-Ba e noroc!
- Ba nu e noroc!
- Ba e noroc, muiere!
 - Ba nu e, măi omule, nu!
- Adică, nu muncesc eu, femeie?
- Ba munceşti pentru unul, şi noi suntem opt guri, şi cu Plăviţa, nouă.
Şi Plăviţă mugi, şi patru copii mărunţi începură să strige:
- Mi-e foame!
- Şi mie mi-e foame!
- Şi mie!
- Şi mie!
Omul vărsă un ştergar cu mălai în copăiţa femeii.
- Scutură ştergarul.
- L-am scuturat.
- Copaie plină, copaie pe jumătate, copaie pe sfert, şi azi să lingi fundul copaii. Opt guri, opt, şi cu Plăviţa, nouă!
Şi Plăviţa, parc-ar fi înţeles, mugi de după casă, mestecând un cocean uscat, iar copiii începură să plângă.
- Că mie mi-e foame!
- Şi mie!
- Ba şi mie!
Omul se uită lung, se scarpină în cap, băgă ştergarul în sân şi plecă zicând:
- Ba e noroc, dar n-am eu noroc. Iar femeia din prag îi strigă:
- Ba nu e şi nu e, omule! Dacă munceşti, e, dacă nu munceşti, nu e.
Şi omul plecă să caute de lucru, dar se tot gândea: „Nu e, zice ea, cum nu e? Dacă n-ar fi, n-ar fi lumea cum e. Eu n-am arat, n-am săpat, n-am prăşit, n-am plivit ca ceilalţi? Ba da, şi ogorul meu a ieşit sterp; piatra pe mine m-a bătut; şi, rămas numai cu mâinile, muncesc, şi nimeni nu mă crede; iar când la măsurătoarea muncii, lucrul meu scade, şi făina din copaie scade, şi foamea copiilor creşte".
Se duse la arendaş.
- Nu e de lucru, omule. Bătu la uşa popii.
- Nu e de lucru, omule. Du-te pe la un chiabur.
- Am destui argaţi, omule. Se opri la cârciumar.
- Pe rachiu, ar fi ceva de săpat.
- Să fie pe mălai.
- Pe mălai nu e.
Şi omul, întorcându-se acasă, auzi de departe:
- Mamă, eu nu m-am săturat!
- Nici eu!
- Nici eu!
Şi nici Plăviţa, care mugea, colindând bătătura uscată, fără firicel de iarbă verde, în prag, muierea:
- Nimic în ştergar?
- Nimic.
- Copaia goală...
- N-am noroc, femeie...
- Nu e minte, omule.
Omul îşi şterse fruntea de năduşeală cu mâneca cămăşii. Ea se uită la el, el se uită la ea. Ea dete din cap, el dete din cap, apoi se duse după casă, îşi făcu mâna căpătâi şi închise ochii. Dar unde să adoarmă? Jos, pământul tare şi rece; sus, întuneric, adânc; în casă, copiii adorm plângând; în curte Plăviţa pufăie pe nări a foame; şi el, prigonit de gânduri şi de nenoroc. „Dar mâine? Dacă n-oi avea ce scutura în copaie? Ce mă fac mâine? Dumnezeu e sus, e sus, dar nu pe el îl întâmpină muierea în prag şi nici nu-i zice: «Opt guri, măi omule, şi cu Plăviţa nouă!» Dumnezeu e sus, dar de n-oi găsi de lucru, de n-oi ayea noroc nici mâine, beau câteva rachiuri şi mă duc la târg... Ei, şi dacă mă duc la târg?... Fie ce-o fi, şi să nu mai auz: «Mamă, mi-e foame!» Mă duc la târg şi fur... ce-oi putea fura"...
Omul tresări. Cine-i zisese:
- Ce să faci, dacă n-ai noroc!
- Tu eşti, muiere?
- Eu, socoteam că dormi.
- Ai auzit ceva?
- Ce s-auz?
- Nimic.
Şi femeia intră în casă şi omul închise ochii mormăind:
- Ce-o fi să fie!... Să nu mai auz: „Mamă, mi-e foame!" Dar cine i-a zis iar:
- Ce să faci, dacă n-ai noroc!
- Tu eşti, femeie? întuneric. Nimeni.
- Doar n-o fi dracul!
Şi omul adormi mormăind:
- Ce-o fi să fie...
Nu se crăpase bine de ziuă, şi o gură mare se auzi:
- A venit cu mălai, mamă, că mi-e foame...
- Şi eu nici n-am plecat, zise omul sărind drept m picioare.
Şi plecă fără să se uite îndărăt. Şi tocmai de departe îşi întoarse capul.. Casa i se părea în spate, cu gura căscată, adică cu uşa dată de perete. Ce Dumnezeu sfântul, doar nu s-o fi ţinând casa după el! Şi-o luă la picior, iute, mai iute, până la curtea ciocoiului.
