Poezia "Leoaica tanara, iubirea" face parte din volumui "O viziune a sentimentelor" din 1964, in care Nichita Stanescu (1933 -1983), prin cuvantul poetic esential, vizualizeaza iubirea ca sentiment, ca stare extatica a eului poetic, reflectand lirismul subiectiv.
Este considerata o capodopera a liricii erotice romanesti, individualizandu-se prin transparenta imaginilor si proiectia cosmica, prin originalitatea metaforelor si simetria compozitiei.

    Definite: Conceptul de arta poetica exprima un ansamblu de trasaturi care compun viziunea despre lume si viata a unui autor, despre menirea lui in univers si despre misiunea artei sale, intr-un limbaj literar care-l particularizeaza.
    Tema o constituie consecintele pe care iubirea, navalind ca un animal de prada in spatiul sensibilitatii poetice, le are asupra raportului eului poetic cu lumea exterioara si cu sinele totodata.
Poezia "Leoaica tanara, iubirea" este o confesiune lirica a lui Nichita Stanescu, o arta poetica erotica, in care eul liric este puternic marcat de intensitatea si forta celui mai uman sentiment, iubirea.
    Titlul este exprimat printr-o metafora in care transparenta imaginii sugereaza extazul poetic la aparitia neasteptata a iubirii, vazute sub forma unui animal de prada agresiv, "leoaica tanara", explicitata chiar de poet prin apozitia "iubirea".
    Structura, compozitie, limbaj poetic
Poezia este structurata chiar de catre Nichita in trei secvente lirice, corespunzatoare celor trei strofe.
    Prima strofa exprima vizualizarea sentimentului de iubire, sub forma unei tinere leoaice agresive, care ii sare "in fata" eului liric, avand efecte devoratoare asupra identitatii sinelui, infigandu-si "coltii albi [...] in fata" si muscandu-l "de fata". Pronumele la persoana I, "mi", "ma", "mi", "m", potenteaza confesiunea eului poetic in sensul ca el era constient de eventualitatea ivirii sentimentului de dragoste, care-l "pandise-n incordare/ mai demult", dar nu se astepta ca acesta sa fie atat de puternic, sa aiba atata forta devastatoare "mi-a sarit in fata", "mi i-a infipt in fata", "m-a muscat [...]defata".
    Strofa a doua accentueaza efectul psihologic al acestei neasteptate intalniri cu un sentiment nou, necunoscut - iubirea, care degaja asupra sensibilitatii eului poetic o energie omnipotenta, extinsa asupra intregului univers: "Si deodata-n jurul meu, natura". Forta agresiva si fascinanta a iubirii reordoneaza lumea dupa legile ei proprii, intr-un joc al cercurilor concentrice, ca simbol al perfectiunii: "se facu un cerc de-a dura,/ cand mai larg cand mai aproape,/ ca o strangere de ape". Eul liric se simte in acest nou univers un adevarat "centrum mundi", un nucleu existential, care poate reorganiza totul in jurul sau, dupa alte perceptii, cu o forta impresionanta.
    Privirea, ca si auzul, pot fi simboluri al perspectivei sinelui, se inalta "tocmai langa ciocarlii", sugerand faptul ca aparitia iubirii este o manifestare superioara a bucuriei supreme, a fericirii, care este perceputa cu toate simturile, mai ales ca se spune ca ciocarlia este pasarea care
zboara cel mai sus si are un viers cu totul aparte. Eul liric este extaziat de noul sentiment neasteptat, care-l copleseste, "Si privirea-n sus tasni,/ curcubeu taiat in doua", curcubeul, ca simbol al unei fericiri nesperate, poate semnifica un fenomen rar si fascinant, ca si iubirea, sau poate fi un adevarat arc de triumf, de izbanda cereasca, reflectat in sufletul prea plin al eului poetic.
    Strofa a treia revine la momentul initial, "leoaica aramie/ cu miscarile viclene" fiind metafora iubirii agresive, insinuante, devoratoare pentru eul liric. Sinele poetic isi pierde concretetea si contururile sub puterea devastatoare a iubirii, simturile se estompeaza: "Mi-am dus mana la spranceana,/ la tampla si la barbie,/ dar mana nu le mai stie", poetul nu se mai recunoaste, simtindu-se confuz si bulversat de "atacul" surprinzator al unui sentiment extrem de puternic. Eul liric identifica sentimentul, nu mai este o "leoaica tanara" oarecare, ci "aramie", stie ca iubirea este perfida, are "miscarile viclene", dar fericirea traita acum vine dupa o perioada terna a vietii, "un desert", care capata brusc "stralucire". Iubirea, ca forma a spiritului, invinge timpul, dand energie si profunzime vietii "inc-o vreme,/si-nca-o vreme...". Sau poate, temator, eul liric este nesigur, nu poate sti cat timp iubirea il va ferici.
    Poezia este o romanta cantabila a iubirii, sentiment materializat, vizualizat de Nichita Stanescu, stare sufleteasca ce capata puteri demiurgice asupra sensibilitatii eului poetic, inaltandu-l in centrul lumii care, la randul ei, se reordoneaza sub forta miraculoasa a celui mai uman sentiment.
Imaginile poetice se individualizeaza prin transparenta, dinamism si sugestie semnificativa pentru "obiectul" iubire, intreaga poezie concentrandu-se intr-o unica metafora.