|
|
|
Publicat : December 28, 2007 |
Autor : Mihai T.
Categoria : Dramaturgia | Vazut de
: 40680 ori | Rating :  
|
|
|
Conflictul interior, neliniştea şi tensiunea sufletească sunt amplificate de iubirea pătimaşă a meşterului pentru Mira, "femeia adusă de peste apă", simbolul purităţii, care înţelege patima lui Manole pentru creaţie şi faptul că pasiunea lui este dictată de destin, ca un blestem. Găman prevesteşte zidirea bisericii şi avertizează: "Visul se izbândeşte, dar liniştea, liniştea n-o mai găsim", apoi plânge pentru prima oară după 100 de ani, presimţind în profunzime drama ce avea să se petreacă, aceea că "pacea n-o mai întâlnim".
Intriga se declanşează în scena a I-V-a a primului act, când meşterii vor să abandoneze construirea bisericii, crezând că au "clădit pe pământ nărăvit", deşi ei şi-au făcut datoria cu iubire, nu vor să se mai întoarcă "la locul prăpădului".
Actul al doilea debutează la "ruinele bisericii veşnic reîncepute", Manole este numit de zidari "Meşterul Nenoroc", pentru că lăcrimează cu amândoi ochii, semn că "ceva hotărâtor se petrece în el". Solul trimis de Vodă îi dă lui Manole un ultim termen pentru ridicarea bisericii, care era iniţial de doi ani "şi nu de şapte", timp în care "nici temelia nu e aşezată". Cei şapte ani de trudă semnifică cifra fatidică a Genezei, conform căreia lumea a fost făcută în şapte zile. Manole mai cere un răgaz de trei zile şi hotărăşte că "biserica se va ridica!"
Desfăşurarea acţiunii. Meşterii se revoltă împotriva hotărârii lui Manole, care-şi motivează patima creaţiei: "am început să clădesc fiindcă n-am putut altfel" şi le mărturiseşte zidarilor ideea jertfei pe care trebuie s-o împlinească împreună, fiind acum obsedat de ridicarea bisericii cu orice preţ, replica lui devenind un laitmotiv: "biserica se va înălţa!"
Manole anunţă zidarilor că sacrificiul trebuie să fie la fel de măreţ ca zidirea însăşi, "o viaţă scumpă de om se va clădi în zid, jertfa va fi o soţie care încă n-a născut, soră sau fiică, [...] soră curată, fiică luminată". Drama se amplifică prin ideea jertfirii din iubire, "aceluia i se va lua, care mai tare va iubi", pentru iubirea pătimaşă a creaţiei eterne.
Semnificativă este scena jurământului, prezentă în actul al treilea, care relevă, cu acelaşi rafinament artistic, momentele de groază ale aşteptării celei ce urmează să fie zidită, ale conflictului dintre meşteri, care se învinuiesc reciproc de încălcarea jurământului, precum şi invocaţiile retorice adresate de zidari lui Dumnezeu şi forţelor naturii, ca în balada populară, de a opri din drum fiinţa iubită. Apare Mira, soţia lui Manole, care vine cea dintâi tocmai pentru a salva pe omul despre care s-a auzit că meşterii l-ar jertfi "pentru ziduri". Dacă în baladă Ana venise din dragoste pentru soţul ei, "aducând bucate", Mira vine cu intenţia declarată de a împiedica omorul: "- Manole, viaţă de om în ziduri nu veţi clădi! [...] Manole, ai mai văzut minuni înălţate pe moarte?...". Meşterul încearcă s-o convingă să plece, dar zidarii îl constrâng, în virtutea jurământului făcut, s-o zidească .
Punctul culminant îl constituie momentul zidirii Mirei, care acum nu mai este "nici căprioară, nici izvor, ci altar [...] între blestemul ce ne-a prigonit şi jurământul cu care l-am învins." Aceasta este partea cea mai lirică a dramei, Manole găsind în sacrificiul celei mai iubite fiinţe, o formă a jertfirii de sine, care îi dă puterea să împlinească ritualul jocului cu moartea, pe care Mira şi-1 asumă cu seninătate mioritică. Ca şi Manole, Mira este o fiinţă superioară şi de aceea acceptă moartea, pentru ca artistul să-şi poată împlini idealul estetic: "Lăcaşul creşte nebun. El va fi un cântec de iubire împletit cu un cântec de moarte". Manole şi Mira sunt uniţi în moarte, aşa cum fuseseră în viaţă, numai împreună reuşind să desăvârşească miracolul zidirii. Cel mai loial dintre meşteri, "al şaselea", îşi pune problema dacă este mai importantă o viaţă de om sau zidirea bisericii unice, cu preţul unui sacrificiu suprem: "Omul e ceea ce suntem, bun sau netrebnic, fiecare - lăcaşul e ceea ce unuia singur îi e dat să înfăptuiască pătruns de cea mai înaltă taină cerească!".
