Luceafarul

de Mihai Eminescu (autor canonic)
poem filozofic romantic
poem epico-liric

    Dragostea lui Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 -15 iunie 1889) pentru folclorul national a fost profunda si constanta, poetul simtindu-si radacinile spirituale adanc infipte in sufletul neamului romanesc, dupa cum marturisea el insusi intr-o insemnare facuta pe marginea unui manuscris: "Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar". Eminescu a fost fascinat de creatiile populare, culegand doine, legende si basme care l-au inspirat si i-au influentat intreaga creatie. Basmele culese au fost prelucrate si versificate, uneori modificate atat in continut, cat si in semnificatii, adaptandu-le universului sau poetic. Din cartea folcloristului german Richard Kunisch, cuprinzand si basme populare romanesti, culese de acesta din Muntenia, Eminescu a fost impresionat de "Fata in gradina de aur" si de "Fecioara fara corp", pe care le-a versificat si le-a innobilat cu idei filozofice in doua poeme de referinta: "Luceafarul" si "Miron si frumoasa fara corp".
    Izvoare folclorice:
•   Poemul "Luceafarul" are ca sursa principals de inspiratie basmul popular romanesc "Fata in gradina de aur", cules de germanul Richard Kunisch intr-o peregrinare a sa prin Oltenia. Eminescu ia cunostintfa de acest basm din cartea de calatorie a folcloristului german, inca din timpul studentiei sale la Berlin, il versifica intre anii 1870-1872, pastrandu-l in manuscris. Mai tarziu, poetul creeaza cinci variante succesive ale basmului, intre 1880 si 1883, mai intii versificandu-l si schimbandu-i finalul, apoi, imbogatindu-l cu idei filozofice reflectand conditia geniului in lumea superficiala si meschina, transformandu-l intr-un poem filozofic de unica valoare ideatica si artistica.
    Indragostit de o pamanteana, fata de imparat, Zmeul merge la Creator sa fie dezlegat de nemurire si sa capete statut de om pentru a-si putea implini iubirea. In acest rastimp, fata se indragosteste de un pamantean, Florin. Intorcandu-se, Zmeul ii vede impreuna si, ca sa se razbune, pravaleste o stanca peste fata necredincioasa, lasandu-i iubitul sa traiasca mai departe, chinuit si neconsolat. De durere, Florin moare si el langa stanca sub care zacea iubita lui. In prima varianta versificata, Eminescu modifica razbunarea Zmeului, acesta capatand detasarea superioara specifica geniului, transformand-o intr-un blestem: "Fiti fericiti - cu glasu-i stins a spus -/ Atat de fericiti, cat viata toata/ Un chin s-aveti: de-a nu muri deodata".
•   Mitul "Zburatorului" este valorificat in primul tablou al poemului "Luceafarul", prin visul erotic al fetei de imparat care, ajunsa la varsta dragostei, isi imagineaza intruparea tanarului in ipostaza angelica si in ipostaza demonica, pentru a putea dialoga cu acesta dupa legile pamantene.
    Izvoare filozofice:
• Atras de conceptia filozofica a lui Arthur Schopenhauer (1788-1860), Mihai Eminescu preia din lucrarea intitulata "Lumea ca vointa si reprezentare" viziunea antitetica dintre omul obisnuit si omul de geniu, fiecare dintre cei doi fiind particularizat prin trasaturi definitorii:
-   omul obisnuit, muritorul de rand se caracterizeaza prin mediocritate, atitudine subiectiva in perceperea realitatii, neputinta de a-si depasi sfera limitata de actiune, dorinta oarba de a trai si a fi fericit in sensul pragmatic, imediat al indeplinirii scopurilor omenesti si excesul de socializare;
- geniul se particularizeaza prin inteligenta profunda si meditativa, sete de cunoastere cu aspirade spre absolut, atitudine obiectiva asupra
realitatii, puterea de sacrificiu de sine pentru implinirea idealurilor, solitudine si capacitatea de a-si depasi limitele conditiei umane prin cugetare asupra gravelor probleme si legi care guverneaza universul.
• Motive mitologice preluate din sistemul de gandire al filozofilor greci Platon si Aristotel, din "Poemele Vedelor" apartinand filozofiei indiene si din mitologia crestina, mai ales notiunea de "pacat originar" si viziunea cosmogoniei creatine si a apocalipsei.
    Aparitia poemului si interpretari
A cincea varianta versificata a basmului popular romanesc "Fata in gradina de aur" este definitiva, constituind cea mai frumoasa stilizare si cea mai bogata in simboluri reflectate de Eminescu in poemul "Luceafarul": "In cadrul de basm se inalta expresia cea mai desavarsita a lirismului erotic si filozofic al lui Eminescu", spunea Tudor Vianu.
