|
|
|
Publicat : January 23, 2008 |
Autor : Mihai T.
Categoria : Povesti | Vazut de
: 1114 ori | Rating :  
|
|
|
Nucul lui Odobac
Satul Arşiţeni e aşezat într-o văgăună; casele lui mărunţele şi albe, ghemuite una-ntr-alta, se văd, de pe muchile dealurilor dimprejur, ca nişte ouă într-un cuibar. Pământul Arşiţenilor e nisipos şi sterp; iarba creşte atât de rară încât, în loc să îndulcească vederea, pătează, ca o pecingine, faţa galbenă a locului. Doi-trei copaci se înalţă, istoviţi, cu crengile rare, cu frunzele străvezii care aştern pe jos, vara în amiază, o umbră destrămată ce măreşte şi mai mult setea de răcoare.
Dar, ca lucru de neînţeles, ca o minune, se ridică pe dealul lutos şi sterp dinspre răsărit un nuc straşnic, bătrân de câteva sute de ani, copac lacom care suge parcă tot sucul locului dimprejur, prin miile de rădăcini, ale căror viţe nu mai încap subt pământ şi ies, să atârne despletite, ca nişte cozi, afară. Din trunchiul gros, sa nu-l cuprindă trei oameni, muncit, întors şi încremenit ca într-un spasm, se desfac două ramuri vânjoase ce merg încleştate ca nişte braţe, până sus, apoi deodată se izbesc una pe alta în lături, împroşcând fiecare sute şi mii de crengi ce se unesc într-un frunziş negru, cărnos, ca un aluat de fiere. Şi până departe se împrăştie mirosul amar al frunzelor, miros ce ameţeşte pe cutezătoml adăpostit la umbra ce acoperă, ca un veşmânt negru, întreaga coastă de deal.
Arşiţenii îl privesc cu jind, dar şi cu un fel de frică, frica pe care lucrurile neînţelese o aruncă în sufletele slabe. Copacului îi zic toţi, din vechi, Nucul lui Odobac, fiindcă e pe partea de loc a Odobăceştilor, nişte răzeşi avuţi, stăpânitori, din tată-n fiu, prin părţile acestea. Multe vorbe ciudate umblă pe socoteala nucului, dar una e mai cunoscută decât toate: se spune că un bunic al bunicului lui Toader Odobac de astăzi purtase judecăţi, tocmai pentru bucata de pământ ce-o stăpânesc şi acum, cu unul Cârlibaba, un zgârcit putred de bogat, care nici nu ştia de rostul avuţiilor lui. Acesta nu făcea alta decât să se dondănească mereu cu oamenii şi să le mănânce, când putea, din părţi. Aşa, cu Odobac la urma urmei i s-a împlinit. Că din una-n alta au hotărât ca hotarul să fie un nuc, nucul acesta, care pe atunci să fi fost un copac de un an, crescut în vale, la poalele dealului dinspre răsărit. Dar peste noapte, Odobac voinicul se gândeşte ce se gândeşte, se scoală, se duce la nuc, îl apucă bărbăteşte de trunchi, îl smulge din rădăcini cu tot şi se suie de-l înfige drept în creştetul dealului. S-o fi mirat el Cârlibaba, Dumnezeu ştie, dar prin minte n-a putut să-i treacă vreodată că aceea îi treabă de om. Copacul s-a prins, şi hotarul a rămas acolo. Aşa le merge vorba Odobăceştilor că-s viţă de uriaş. Şi-n adevăr că cine-l vede pe Toader Odobac, pe moşneagul şi pe nepotu-său, pe Mitra Odobac, cel mai tânăr şi cel din urmă scoborâtor din neamul lor, înţelege pentru ce de vorba lor ascultau până mai dăunăzi patru sate: Arşiţenii, Moghileştii, Benza şi Cotruţii.
Toader Odobac să fi trecut suta, după cât de multe ţine el minte! E un moşneag înalt, spătos şi uscat ca un schivnic; priveşte ascuţit, vorbeşte limpede şi calcă apăsat. Când se opreşte să se uite la om, îşi îndreaptă şalele care trosnesc ca un vreasc. Toader avusese un frate, pe Gheorghe, mort cu vreo cincisprezece ani în urmă, în pădurea Benzei; s-a prăvălit un stejar peste dânsul; se-ncordase voinicul în picioare, se măsurase o clipă cu copacul, dar la urmă se prăbuşise jos, rămânând mort cu trunchiul stej arului în braţe, ca într-o luptă.