- Poate mâine, că azi nu e de lucru. La taica părintele.
- Poate poimâine, că azi nu e de lucru.
- Mâine, poimâine, zise el oftând, dar astăzi cu ce potolesc eu opt guri şi cu a Plăviţei nouă? Ei, d-acum la cârciumar, la târg, şi-apoi, ce-o fi să fie, că cu mâna goală nu mă mai întorc acasă!...
La cârciumă arvuni pe Plăviţa şi-i bău aldămaşul: cinci rachiuri unul după altul. Şi glonţ la târg.
La târg se uită în dreapta, se uită în stânga, la fasole, la pâine, la peşte, la pastrama, dar nu fu chip. Toţi îşi coprindeau marfa cu ochiul. Şi negustorii, cum îl vedeau oprindu-se, îl întrebau râzând:
- Ce pofteşti, nea Sărăcilă?
După ce se învârti toată ziulica, plecă.
- Nici la furat n-am noroc!
Când să treacă ştreaja târgului, un creştin, beat mort, îşi târa punga după el.
Omul, după ce privi în toate părţile, puse mâna pe pungă, îi rupse băierile, o înfăşură în ştergar, o băgă în sân, şi la picior. Când ajunse într-o câmpie, întinse gura pungii, şi-odată zvâcni din ea un drac mic, c-o limbuţă de foc ce-o scotea pe gură şi pe nări. Omul, speriat, aruncă punga şi plecă fâcându-şi cruce şi scuipând îndărăt. Nu făcu însă câţiva paşi, şi ştergarul din sân începu să se umfle. Scoase repede ştergarul, îl dăsfâcu şi se minună văzând punga pe care o aruncase.
    Dăschise punga, şi dracul, ţâşti! tremurând cu limba în gură ca o văpaiţă albastră. Omul strânse bine punga la gură, o puse jos şi, potrivind călcâiul, îi trase una cu sete, că punga plesni ca o băşică de bou şi un foc pâlpâi sub opincă şi se stinse, risipind un miros de pucioasă.
Omul răsuflă.
- De-aia a zis cine a zis: să nu furi, că vezi pe dracul! N-apucă să facă zece paşi, şi ştergarul iar se umflă. De
astă dată îl trecură năduşelile. Scoase ştergarul; îl pipăi. Punga dracului tot în ştergar. O aruncă, cu ştergar cu tot, şi o rupse de fugă.
Cum ajunse acasă, toţi copiii îi ieşiră înainte.
- Tată, mi-e foame!
- Şi mie!
- Şi mie!
Omul se uită în sân, îngălbeni ca ceara... Punga în sân, ştergarul nu. Şi pe când se închina, femeia îl întrebă:
- Ce mi te-nchini, mă omule? Ce te uiţi în sân? Ce-ai adus copiilor?
- Muiere, zise el, să arzi coptorul, să-1 arzi pân' s-o face roşu, că am să coc patru pite şi-un purcel. Apoi, mai încet: Acu n-ai să scapi, dimon împeliţat!
Duduia focul în coptor. Omul se închina mereu, iar copiii săreau veseli împrejurul mesei, înghiţeau cu poftă şi ziceau pe rând:
- Patru pite şi-un purcel!
- Patru pite şi-un purcel!
Când omul văzu că coptorul e roşu ca focul, ceru o lopată şi goni pe toţi de lângă dânsul. Puse punga pe lopată, o vârî binişor până-n fundul coptorului şi o răsturnă, trăgând lopata înapoi. Luă capacul de pământ şi-1 potrivi în gura coptorului şi se dete la o parte, aşteptând să vază ce are să se întâmple.
Nu trecu mult, şi-odată s-auzi o pocnitură ca de puşcă. Piatra din creştetul coptorului sări în sus zbârnâind, şi o limbă albastră de foc ieşi pe gaură, flutură în văzduh şi pieri.
- A plesnit purcelul, strigă un copil.
- Ba vro şoimană de pită, zise altul.
Un miros de pâine caldă se împrăştie în toată curtea. Femeia zise omului:
- Prea am ars coptorul, că crap niţel capacul.
- Crapă-1, zise omul, ştergându-şi năduşeala şi tremurând de frică.
Femeia se uită pe gura coptorului şi zise mirată:
- Vezi dumneata, a fost prea iute.
- Ce să văz, muiere?
- Ce să vezi? S-a copt şi purcelul, şi pitele.
- S-au copt?...
- Dar ce ai, omule, de-ntrebi aşa, ca un copil speriat? -Nimic!...
Şi, pipăindu-se, dădu de pungă. Un fior rece îl fulgeră din călcâie şi până în creştetul capului. Apoi, văzând pe cel mai mic dintre copii cum se aşezase pe vine şi sorbea cu lăcomie mirosul cald din gura coptorului, se uită la nevastă şi zise:
- Ce-o fi să fie, muiere! S-a copt purcelul şi pitele?