Manole rosteşte aici cea mai cutremurătoare idee de sorginte faustiană, care confirmă concepţia că nici o creaţie majoră nu se poate înfăptui decât prin iubire: "A mea a fost patima, eu am fost al patimei". Actul al patrulea prezintă ideea că jurământul şi jocul au învins blestemul, jocul "de-a viaţa" şi de-a moartea este scurt, pentru ca lungă şi nepieritoare să fie minunea. Iureşul zidirii este redat printr-o avalanşă de metafore ce condensează un tragism cutremurător, relevat prin replicile repezite şi febrile ale meşterilor: "Zvârliţi tencuiala pe coapse şi os, să-nchidem viaţa în zidul de jos. [...] Isteţi fiţi ea şerpii şi blânzi ca porumbul. Urmaţi-mi măsura. Daţi sfoara şi plumbul". Manole însuşi este cuprins de febrilitatea zidirii, iar disperarea îl face să rostească: "aprindeţi pădurile să se vadă de departe că aici zece draci clădesc o biserică lui Hristos". Revolta sa, îmbinată cu o înălţare spirituală superioară, capătă proporţii uriaşe: "dacă fapta noastră nu e bună, să fie cel puţin frumoasă, dacă nu e frumoasă, să fie cel puţin înspăimântătoare!".
Deznodământul cuprinde răzvrătirea lui Manole împotriva faptei cumplite şi vrea să spargă zidul pentru a-şi elibera iubita. El este obsedat de vaietul ce răzbate din zidurile bisericii, "nu scuipaţi că sunteţi pe un mormânt, nu înjuraţi că sunteţi pe o biserică, tăceţi molcom, că unul din voi a ucis ". Manole rosteşte un blestem dureros şi crud, insistând şi asupra implicaţiei de conştiinţă a tuturor celor ce au zidit: "Judecata mea mi-o voi face-o singur, judecata voastră cine va face-o?" Printr-un monolog, Manole exprimă o dureroasă meditaţie privind singurătatea sufletului său, aflat acum lângă un "lăcaş abia început, mormânt de îngeri şi sfinţi". Ultimul act, al cincilea, prezintă moartea lui Manole, într-o comuniune de dreptate şi iubire cu Mira, după credinţa populară în viaţa de dincolo. Călugării cer pedepsirea lui Manole, dar mulţimea şi Vodă îl apără. Autosacrijiciul pentru creaţie semnifică faptul că acesta intră în eternitate şi, odată cu ea, iubirea pentru viaţă eternă şi artă. Manole strânge pumnii împotriva credinţei, "astăzi şi totdeauna", dar Vodă îl consolează că "biserica ta va cânta peste toată ţara".
Ultima dorinţă a lui.Manole este aceea de a trage el "clopotul întâia oară pentru aceea care cântare de clopot n-a avut". Reapare Bogumil, care mărturiseşte providenţial: "unii mor tineri, alţii mor bătrâni", iar Găman, într-o rosteşte cuvinte ce amplifică acest conflict dramatic şi prevesteşte gestul lui Manole care urma să se înfăptuiască.
Vodă a sosit să se închine la noua biserică, dar preoţii şi boierii veniţi să vadă lăcaşul, l-au sfătuit să-1 judece pe Manole pentru crimă. Manole este chinuit de întrebări şi dilema sa privitoare la blestemul patimei este plină de dramatism: "Că patima aceasta coborâtă de aiurea în om e foc ce mistuie preajmă şi purtător. Şi e pedeapsă şi e blestem. [...] Doamne, pentru ce vină neştiută am fost pedepsit cu dorul de a zămisli frumuseţe?...". Creaţia estetică nu este resimţită ca har artistic, ca o binecuvântare, ci ca o predestinare blestemată.
