Mos Ion Roata

de Ion Creanga

La 1857, pe cînd se ferbea Unirea în Iaşi, boierii moldoveni liberali, ca de-alde Costache Hurmuzachi, M. Kogălniceanu şi alţii, au găsit cu cale să cheme la Adunare şi cîţiva ţărani fruntaşi, cîte unul de fiecare judeţ, spre a lua şi ei parte la facerea acestui măreţ şi nobil act naţional. Cum au ajuns ţăranii în Iaşi, boierii au pus mînă de la mînă, de i-au ferchezuit frumos şi i-au îmbrăcat la fel, cu cheburi albe şi cuşme nouă, de se mirau ţăranii ce berechet i-a găsit. Apoi, se zice că i-ar fi dat pe sama unuia dintre boieri să le ţie cuvînt, ca să-i facă a înţelege scopul chemării lor la Iaşi.

— Oameni buni, ştiţi pentru ce sunteţi chemaţi aici, între noi ? zise boierul cu blîndeţă.

— Vom şti, cucoane, dacă ni-ţi spune, răspunse cu sfieală un ţăran mai bătrîn, scărpinîndu-se în cap.

— Apoi, iaca ce, oameni buni : de sute de ani, două ţări surori, creş­tine şi megieşe, Moldova noastră şi Valahia sau Ţara Muntenească, de care poate-ţi fi auzit vorbindu-se, se sfîşie şi se mănîncă între dînsele, spre cumplita urgie şi peire a neamului românesc. Ţări surori şi creştine, am zis, oameni buni ; căci precum ne închinăm noi, moldovenii, aşa se închină şi fraţii noştri din Valahia. Statura, vorba, hrana, îmbrăcămintea şi toate obiceiurile cîte le avem noi le au întocmai şi fraţii noştri mun­teni. Ţări megieşte, am zis, oameni buni ; căci numai pîrăuaşul Milcov, ce trece pe la Focşani, le desparte. „Să-l secăm dar dintr-o sorbire" şi să fa­cem sfînta Unire, adică înfrăţirea dorită de strămoşii noştri, pe care ei n-au putut s-o facă în împrejurările grele de pe atunci. Iaca, oameni buni, ce treabă creştinească şi frumoasă avem de făcut. Numai Dumnezeu să ne-ajute ! înţeles-aţi, vă rog, oameni buni, pentru ce v-am chemat ? Şi dacă aveţi ceva de zis, nu vă sfiiţi ; spuneţi verde, moldoveneşte, ca la nişte fraţi ce vă suntem ; că de-aceea ne-am adunat aici, ca să ne lumi­năm unii pe alţii şi Dumnezeu să ne lumineze pe toţi cum a şti el mai bine !

— Inţelegem, cucoane, aşa a fi, răspunseră cîţiva ţărani mai ruşi­noşi; că, dă, dacă nu-ţi şti dumneavoastă ce-i pe lume, noi, ţărănimea de la coarnele plugului, avem să ştim ce-i bine şi ce-i rău ?...

— Ba eu, drept să vă spun, cucoane, n-am înţeles ! cică zise cu în­drăzneală unul dintre ţărani, anume Ion Roată. Şi-apoi, chiar dacă ne-am pricepe şi noi la cîte ceva, cine se mai uită în gura noastră ? Vorba ceea, cucoane : „Ţăranul cînd merge, tropăieşte, şi cînd vorbeşte, hodorogeşte", să ierte cinstită faţa dumneavoastră. Eu socot că treaba asta se putea face şi fără de noi ; că, dă, noi ştim a învîrti sapa, coasa şi secerea, dar dum­neavoastră învîrtiţi condeiul şi, cînd vreţi, ştiţi a face din alb negru şi din negru alb... Dumnezeu v-a dăruit cu minte, ca să ne povăţuiţi şi pe noi, prostimea...

— Ba nu, oameni buni ; se trecu vremea aceea, pe cînd numai boie­rii făceau totul în ţara aceasta ş-o storceau după plac. Astăzi toţi, de la vlădică pană la opinică, trebuie să luăm parte la nevoile şi la fericirea ţării. Muncă şi cîştig, datorii şi drepturi, pentru toţi deopotrivă.

Le spuse boierul apoi despre originea românilor, cum şi de cine au fost ei aduşi pe aceste locuri ; despre suferinţele lor şi cum au ajuns a fi dezbinaţi şi împrăştieţi prin alte ţări. Le dă el pilde cîte şi mai multe; cu smocul de nuiele, cu taurii învrăjbiţi şi, în sfîrşit, se sileşte bietul creş­tin din răsputeri a-i face să înţeleagă care sunt roadele binefăcătoare ale Unirii, aducîndu-le aminte că tot „pentru unirea tuturor" se roagă şi sfînta biserică în toate zilele, mai bine de 1.850 de ani.

