Lostrita

LOSTRITA

de Vasile Voiculescu
povestire fantastica
povestire in rama
proza contemporana

Povestirea "Lostrita" de Vasile Voiculescu (1884-1963) face parte din volumul "Iubire magica", aparut postum (1970), asadar se incadreaza in proza contemporana. Este o povestire fantastica, deoarece imbina planul real cu cel fabulos si este o povestire in rama, intrucat intreaga actiune se subordoneaza legendel despre tanarul Aliman si lostrita fermecata, pe care pescarii de pe malul Bistritei o povestesc de generatii, inbogatind-o an de an cu noi "adausuri si scornituri", dupa inchipuirile oamenilor ce erau mereu avizi de "intamplari de dincolo de fire". Naratorul omniscient si naratiunea la persoana a III-a definesc perspectiva narativa a povestirii. Timpul narativ este cronologic, situandu-se intr-un plan al trecutului, iar spatiul narativ imbina realul cu imaginarul. Modalitatea narativa se remarca, asadar, prin absenta marcilor formale ale naratorului, de unde reiese distantarea acestuia de evenimente.

Constructia subiectului

IncipituI povestirii il constituie superstitia populara (eres) ca diavolul ia diverse infatisari pentru a atrage oamenii ca sa-i distruga. Actiunea, caracterizata prin inlantuirea intamplarilor, debuteaza in plin fabulos, cu povestirea legendei populare despre "dracul din balta", intruchipat de o lostrita uriasa care "a ademenit multa lume", de la pescari iscusiti la copii nestiutori si care, furati de stralucirea ei, s-au inecat in apele Bistritei, Intrucat ea era mai ales "nesatula de carne de om". Aceasta legenda poate fi considerata prologul naratiunii. Imbinat cu planul fabulos, se manifesta inca de la inceput si planul real, reprezentat de satul de pescari de pe malul Bistritei.
Tanarul Aliman, fascinat de lostrita, nadajduia ca la un moment dat "o sa-i caza-n maini" si reuseste s-o prinda o data in undita "numai o clipa". Alta data, Aliman a incoltit-o si a reusit sa o prinda in brate, dar salbaticiunea "i-a scapat din maini ca o sageata licaritoare". Flacaul a ramas .acolo "buimac, cu gura cascata si de atunci nu i-a mai iesit din carnea bratelor o dezmierdare [...] ii simtea mereu povara si forma in mainile nedibace si in sufletul tulburat".
Realul se impleteste cu fabulosul, ambitia pescarului fiind dublata de curajul si vitejia flacaului. Ca un Fat-Frumos din basme,
Aliman, care "era frumos si voinic" si "nu stia de frica nimanui", s-a jurat sa prinda lostrita vie si nu si-a mai gasit odihna, "zi noapte cerceta scorburile ca un nebun, alerga, manca, traia numai pe prunduri si in apa". Din cand in cand, lostrita se arata si flacaului ii mergea bine, "apele se supuneau ascultatoare". Disparitia mai indelungata a lostritei il chinuia si "de atata zbucium si alergatura se topea".
In plan real, primavara Bistrita si-a revarsat apele, numai lostrita nu se arata. La un moment dat, ea se iveste "mai mandra, mai vicleana" ca oricand, iar tanarul isi recapata forta si increderea. Aliman recurge la stratageme diferite pentru a prinde lostrita, impleteste din nuiele "cotete", dar totul e in zadar si el se incredinteaza ca "nu e lucru curat".
Flacaul pleaca intr-un sat "salbatec de pe Neagra", la un vraci batran, "mare descantator de pesti, un fel de stapan al apelor", care ii confectioneaza o lostrita din lemn "aidoma de suie si de frumoasa ca cea din Bistrita". La ora intalnirii duhurilor, in miez de noapte, "cu luna in patrar", Aliman intra in rau cu lostrita vrajita, spune descantecul invatat de la vrajitor, prin care se leapada de lumea lui Dumnezeu si da drumul "papusii cu chip de lostrita" in Bistrita. Pactul dintre flacau si diavol trimite la Faust si Mefisto (mitul faustian al lui Goethe), avand aceeasi aspiratie a implinirii idealului in iubire si, in acelasi timp, setea de a iesi din limitele conditiei umane.
Odata vraja facuta, flacaul adoarme adanc si linistit pentru prima oara dupa multa vreme, pana cand l-au trezit oamenii, intrucat Bistrita "venise sodom din mai in mai, carand sfaramaturi de sate la vale cu case, oameni si vite". Fabulosul se sugereaza cu subtilitate in firul epic al povestirii. Aliman se pregateste sa se arunce in valuri ca sa salveze o faptura omeneasca ce "abia se mai tinea cu amandoua mainile de o ramasita de carma". Era o fata lesinata, dar care isi venise numaidecat in fire si nu inghitise deloc apa. Oamenii priveau cu uimire cum hainele i se zvantara cu repeziciune, parul era ca niste "suvoaie plavite resfirate", ochii ei "erau mari, rotunzi, dar reci ca de sticla", iar dintii "ascutiti ca la fiare".