Mulţimea adunată în jurul bisericii îl apără pe Manole, strigând că "Meşterul neasemănat trebuie să trăiască!...", însă Manole s-a urcat în turla bisericii, a tras clopotul, apoi s-a aruncat în gol. De după biserică se aude ţipătul mulţimii, "plâns de femei", şoapte: "Manole s-a aruncat în văzduh. ".
Meşterii rămân dezorientaţi fără Manole, "nu vom şti cum să găsim un loc în viaţă, vom rătăci din loc în loc [...] Doamne, ce strălucire aici şi ce pustietate în noi"
Moartea tragică a lui Manole simbolizează idealul pentru care a trăit: iubirea şi creaţia, Manole clădeşte din iubire, cu iubire.
Stilul piesei este dominat de metafore revelatorii, împletite cu proverbe şi zicători, expresii populare, dând originalitate expresivităţii acestei drame de idei.
Manole - simbol al artistului de geniu ?(caracterizarea personajului expresionist)
Manole este personajul central al dramei de idei "Meşterul Manole" de Lucian Blaga, la care se raportează toate celelalte personaje, ca purtătoare ale unor idei şi concepţii şi mai puţin ca individualităţi distincte. Manole este creatorul de artă, un martir al frumosului, deoarece creaţia înseamnă pentru el patimă şi mistuire: "Lăuntric, un demon strigă: clădeşte! Pământul se împotriveşte şi-mi strigă: jertfeşte!..." In discuţia cu Bogumil, după zidirea Mirei, el însuşi se autocaracterizează ca fiind dominat de patima creaţiei care "e foc ce mistuie [...] şi e pedeapsă şi e blestem", iar Mira îl caracterizează direct ca fiind "inimă fără odihnă, gând treaz, visare fără popas".
Manole trăieşte la cote maxime tragedia creatorului de valori spirituale, durabile peste timp, luptându-se cu propriul său destin - "A mea a fost patima, eu am fost al patimei", în cele din urmă artistul fiind învingător în faţa omului Manole. Ancorată chiar de Blaga în "timp mitic românesc", drama reflectă ideea timpului iniţial al miturilor, situaţiile sunt arhetipale, etern repetabile, jertfa fiind singura care face posibilă o creaţie unică şi veşnică. Personajul este tulburat, se opune mai întâi cu toată forţa jertfei umane care "ar ţine laolaltă încheieturile până-n veacul veacului", deoarece omul nu se poate ridica la înţelegerile superioare impuse din timpuri ancestrale: "jertfa aceasta de neînchipuit cine o cere? Din lumină Dumnezeu nu poate s-o ceară, fiindcă e jertfa de sânge, din adâncimi puteri necurate nu pot s-o ceară, fiindcă jertfa e împotriva lor".
El zideşte pe Mira pentru că jertfa lui este iubirea absolută, pe măsura patimei şi pe măsura creaţiei: "aceluia i se va lua, care mai tare va iubi", Manole eliberându-se de mistuirea ce-l arde, cucerind astfel eternitatea şi atingând absolutul prin creaţia sa zămislită de suferinţă.
Moartea este prezentată ca "un joc de albă vrajă şi întunecată magie", în care puterea de sacrificiu a artistului de geniu face posibilă atingerea absolutului şi intrarea în eternitate. Manole se urcă în turla bisericii, trăgând pentru prima oară clopotul pentru "aceea care cântare de clopot n-a avut", după care se aruncă "în văzduh", lăsând în viaţă pe toţi cei nouă meşteri ca certitudini ale adevărului că marile izbânzi ale omului cer totdeauna dramatice sacrificii umane.
"«Meşterul Manole»" a lui Lucian Blaga este o capodoperă a literaturii române, mit al miturilor, este "un monument al omului în plină înălţare prin suferinţă a sufletului creator din om - e momentul unei poveşti de iubire care se perpetuează din veac în veac prin cântec şi cuvinte, prin freamătul pădurii şi murmurul apelor. O poveste ca niciodată". (Liviu Rusu)
|
|
|
 Visitor's Comments ! |
|
|
|
Ales la intamplare |
|
Lefter Popescu, pe numele adevarat Eleutheriu Popescu, este personajul principal si "rotund" ("care nu poate fi caracterizat succint si exact", E.M.Forster) din nuvela "Doua loturi" de I.L.Caragiale. |
|
|
|
Statistici |
| » Numar total de articole |
345
|
| » Numar total de autori |
90
|
| » Articole vazute |
2507910
|
| » Numar categorii |
26
|
|