    Lectura poemului "Luceafarul" s-a facut la "Junimea", inainte de aparitia lui in Almanahul Societatii Academice Social-Literare "Romania Juna" din Viena, in aprilie 1883. In luna august a aceluiasi an, poemul a fost reprodus in revista "Convorbiri literare" si in revista "Familia", iar la sfarsitul anului a aparut in prima si singura editie antuma de "Poezii" eminesciene, ingrijita de Titu Maiorescu.
    "Luceafarul" este un poem filozofic, in care tema romantica a conditiei omului de geniu capata stralucire desavarsita. Eminescu insusi consemna pe marginea unui manuscris sursa de inspiratie a "Luceafarului" si definirea geniului in lume: "In descrierea unui voiaj in tarile romane, germanul Kunisch povesteste legenda «Luceafarului». Aceasta este povestea [...], iar intelesul alegoric ce i-am dat este ca, daca geniul nu cimoaste nici moarte si nuinele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte, aici, pe pamant nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc."
    Problema geniului este ilustrata de poet prin prisma filozofiei lui Schopenhauer, potrivit careia cunoasterea lumii este accesibila numai omului superior, singurul capabil sa depaseasca sfera subiectivitatii, sa se depaseasca pe sine, inaltandu-se in sfera obiectivului. Spre deosebire de el, omul obisnuit nu se poate inalta deasupra concretetii vietii, nu-si poate depasi conditia subiectiva.
    O alta interpretare a poemului "Luceafarul" apartine lui Tudor Vianu, care considers ca toate personajele sunt "masti lirice" ale poetului, adica eul liric s-a imaginat pe sine in mai multe ipostaze: aceea de geniu -intruchipat de Luceafar si Hyperion -, de barbat indragostit - simbolizat de Catalin -, de forta universale - in ipostaza impersonala a Demiurgului.
    Structura compozitionala
Poemul "Luceafarul" are 392 de versuri, structurate in 98 de catrene, fiind dominat de existenta a doua planuri: unul universal-cosmic si altul uman-terestru, care converg unul catre celalalt si se interfereaza uneori in cele patru tablouri, gandite ca entitati distincte. Pe parcursul intregului poem sunt evidentiate ipostazele omului de geniu in raport cu ipostazele ideii de femeie.
    Compozitia poemului este simetrica, in cele patru tablouri manifestandu-se armonios planul terestru si cel cosmic, astfel: tablourile intai si patru imbina planul universal-cosmic si cel uman-terestru, tabloul al doilea este dominat de planul uman-terestru, iar al treilea de planul universal-cosmic.
    In ceea ce priveste ipostazele ("mastile") geniului, in tabloul intai omul superior este simbolizat de Luceafar, ca astru apartinand planului cosmic, in al doilea este numai aspiratie spirituala pentru Catalina, in al treilea este intruchipat de Hyperion, iar in ultimul este omul superior simbolizat de Luceafar, ca simbol al lumii superioare, detasat de pragmatismul si efemeritatea oamenilor obisnuiti, muritori. Ipostazele feminine sunt ilustrate de unicitatea fetei de imparat, in tabloul intai, de Catalina, femeia pamanteana, care are identitate si nume, in cel de al doilea, in tabloul al treilea ideea de femeie este simbolizata de aspiratia geniului catre iubirea ideala, iar in ultimul ea devine o muritoare oarecare, o anonima, un "chip de lut".
    Tabloul intai este o poveste fantastica de dragoste, deoarece se manifests intre doua fiinte apartinand unor lumi diferite, cea terestra si cea cosmica si tocmai de aceea este si o iubire imposibiia. Asadar, planul universal-cosmic se intrepatrunde armonios cu cel uman-terestru, geniul este astrul ceresc in ipostaza Lucealarului, fata de imparat este unica, iar in raport cu luceafarul, aproape o egala.
Incipitul este o formula initiala de basm, atestand astfel filonul folcloric al poemului:

"A fast odata ca-n povesti,
A fast ca niciodata,
Din rude mari imparatesti
O prea frumoasa fata."

Epitetul care defmeste frumusetea neasemuita a fetei, ce provenea "din rude mari imparatesti", este un superlativ popular , "prea frumoasa", fiind cunoscut faptul ca Eminescu avea o grija deosebita in alegerea cuvintelor cu mare forta de expresie, de aceea, pana sa se hotarasca asupra acestuia, el a incercat mai multe metafore: ghiocel, vlastarel, grangure, pasare, giuvaer, canaras, dalie ... de fata.