personajului. Se distinge totodată şi o discontinuitate temporală, generată de alternanţa evenimentelor, marcate de flash-back.
Construcţia subiectului
Acţiunea actului I se petrece în biroul directorului de la redacţia ziarului "Dreptatea socială", decorul fiind minuţios descris de dramaturg. Sache, paginatorul gazetei şi Daşcu, maşinistul-şef sunt îngrijoraţi că nu există nici un fel de articol pentru numărul de a doua zi, în afară de cel pe care-1 lăsase "tovarăşul director" înainte de a pleca la Iaşi, unde pleda într-un proces al ceferiştilor de la Paşcani. Vizita responsabilului "Internaţionalei a doua" produce agitaţie în redacţie, deoarece el venea la ziar pe data de 18 a fiecărei luni şi anunţa că va izbucni revoluţia. Deşi la început agenţii de la Siguranţă îl urmăriseră şi-i făcuseră cazier, acum toţi râdeau de el şi nimeni nu-i mai dădea nici o atenţie. Administratorul Praida şi secretarul general de redacţie Penciulescu se bucură când află că venise "nebunul de Kiriac", pentru că plicul cu instrucţiuni pentru desfăşurarea revoluţiei conţinea totdeauna şi o sumă importantă de bani, cu care se puteau plăti salariile redactorilor.
Pe de altă parte, Penciulescu este îngrijorat că erau supravegheaţi de un agent de la Siguranţa Statului şi că în ziarul guvernului se scria că gazeta lor, care trăieşte "din fonduri suspecte", dezlănţuise o campanie de presă împotriva actualului ministru al justiţiei, fapt ce nu va mai fi tolerat de către guvern, care va lua "măsuri drastice". Articolele referitoare la atacul politic pe care "Dreptatea socială" îl declanşase împotriva ministrului de justiţie Şerban Saru-Sineşti făcuse să crească tirajul ziarului, de unde reiese că opinia publică era interesată de integritatea morală a membrilor guvernului.
Tocmai când Penciulescu îi explica lui Daşcu de ce îi spune "Saint-Just" lui Gelu Ruscanu, nume care s-ar traduce "Sfântul Dreptate", soseşte în redacţie directorul ziarului. în mod cu totul inedit pentru o operă dramatică, Camil Petrescu face, prin caracterizare directă, un portret fizic detaliat personajului Gelu Ruscanu, din care reies şi trăsături morale. Spre surprinderea tuturor, Gelu îl întâmpină zâmbind pe agentul de la Siguranţă, explicându-le că acest domn Ştefănescu avea însărcinarea să-1 fileze pe el, dar că făcuseră amândoi o înţelegere: ca să nu se mai ţină după el, Gelu îi dicta raportul privind deplasările pe care le efectua, iar în timpul acesta omul îşi vedea de treburile lui, ca de pildă "saşi muncească via". Penciulescu îşi exprimă temerea că guvernul ar putea să le însceneze vreo fraudă, întrucât campania de presă pe care o dezlănţuiseră împotriva ministrului Justiţiei îi enervase pe liberali, cu care nu era de glumit. Gelu Ruscanu susţine cu fermitate împlinirea dreptăţii, că actualul ministru trebuie să ispăşească pentru că săvârşise "ceva atât de nelegiuit", refuzând totuşi să le destăinuie fapta acestuia, dar accentuând că în orice altă ţară el ar fi primit pedeapsa capitală.
Ziariştii sunt preocupaţi de cazul lui Petre Boruga, un muncitor aflat de şapte ani în închisoare, fiind condamnat la cinci ani pentru grevă şi la zece ani pentru că pălmuise un procuror. Elena Boruga, soţia lui, riu mai voia să-l viziteze la temniţă, pentru că trăia în concubinaj cu alt bărbat, care avea grijă de ea şi de fiul lor -şi căruia îi era recunoscătoare că datorită lui nu muriseră de foame. Femeia refuza să se mai prefacă şi să-l mintă în continuare pe Boruga şi atunci Praida o roagă să lase măcar copilul să meargă la închisoare ca să-şi vadă tatăl, căruia îi vor spune că ea este bolnavă.
Gelu Ruscanu îi dezvăluie lui Penciulescu secretul documentului care va determina guvernul să-l demită pe ministrul Justiţiei, Şerban Saru-Sineşti. Era vorba de o scrisoare de dragoste semnată de Măria Sineşti, soţia ministrului şi adresată lui Gelu Ruscanu. întâmplarea povestită în scrisoare avusese loc cu şapte-opt ani în urmă, -flash-back- la doi ani de la căsătoria Măriei cu Şerban. Având o casă mare, "boierească", Măria luase la ea pe o bătrână, doamna Manitti5 o prietenă de-a bunicii ei, care nu mai voise să trăiască la moşie, unde rămăsese singură. Bătrâna, care avea nevoie şi de îngrijire medicală, fusese instalată la parterul casei, unde se aflau birourile şi sufrageria, familia Sineşti locuind la etaj.
Doamna Manitti a făcut un testament, prin care îşi lăsa toată averea lichidă, "aproape un milion de lei în napoleoni de aur", unui spital din Turnul Măgurele, bijuteriile revenindu-i doamnei Măria Sineşti, pe care, de altfel, o informase cinstit despre aceste intenţii. Testamentul şi bijuteriile erau ţinute de bătrână într-o casetă de oţel, închisă, la rândul ei, într-un scrin de stejar. Bătrâna a murit brusc într-o noapte, se pare că din cauza unui atac de angină pectorală, de faţă fiind numai Şerban Saru-Sineşti, deoarece asistenta care o îngrijea tocmai în noaptea aceea plecase în oraş. Era posibil ca bătrâna să fi murit "înăbuşită cu perna", deoarece imediat după deces Sineşti ceruse soţiei lui cheia de la casetă, dar Măria refuzase. Atunci Sineşti "a devenit bestial, a brutalizat-o", apoi a luat caseta bătrânei şi a înlocuit-o cu alta, în care a pus câteva bijuterii şi câteva zeci de mii de lei. Testamentul a fost distrus, aşa că Şerban Saru-Sineşti "s-a ales cu aproape un milion de lei aur". Toate aceste fapte erau relatate în scrisoarea Măriei Sineşti, care devenise amanta lui Gelu pentru că, în urma celor întâmplate, ea ajunsese să-şi urască soţul. Gelu intenţionase "să salvez această femeie", s-o despartă de Sineşti şi s-o ia de soţie, dar ea nu vrusese să-şi părăsească soţul din cauza copiilor, pe care nu ar mai fi avut voie să-i vadă.
|
|
|
 Visitor's Comments ! |
|
|
|
Ales la intamplare |
|
Romanul este scris la persoana I, naratorul-personaj identificandu-se in partea a doua cu autorul. Modalitatea narativa se remarca, asadar, prin prezenta marcilor formale ale naratorului, de unde reiese apropierea acestuia de evenimente, pana la substituirea lui de catre personaj, definind viziunea narativa "impreuna cu". |
|
|
|
Statistici |
| » Numar total de articole |
345
|
| » Numar total de autori |
78
|
| » Articole vazute |
2188957
|
| » Numar categorii |
26
|
|
