|
|
|
Publicat : January 25, 2008 |
Autor : Mihai T.
Categoria : Nuvela | Vazut de
: 605 ori | Unrated
|
|
|
Mos craciun
Pe-atunci umblau sfinţii pe pământ, se dăschidea cerul la Bobotează, farmecele închegau apele, iar unii telegari mâncau jăratic...
Iarba era deasă ca peria, să fi zis că a sosit priar cu adierile încropite, cu lumina caldă, cu hălăciuca de brebenei şi cu stolurile de păsări gonite de arşiţă de prin ţări şi pustiuri pe unde nici gândul nu colindă.
Grâul înfrăţise nalt de-o şchioapă, şi de s-ar fi dat afund ciocârliile, în stuful lui, şi-ar fi ascuns şi trupul cât un pumn şi ciocul limbut şi moţul bălţat ca şi cum ar fi încondeiat de mâna omului. Vitele satului păşunau lacom. Porcii gâfuind, cu coada sfredel şi cu râtul în jos, ronţăiau ghinda, făcând clăbuci la gură; pe spinările lor se lăsau, din zbor, corbi negri şi lucioşi ca păcura şi-i ciuguleau, iară ei, deschizând leneş pleoapele cu gene gălbui, îşi răsfirau coama de plăcere. Câinii tolăniţi la soare lătrau prin vis, alţii îşi desfăşurau colacul trupului, întinzându-se apăsat în picioarele dindărăt.
Ţăranii voioşi, în ziua de Ignat, după ce înjunghiară porcii şi-i pârliră la foc de paie şi-i spălară cu cărămidă, cu frunze de gorun şi cu apă caldă, ca oamenii, se abătură pe la cârciumă. Ba un rachiu, ba o ţuică caldă cu zahăr, ba un vin, ba două, ba nouă, şi cheful, rumen şi guraliv, se întinse ca focul. Băutura, cheful şi jocul se ţin de mână. Hora e prea încetinică. O sparseră după două învârtituri şi, împletin-du-şi mâinile, o repeziră în şir vioi, aci bătând cu călcâile pe loc, repede şi îndesat, aci aruncând picioarele sus şi lung, ca şi cum ar fi sărit pârleazuri. Şi până cu noaptea în cap zobiră pământul, netezindu-1 ca în palmă.
Dar în ajunul Moş-ajunului se dezlegă un viscol din adâncimea vânătă a cerului. Crivăţul se năpusti răsturnând copaci bătrâni, smulgând şi risipind acoperişuri de stuf şi de coceni, amuţind lighioile şi înfundându-le care pe unde înnemereau. Zăpada măruntă şi răsucită izbea în geamuri şi se prăbuşea pe coşuri ca nişte suluri. Ziua, la amiază mare se întunecase.
Şi când vântul nu mai conteni, se aşeză pe-o ninsoare cât foloştina de mare. După un ceas zăpada era la glezne, după două, până dincolo de genuchi.
Se moinase şi zăpada cădea mai mare şi mai deasă şi creştea, creştea, mai sus de prispe, mai sus de laviţe. Pe la toacă era la clanţă. Oamenii suflau greu, tăiaţi pe la mijloc, aruncând zăpada din uşă şi dăschizând pârtii adânci şi înguste mai spre rude, mai spre biserică, de gura popii care ţinea întruna cu sfânta slujbă, cotind şi spre cârciumă, de gura cârciumarului.
Şi-a stat ninsoarea şi s-a pus o geruială de crăpau pietrele, de trosneau lemnele şi-ţi scrâşneau dinţii în gură. Moş popa zbughea la cârciumă să se mai dăzgheţe că e bătrân, şi alţii după el, ce-o face popa să facă şi ei. Popa, îngheţat varga, da una după alta, vorba şi ţuica, ţuica şi vorba. Ceilalţi, roată în jurul popii, ce făcea popa făceau şi ei.
- De la Dumnezeu e ce e, că de la noi nu e, zicea popa, dar prea e prea. Aşa zăpadă n-am mai pomenit.
Şi mai supse o ţuică.
- Alunecă, alunecă, grăi iar moş popa, mai cerând una. Ei, păcatele mele, doamne, de-o începe iar, m-am topit mâine cu Crăciunul, rămâi fără colaci.
- Sfinţia ta, ai de unde, răspunse morarul, un morar gras şi rumen, cu obrajii bucălaţi ca nişte pite, dar eu ce mă fac? Cine mai dejugă la moara mea?
