|
|
|
Publicat : December 28, 2007 |
Autor : admin
Categoria : Dramaturgia | Vazut de
: 9896 ori | Rating :  
|
|
|
Inadaptat superior, intelectual intransigent, Gelu Ruscanu manifestă încrâncenare într-o luptă continuă cu ordinea socială, afacerismul, politicianismul, susţinând cu obstinaţie punerea în practică a propriilor concepţii ideale despre existenţă. Gelu trăieşte drama inflexibilităţii conştiinţei, a pasiunii analizate cu luciditate. Prin monolog interior, imaginează o convorbire sinceră cu sine însuşi, "acest uitat alter ego", Gelu rememorând toate erorile săvârşite în viaţă, conştientizând faptul că a fost inconsecvent în respectarea principiilor absolute. Ignorarea credinţei religioase - "în atotputernicia lui Dumnezeu nu am crezut" -, indiferenţa faţă de părinţi - "memoria părinţilor nu mi-am cinstit-o" - îi provoacă puternice tulburări de conştiinţă, pe care, până atunci o crezuse "atât de limpede, de cristal". Faptul că trădase încrederea lui Sineşti şi-1 dezonorase prin relaţia amoroasă cu soţia lui, precum şi atitudinea intransigentă faţă de inerentele greşeli omeneşti ale celor din jur îl fac să se simtă vinovat în raport cu propria conştiinţă.
Cea mai aspră şi categorică judecată asupra modului de a fi şi a gândi al lui Ruscanu o formulează Penciulescu, secretarul de redacţie al gazetei "Dreptatea socială", care explică, prin simbolul ielelor, consecinţele pe care le are asupra bărbatului vederea ideilor pure: "Cine a văzut ideile devine neom, ce vrei?". Gelu Ruscanu se simte cuprins de hora ielelor, "un joc... şi eu sunt victima acestui joc... Victima acestui negoţ cu idei".
Puternic chinuit de şuvoiul întrebărilor, Gelu Ruscanu este învins de propriul lui ideal, dreptatea absolută fiind o utopie. Protagonistul eşuează şi în plan social, familial, erotic, moral şi intelectual. în finalul piesei, Praida afirmă cu tristeţe că drama lui Gelu Ruscanu a fost generată de un orgoliu excesiv (hybris), care i-a determinat şi condus destinul.: "A avut trufia să judece totul. [...] L-a pierdut orgoliul lui nemăsurat...".
Criticul Marian Popa consideră însă că Gelu Ruscanu "nu este un învins: ar fi fost învins dacă ar fi continuat să trăiască, dar moartea sa este moartea cauzei sale". ("Camil Petrescu" - M.Popa).
Camil Petrescu a construit un personaj dramatic, care nu este structurat pe o serie de trăsături caracteriale, ci este o conştiinţă mereu tensionată, care se zbuciumă din cauza neconcordanţei între trăirea interioară (subiectivă) şi realitatea exterioară (obiectivă), ceea ce generează puternice tulburări psihice şi un acut sentiment de vinovăţie.
Celelalte personaje au rolul de a construi lumea ideilor pure, concepţia absolutului în care se zbate personajul principal, Gelu Ruscanu.
Şerban Saru-Sineşti, ministrul Justiţiei, este o structură psihică puternică, dar, spre deosebire .de Gelu, este bine ancorat în pragmatism, fără principii teoretice, ci cu solide repere practice. Relativismul, ca formulă estetică tipic camilpetresciană, se manifestă în imposibilitatea de a se şti cu siguranţă dacă Sineşti este sau nu un criminal, deoarece autorul oferă diferite puncte de vedere asupra relaţiilor conjugale şi a .motivelor care ar fi determinat-o pe Măria să-l acuze de omor.
Raţional şi bine pregătit profesional, priceput în aplicarea legilor juridice, Sineşti îi explică logic lui Gelu Ruscanu că singura care ar avea de suferit în urma publicării scrisorii este Măria, care va fi acuzată de nimfomanie. Conştient că nu-1 poate convinge pe Ruscanu cu argumente teoretice, recurge la soluţii pragmatice şi sugerează că dacă nu vor publica scrisoarea în gazetă, va semna eliberarea din închisoare a lui Petre Boruga, reuşind astfel să rezolve situaţia.