— Ei, oameni buni, cred că acum aţi priceput!

— Priceput, cucoane, cît se poate de bine, răspunseră mai toţi. Dum­nezeu să vă ajute la cele bune !

— Ba eu tot nu, cucoane, răspunse moşul Ion Roată.

— Dumnezeu să mă ierte, moş Ioane, dar dumneata, cum văd, eşti cam greu de cap ; ia haidem în grădină, să vă fac a înţelege şi mai bine. Moş Ioane, vezi colo, în ogradă la mine, bolovanul cel mare ?

— Il vedem, cucoane.

— Ia fă bine şi adă-l ici, lingă mine, zise boierul, care şedea acum pe jilţ în mijlocul ţăranilor.

— S-avem iertare, cucoane, n-om pute, că doar acolo-i greutate, nu şagă.

— Ia cearcă şi vezi.

Moş Roată se duce şi vrea să ridice bolonavul, dar nu poate.

— Ia du-te şi dumneta, moş Vasile, şi dumneta, bade Ilie, şi dum-neta, bade Pandelachi.

In sfîrşit, se duc ei vreo 3—4 ţărani, urnesc bolovanul din loc, îl ri­dică pe umere şi-l aduc lîngă boier,

— Ei, oameni buni, vedeţi ? S-a dus moş Ion şi n-a putut face treaba singur ; dar clnd v-aţi mai dus cîţiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu mare uşurinţă, greutatea n-a mai fost aceeaşi. Povestea cîntecului :

Unde-i unul, nu-i putere,
 La nevoi şi la durere ;
Unde-s mulţi, puterea creşte,
 Şi duşmanul nu sporeşte.

Aşa şi cu Unirea, oameni buni ! Credeţi dumneavoastră că, de-a ajuta Dumnezeu a se uni Moldova cu Valahia, avem să fim numai atîţia ? Fra­ţii noştri din Transilvania, Bucovina, Basarabia şi cei de peste Dunăre, din Macedonia şi de prin alte părţi ale lumii, numai să ne vadă că trăim bine, şi ei se vor bucura şi ne vor iubi, de n-or mai îndrăzni duşmanii, în vecii vecilor, a se lega de români. D-apoi fraţii noştri de sînge ; fran-ţujii, italienii, spaniolii şi portughezii, ce aşteaptă ? La orice întîmplare, Doamne fereşte, stau gata să-şi verse sîngele pentru noi... Unirea face puterea, oameni buni. Ei, acum cred c-aţi înţeles şi răsînţeles.

— Ba, eu, unul, să iertaţi dumneavoastră, cucoane, încă tot n-am înţeles, răspunse moş Roată.

— Cum se face asta, moş Ioane ? Mai bine ce v-am tălmăcit, şi un copil putea să înţeleagă.

— Mai aşa, cucoane, răspunseră ceilalţi.

— Moş Ioane, zise acum boierul, cam tulburat de multă oboseală, ia spune dumneta, în legea dumitale, cum ai înţeles, cum n-ai înţeles, de cînd se face atâta vorbă ; să auzim şi noi!

— Dă, cucoane, să nu vă fie cu supărare, dar de la vorbă şi pană la faptă este mare deosebire... Dumneavoastră, ca fiecare boier, numai ne-aţi poruncit să aducem bolovanul, dar n-aţi pus umărul împreună cu noi la adus, cum ne spuneaţi dinioarea, că de-acum toţi au să ieie parte la sarcini : de la vlădică pană la opincă. Bine-ar fi dac-ar fi aşa, cucoane, căci la războiu înapoi şi la pomană năvală, parcă nu prea vine la soco­teală... Iar de la bolovanul dumneavoastră am înţeles aşa : că pană acum noi, ţăranii, am dus fiecare cîte-o peatră mai mare sau mai mică pe umere ; însă acum suntem chemaţi a purta împreună tot noi, opinca, o stîncă pe umerele noastre... Să dea Domnul, cucoane, să fie altfel, că mie unuia, nu mi-a păre rău.

La aceste vorbe, ţăranii ceialalţi au început a strînge din umere, a se uita lung unul la altul şi a zice :

— Ia, poate că şi Roată al nostru să aibă dreptate !...

Iar boierul, luîndu-i înainte cu glume, a înghiţit găluşca şi a tăcut molcom.