Aliman a luat fata cu el acasa, intre ei nascandu-se, ca in basmele populare, "o dragoste cum nu se mai pomenise pe meleagurile aceiea". Ei au petrecut cateva saptamani impreuna "pierduti de fericire", starnind alte zvonuri, ca "fata ar suge sangele flacaului ca o strigoaica", dar Aliman era "mai sanatos,. mai voinic, mai frumos si mai bun " ca niciodata "si nu le pasa de nimic". Lostrita aparuse din nou si plutea "in vazul tuturor", dar Aliman nu se sinchisea, ii iesise din minte si era bucuros ca "o Bistrita umflata de fericiri".

Fantasticul este realizat din elemente reale si fabuloase, care compun intamplarile ce devin decisive pentru firul naratiunii. Flacaul vrea sa se insoare cu fata, careia el ii pusese numele de Ileana, ca-n basmele populare, dar, cand ii spuse de nunta, ea "hohoti nebuneste" pentru ca "nu-i ardea nici de popa, nici de biserica", spunand ironic ca "nu pentru asta venise ea pe lume". Intr-o zi, mama fetei, "o femeie voinica, iute si sturlubatica" a venit sa-si ia fata acasa, "la izvoarele Bistritei aurii, unde spunea ca-si are rosturile" si, pana ce Aliman sa se dezmeticeasca, femeia "cu prada era departe".
Aliman a cautat-o multa vreme, dar in zadar; nici vraciul nu mai era de gasit, numai un mosneag, trecut de suta de ani, isi amintea ca, atunci cand el era copil, satul le alungase cu pietre "pentru multele blestematii si rautati ce savarseau cu ajutorul Satanei". Suparat peste masura, flacaul "s-a inchis in el si in casa", devenind neputincios si "moale ca o carpa".
In plan real, o fata mai indrazneata din sat "l-a imbrobodit usor", s-a logodit cu el, fixandu-se si nunta. In noaptea de dinaintea nuntii plouase, iar Aliman viseaza ca "se insura cu lostrita" si ca il cununa "batranul vrajitor". A doua zi, in timpul ospatului, pe Aliman il anunta un copil ca a aparut din nou lostrita miraculoasa, care e "mai mare si mai frumoasa ca pana acum". Buimac de bautura, Aliman se trezeste brusc, ca dintr-un somn adanc si fuge spre Bistrita "ca scos din minti", strigand: "Azi nu mai scapa! O mananc de nunta mea !".

Vazand lostrita, chipul lui Aliman s-a luminat "de o bucurie nefireasca". Raul era involburat, dar flacaul striga ca sa inabuse vuietul apelor: "iata, vin!", intalnirea fiind ancorata in plin fabulos. Intrand in apele vijelioase, Aiiman prinse lostrita in brate si "se caznea s-o apere, adapostind-o ca pe un copil cu bratele", apoi se cufunda cu ea in valuri, care "s-au pecetluit deasupra lui pentru totdeauna".
Finalul ilustreaza rama care incadreaza povestirea. Intamplarea este o poveste populara, o legenda care a rarnas "vie si mereu mladioasa", imbogatita an de an cu noi "adausuri si scornituri", dupa inchipuirile oamenilor ce erau mereu avizi de "intampiari de dincolo de fire". Finalul este tragic si deschis interpretari cititorului, care poate percepe gestul flacaului in sens totemic, ca pe intoarcerea omuiui la origini, ori sa considere ca omul este devorat de propriul sau ideal, spre care aspira necontenit.