Măria Sineşti este soţia lui Şerban Saru-Sineşti, ministrul Justiţiei şi în urmă cu trei ani fusese amanta lui Gelu Ruscanu. Căsnicia eşuase, singurul motiv pentru care stătea împreună cu Sineşti erau copiii. Ea se îndrăgosteşte de Gelu, deşi acesta nu este convins că-1 iubeşte cu adevărat: "Cred că mai degrabă 1-a urât pe el". Măria recunoaşte că în personalitatea ei se confruntă două fiinţe: una sinceră şi generoasă şi cealaltă josnică şi duplicitară: "Şi totuşi e în mine o fiinţă care suferă, care plânge... care sângerează pentru toate josniciile celeilalte".
Stilul lui Camil Petrescu este anticalofil (împotriva scrisului frumos) şi se particularizează prin formule estetice moderne, prin sondarea personajelor până în zonele cele mai adânci ale subconştientului şi prin desăvârşitul echilibru al compoziţiei. Monologul interior constituie mijlocul artistic de exprimare a trăirilor lăuntrice şi de reflectare asupra existenţei individului. Limbajul este remarcabil prin imaginile' intelectuale, aprofundarea nuanţelor sufleteşti, claritatea limbajului analitic, figurile de stil rezumându-se la comparaţii şi epitete, dar "fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie". (Camil Petrescu)
Interpretări şi semnificaţii ideatice specifice dramei psihologice "Jocul ielelor" de Camil Petrescu
Piesa "Jocul ielelor" de Camil Petrescu este o dramă de conştiinţa, construită în plan psihologic din manifestarea unor concepţii utopice (concepţii politice sau sociale generoase dar irealizabile, fanteziste, iluzorii, himerice), imposibil de aplicat în lumea reală, dovedindu-se şubrede în înfruntarea cu viaţa concretă. Drama ilustrează teoria "noocraţiei necesare" (noocraţie = dominaţie a intelectualităţii, tip de stat condus de intelectuali; "noos" = spirit, "kratos" = putere), teorie fundamentată de Camil Petrescu în studiul "Teze şi antiteze" (1936). Autorul pledează pentru superioritatea intelectualului în orice fel de societate, acesta fiind dator să caute şi să identifice în istorie supremaţia ideii asupra evenimentului istoric şi având la bază postulatul "inteligenţa nu greşeşte niciodată, toate greşelile sunt istorice...". Acest principiu este fals şi de aici izvorăşte drama personajului principal, Gelu Ruscanu, care este nevoit să conştientizeze faptul că inteligenţa construieşte numai sisteme utopice (utopic - iluzoriu, irealizabil), bazate pe ideea de absolut, care nu concordă cu realitatea concretă a "valorilor simplu trăite".
Piesa "Jocul ielelor" are ca geneză impresia puternică pe care i-o produce lui Camil Petrescu o bătaie de flori la Şosea, care a avut loc în mai 1916, în timp ce ziarele, aruncate printre flori, anunţau drama bătăliei de la Verdun. Autorul însuşi defineşte piesa "dramă a absolutului". Gelu Ruscanu trăieşte o dramă de conştiinţă, referitoare la conceptele de justiţie şi iubire privite în mod absolut, pe care le conştientizează, în cele din urmă, ca fiind relative şi conjuncturale, depinzând de oameni şi de situaţii concrete.
Subiectul dramei "Jocul ielelor" este construit pe ilustrarea antinomiilor 'dintre condiţiile concrete ale vieţii reale şi principiile absolute, imposibil de aplicat în viaţa reală. Antinomia este un concept care defineşte contradicţia aparent de nerezolvat între două teze, două legi sau două principii (filozofice), care se exclud reciproc şi care totuşi pot fi demonstrate, fiecare în parte, la fel de concludent.