Şi pescarul zise:
- Părintele, ce n-oi prinde cu icoana în ajun prinzi cu slujba la Crăciun, şi morarul de i s-o odihni piatra, când o începe o să înceapă mai cu foc. Că sufletul cere slujbă şi gura mălai şi făină. Dar eu cu plasa mor de foame, că apa a îngheţat tun.
O văduvă, de colo, săracă lipită, cu cinci guri pe cap, îşi uită să ceară ce venise să ceară, şi se tot gândea, ştiind şi pe moş popa, şi pe morar, şi pe pescar bogaţi, putrezi de bogaţi. Apoi dăschise gura şi zise, ştergându-se pe la nas cu mâneca cămăşii:
- De, părintele, de, a fi n-a fi, dar aşa mi-a spus zdreanţă mea de copil, văcarul satului, că în inima pădurii a sosit Moş Crăciun, c-o barbă albă până la genunchi, şi tremură, şi dârdâie, sprijinit în patru copaci. Până nu l-om goni, nu scăpăm cu viaţă, ne îneacă zăpada şi murim cu zile.
Popa se scarpină în barbă şi zise:
- Mai ştii... te pomeneşti... ce cu gândul n-ai gândi... Morarul îşi frecă mâinile şi zise:
- Pe el, părinte! să-i scuturăm cojocul!
Şi pescarul îşi scutură pletele cârlionţate şi zise:
- Ce te gândeşti, părinte, să sculăm tot satul şi să-i tragem o tăvăleală să se ducă nouă cu a brânzei.
Şi se repezi popa, împleticindu-se, şi după el morarul, şi după morar pescarul, şi după pescar văduva, şi după ei, cât ţi-ai lega nojiţele, se adună tot satul: bătrâneţele cu sfatul, flă-căimea cu voioşia şi muieretul cu zarva. Cu lopeţi, cu furci, cu ciomege, se duceau năvală spre pădure, iar în fruntea lor mergea moş popa c-un tratavanghel la subţioară, şi aşa era de îmbulzit, că făcea un pas pe jos şi nouă pe sus.
Laudele curgeau claie peste grămadă. Ei, până aci i-a fost lui Moş Crăciun. Numai să le pice în cale şi lasă-1, ce i-o păţi oasele numai el o să ştie. Valvârtej; nouă toane; păr în barbă n-o să-i rămâie; o să-şi ducă în braţe barba smulsă ca un maldăr de fuioare şi în loc să ia drumul mare, o să se năpustească prin tufişe şi prin crânguri.
Ajunseră în pădure. Şi de cum ajunseră le clănţăni dinţii de parcă cu toţii ar fi avut ciocuri de barză. Intrară în pădure.
Şi moş popa le zicea întruna:
- înainte, copii, înainte cu Dumnezeu. Că n-are de un'să vie atâta foc de ger. Răsuflă Crăciunul şi ne taie măruntaiele. Să daţi pe nemiluite!
Dar când ajunseră în inima pădurii o muiară de toată isprava şi le căzură din mâini furcile, topoarele şi ciomegile.
Cu cine să te pui, sfinte şi stăpâne?
Moş Crăciun era o namilă de român cât toate zilele. Moţăia rezemat de patru copaci groşi cât buţile, şi copacii se îndoiau trosnind sub şalele lui. O mână d-ar fi învârtit, i-ar fi culcat pe toţi la pământ. în barba lui albă era atâta lână cât ai lua după o turmă. Şi îi curgeau la vale, de sub nas şi de sub ochi, pale, pale, mustăţile şi barba, şi se înecau mai jos de genunchi în zăpadă; să fi zis că varsă cineva, cu găleţile, lapte şi sloi de gheaţă, aşa îi erau de lungi, de albe şi de îngheţate mustăţile şi barba. Chica îi înfăşură umerii şi spatele, ca o sarică, până la mijloc.
- Ei, părinte, acum e-acum, zise un voinic, cu zorul ori cu binişorul?
Şi popa îi răspunse ca şi cum ş-ar fi dat sufletul:
|
|
|
 Visitor's Comments ! |
|
|
|
Ales la intamplare |
|
Era odată o babă, care avea trei feciori nalţi ca nişte brazi şi tari de virtute, dar slabi de minte.
O răzeşie destul de mare, casa bătrînească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite şi multe paseri alcătuiau gospodăria babei. Pe lîngă acestea mai avea strînse şi părăluţe albe pentru zile negre ; căci lega paraua cu zece noduri şi tremura după ban. |
|
|
|
Statistici |
| » Numar total de articole |
345
|
| » Numar total de autori |
78
|
| » Articole vazute |
2188912
|
| » Numar categorii |
26
|
|