- Cum, ce-o fi să fie? Vezi bine că s-au copt.
Şi vârând lopata în coptor scoase purcelul, apoi cele patru pite.
- Omule, dă-mi ştergarul ca să ridic tava.
- L-am pierdut, muiere.
- Cum l-ai pierdut?
- Vezi că ce e al tău se duce şi ce e al dracului rămâne.
- Dar asta... ce-o mai fi?
Copiii mâncară, să saturară şi adormiră cu feţele în sus, doi pe prispă şi cinci în casă.
Omul se dăte dupe casă, puse mâna sub cap şi adormi, visând turme de oi, cirezi de vaci, herghelii de cai... Şi toate ale lui! Şi se făcea că zicea nevestei: „Vezi că e noroc?" Iar ea se făcea că-i zice: „Norocul e de la diavol."
Se albise luna ca un rotocol de hârtie. O apă de lumină se răvărsa de la răsărit. Omul se deşteptă speriat, căci se făcea că n-o să-i fie de-a bună până la isprăvit.
„Să mă uit încă o dată în ea, se gândi el, să-1 apuc bine pe spiriduş şi să-1 strâng de gât pân-o plesni."
Scoase punga. Se uită în ea. Ce sa vază? în loc de dimon, bănuţi de aur, ce luminau ca jeraticul. Omul, şi speriat, şi necăjit, aruncă un pumn de bani la răsărit şi altul la apus, zicând:
- Duceţi-vă dracului, banii dracului!
N-apucă bine să sfârşească cuvântul, şi zări de la răsărit turme albe şi de la apus turme negre ce izvorau din lumină şi din neguri ca nişte ape creţe şi nemărginite. De behăitul lor se deşteptase lumea. Turmele coprinseră casa, învăluiră curtea, încinseră satul şi nu le mai încăpea locul. Un cioban, cu plete lungi şi cu căciula ca o căldare, se apropie şi zise:
- Să trăieşti, jupâne, ale d-tale sunt toate, de-aci până unde bate ochiul.
- Ale mele? Nu se poate! Eu n-am după ce bea apă!
- Ale d-tale, răspunse ciobanul, căci stăpânul lor, murind, ne-a zis nouă: „Porniţi, unii din răsărit şi alţii din apus, şi la casa unde se vor întâlni turma albă cu turma neagră, alei case să le dăruiţi."
Omul uită tot de bucurie şi alergă la nevastă.
- Fă muiere, tot ce vezi este al nostru!
- Ei, minunea dracului! zise muierea.
- Minunea cui?     '
Şi omul cu noroc şi-aduse aminte de pungă şi se gândi: „Cum aş scăpa de ea şi să rămâi cu turmele?" Se uită în sân. Punga, acolo, umflată şi îndesată cu bănuţii de aur pe care îi aruncase el în două părţi ale lumei. Şi frica, frică, dar omul, om. Ce se socoti el? „Dar dacă aş mai scoate ceva din pungă până să scap de ea?"
Şi luă banii, şi un pumn îl aruncă spre miazănoapte şi altul spre meazăzi. Şi din miazănoapte porniră cirezi de vaci, şi din meazăzi, herghelii de cai.
Când dăschisese ochii n-avea un pumn de mălai, când fu să-i închiză, era cel mai bogat om din lume.
- Asta trebuie să fie norocul^: ba furi, ba te dai dracului!... zise norocosul, şi îl trecură năduşelile.
- Nu vii în casă, măi creştine de Dumnezeu, că ţi-am aşternut moale şi pernă lungă căpătâi.
- Nu, femeie.
- Apoi, pe-nserate e răcoare, noaptea se lasă frig, şi dimineaţa cade brumă. Vino în casă, măi creştine.
- Suflarea oilor e caldă şi clopotele berbecilor m-or deştepta înainte de-a cărunţi bruma pe dasupra turmelor.
- Atunci să dorm şi eu cu tine, bărbate, zise femeia veselă, şi-1 apucă de mâneca cămeşii.
- Nu, femeie...
- Ba zău aşa, bărbate, că ce-avem, şapte guri, nimica toată. Zău aşa... să fie cu soţ... că ce-a lăsat Dumnezeu fără pereche?
El nu vru. Femeia intră tristă pe uşă, bombănind: „Dar nu mă las, Doamne fereşte, pân' n-or fi cu soţ... mai bine paispre'ce decât şapte!"
Omul cu noroc se duse după casă, îşi puse mâna sub cap, închise ochii şi începu a se gândi cum să scape de ăl dm sân. Tot gândindu-se, şopti:
- Am să sap o groapă adâncă, adâncă.
- Şi din întuneric auzi:
- Adânc... adânc...