O primă contradicţie se manifestă între conceptul de justiţie absolută şi cel de dreptate socială. Gelu Ruscanu luptă pentru o idee generoasă, aceea de a fi "puţină dreptate pe lumea asta", în realizarea căreia încearcă să aplice o teorie incompatibilă cu realitatea socială, "muncitorimea luptă pentru ideea de justiţie absolută". Ideea pură a dreptăţii absolute n-are aplicabilitate practică, dovadă că atunci când conducerea ziarului decide că eliberarea lui Petre Boruga este mai importantă decât înlăturarea lui Sineşti, ministrul Justiţiei, în conştiinţa lui Gelu Ruscanu se dărâmă eşafodajul întregii concepţii. Deziluzia lui este de neevitat, fiind cauzată de împrejurările concrete ale momentului, aşa cum îi prezisese Praida: "Dreptatea asta formală, abstractă, are să te lase odată suspendat în gol...".
Ruscanu descoperă că echitatea umană este"* imperfectă şi conjuncturală, că se manifestă individual şi în funcţie de situaţie, încălcând principiul justiţiei absolute: "Pereat mundus, fiat justiţia!" ("Să piară lumea, numai să se facă dreptate"). Dictonul exprimă o idee utopică, inaplicabilă în realitatea socială, deoarece dacă piere lumea, justiţia nu mai are obiect, dacă nu mai există oameni, nu mai are cine să beneficieze de dreptate. Aşadar, orice act de dreptate este relativ, se supune unei situaţii concrete, Ruscanu abdicând de la principiul absolut, simţindu-se lezat şi sfârtecat sufleteşte, conştientizând neputinţa umană de a împlini un ideal.
O altă antinomie se manifestă în plan moral, contradicţia fiind între adevăr şi minciună. Dilema etică este aceea că adevărul poate distruge echilibrul psihic al unui om, iar în acest caz, minciuna caritabilă, care-i poate uşura viaţa, este de preferat sincerităţii brutale. De pildă, Praida încearcă s-o convingă pe Elena Boruga să-şi mintă soţul aflat în închisoare că îi este în continuare fidelă, deoarece acesta, dacă ar afla că ea are alt bărbat, dacă ar afla adevărul, "s-ar desprinde carnea de pe el Femeia refuză, tot din etică faţă de noul soţ, pe care nu vrea să-l umilească, pentru că "are şi el mândria lui". în cele din urmă ea acceptă o altă minciună, ca tovarăşii să-i spună că este bolnavă, fiind implicat şi copilul, pe care-l învaţă să-i ascundă tatălui adevărul.
Contradicţia dintre etică şi justiţie ocupă locul central în dramă, Gelu Ruscanu fiind pus în situaţii fără ieşire, frământându-se în luarea unei decizii tranşante, care se dovedeşte imposibilă. însetat de dreptatea absolută, pe care vrea s-o aplice în realitatea concretă, să o facă să acţioneze ca "dreptate socială", eroul este chinuit de dileme imposibil de soluţionat. O situaţie paradoxală este aceea a implicaţiilor pe care le-ar fi avut publicarea scrisorii trimise lui de Măria, prin care aceasta îi mărturiseşte suspiciunea că soţul ei ar fi înăbuşit-o pe bătrâna Manitti cu perna. Trăind în lumea ideilor pure, Gelu consideră că numai simpla bănuială că Sineşti ar fi putut ucide este un motiv suficient pentru ca să-şi dea demisia din postul de ministru al Justiţiei. Dar această mărturie a Măriei nu constituie o probă în justiţie, ci poate fi considerată născocirea "unei femei fără scrupule şi fără demnitate, care-şi trădează soţul şi-şi necinsteşte căminul", aşadar nu va avea credibilitate juridică. Singurii care ar avea de suferit sunt Gelu şi Măria, care sunt cu totul nevinovaţi în legătură cu crima propriu-zisă, dar, aplicând dreptatea absolută, ei sunt şi singurii care vor îndura consecinţele. Gelu Ruscanu se consideră "luptătorul pentru adevăr, pentru dreptate absolută, înflăcăratul reformator", însă credibilitatea lui va fi distrusă în urma publicării scrisorii, mai întâi pentru că gestul său ar fi o josnicie, dând în vileag adulterul femeii iubite, apoi el însuşi îi înşelase încrederea lui Sineşti, care-1 primise în casa lui cu toată cinstea şi consideraţia, ca pe un om cu demnitate şi onoare. în concluzie, publicarea scrisorii nu i-ar fi adus lui Sineşti nici un prejudiciu, nici moral, nici politic, nici juridic, singurii care ar fi avut de suferit ar fi fost cei doi amanţi.
O altă dilemă de conştiinţă căreia trebuie să-i facă faţă Gelu este aceea de a găsi soluţii într-un lanţ compromisuri. Sache îl roagă să nu publice articolul despre furtişagurile intendentului de la cimitir, pentru că e un amărât cu cinci copii, este şi cumnat cu el şi doar "nu se face gaură în cer dacă nu-l daţi la gazetă pe bietul Râpoi". Dacă acceptă acest compromis, atunci trebuie să nu publice nici reportajul despre poetul Ion Zaprea, pe numele adevărat de Vasile Constantinescu, care se dovedise un funcţionar corupt, apoi să ţină cont de rugămintea lui Praida, de a atenua virulenţa cu care cere demisia lui Sineşti.
Dar nu numai în conştiinţa lui Gelu Ruscanu se produc dileme privind conceptul de absolut, ci şi unele situaţii din piesă sunt contradictorii. Gelu Ruscanu, cavalerul dreptăţii absolute, îşi începe viaţa corupând servitorii din casa lui Sineşti pentru a se putea întâlni cu Măria, deşi avocatul îl ajută în aceeaşi perioadă, a studenţiei, să supravieţuiască din punct de vedere material. Tipograful Dumitrache este bolnav şi bătrân pentru meseria dificilă şi ar fi trebuit să iasă Ia pensie, dar munceşte cu încrâncenare, deoarece are de întreţinut o noră tuberculoasă şi doi nepoţi. In închisoare, Petre Boruga nu se referă niciodată la cauza şi idealurile muncitorilor, pentru care fusese condamnat la ani grei de detenţie, ci vorbeşte tot timpul despre familia sa, la care, de altfel, nu se gândise deloc atunci când îl lovise pe procuror. Un agent de la Siguranţă, însărcinat cu supravegherea lui Ruscanu, nu-l urmăreşte, ci acceptă un raport de la acesta privind deplasările sale, pentru a se putea ocupa liniştit de treburile personale.
In plan erotic, antinomia se manifestă între ideea de iubire absolută şi dragostea dintre Gelu şi Măria. Dominat de incertitudini, Gelu este dezorientat în ceea ce priveşte sentimentele femeii şi afirmă că ea mai degrabă şi-a urât soţul şi de aceea s-a aruncat în această relaţie amoroasă. Când este martor la flirtul Măriei cu un bărbat oarecare, el o suspectează că l-a înşelat şi întrerupe brusc orice contact cu femeia iubită, deoarece consideră că "O iubire, care nu este eternă, nu este nimic...", constatând cu uimire că supravieţuiseră fără efort aceşti trei ani după ce iubirea lor încetase, de unde reiese că nu fusese un sentiment absolut.
In plan familial, Gelu Ruscanu se zbate între a păstra nepătat numele tatălui său ori a renunţa de a publica scrisoarea, dintr-o datorie de onoare faţă de Sineşti, care ascunsese atâţia ani secretul compromiţător. Grigore Ruscanu, împătimit de jocul de cărţi, delapidase bani din fondurile unei societăţi, se îndrăgostise de o actriţă vulgară, apoi se sinucisese, fapte ascunse cu grijă de Sineşti, care-i fusese loial în toate aceste încercări dramatice. în sufletul lui Gelu Ruscanu se mai prăbuşeşte o lume, deoarece imaginea tatălui devenise pentru el un puternic sprijin moral, un adevărat idol al moralităţii.
|
|
|
 Visitor's Comments ! |
|
|
|
Ales la intamplare |
|
A fost odată un împărat şi o împărăteasă. Ei nu făceau copii; umblaseră pe la toţi vracii şi vrăjitorii, pe la toate babele şi cititori de stele, şi toţi rămaseră de ruşine, căci n-avură ce le face. In cele din urmă se puseră pe posturi, pe rugăciuni şi milostenii; când, într-o noapte, Dumnezeu văzând râvna lor, se arătă împărătesei în vis şi-i zise: |
|
|
|
Statistici |
| » Numar total de articole |
345
|
| » Numar total de autori |
90
|
| » Articole vazute |
2507871
|
| » Numar categorii |
26
|
|