Pe urma lui rămăsese băiatul, Mitru Odobac, om ca de vreo douăzeci şi cinci de ani, nalt şi spătos ca şi moşu-său Toader, vânjos şi uscat ca şi dânsul, numai cu obrazul mai rumen şi cu pletele negre. Trăia la un loc cu moşneagul care-i ţinuse loc de tată şi din al căruia cuvânt nu ieşise.
Numai de la o bucată de vreme moşneagului i se păru că băietanul nu-şi prea vede de treburile lui. Că fusese vorba să se ducă până la Cotruţi, să taie un preţ pentru nişte stuh, cu un om de acolo şi nu se dusese. Că trebuise să meargă până la reşedinţă, cu livretul de oaste, şi uitase. Şi câte şi mai câte, până când într-o bună zi, moşneagul îl luă din scurt:
- Mitrale, ţie nu ţi-s boii acasă. Dar băietanul făcu pe prostul:
- Nu, îs la câmp, în Moghileni. -Haide-haide!
Numai atâta îşi spusese unul altuia. Dar prin sat se ziceau mai multe. Şi ce vorbeau oamenii veni şi până la urechea lui Toader Odobac, căci întâlni pe Stoica, primarul, şi-l opri în drum:
- Bună, Moş Toader.
- Bună, primarule.
- Şi cu noroc, ai? Da' se poate să nu ne spuneţi şi nouă, măcar mie, că-s bătrân şi ştiu multe şi-am văzut de toate!
- Ce, primarule?
- Păi nu ia Mitru pe Ruja lui Cazacu din Moghileni? -Cum?
-Pe Ruja. -Ruja?
- Iacă!
Şi Stoica, rotofei şi îndesat, rămase locului, cu gura căscată, în faţa privirilor crunte ale moşneagului.
- Cine ţi-a spus?
Primarul înghiţi o dată, ca şi când i s-ar fi uscat gâtlejul:
- Na, toţi: popa din Moghileni; a Fărâmiţei din Benza, ieri, când o venit cu cânepa la baba lui Farcaş. Şi... el... Mitru chiar.
- Când?
-Acuma... acuşica... e la primărie, vorbeşte cu nişte flăcăi. Moşneagul îşi stăpâni furia şi răspunse:
- Aşa ceva ştiu eu; da' vezi că nu-i îngăduisem să facă vorbă. Apăi om vedea noi. Cu bine.
Şi Toader Odobac îşi îndreptă o dată şalele şi porni.
Nu găsi pe Mitru la primărie şi se întoarse dintr-o întinsoare acasă. Mitru sta în mijlocul ogrăzii şi cioplea un leat, la un gard. Bătrânul se duse de-a dreptul la el:
- Mi-ai poruncit coliva?
- Ce colivă, moşule?
- Mi-ai luat măsură de sicriu? ,
- Ce sicriu, moşule?
- Mi-ai săpat groapa, subt nuc, unde ţi-am zis să mă îngropi?
- Ce-i asta, moşule!
- Nu? Hai, grăieşte, nu? -Nu.
-Atunci de ce să ştie alţii înaintea mea, care ţi-am fost ca tată, că vrei să iei pe Ruja de nevastă. -Moşule!
- Din patru sate pe^Ruja ai găsit-o? Pe Ruja tâlharului de Cazacu, pe fata celuia care o furat caii lui tatu-tău, de era să-l spânzure colo, de nuc!
Băieţandrul se-ndreptă o dată şi vorbi răspicat:
- De asta nu ţi-am spus, că ştiam că n-o să vrei; da' fata-i bună, moşule, şi vreau să mi-o fac nevastă.
- Ba nu.
- Ba da.
Moşneagul ridică palma dreaptă şi-l lovi peste obraz cu atâta putere, că Mitru se clătină; dar băi etanul se înălţă parcă, îşi înghiţi lacrimile şi răspunse uscat:
- Ba da.
Atunci moşneagul îl lovi şi cu stânga, şi palma răsună sec. Băietanul se clatină, din nou, îşi încleşta degetele pe stinghia ce-o ţinea în mână, şi înţepenindu-se în picioare, spuse iarăşi:
- Ba da.
Atunci loviturile moşneagului înfuriat curseră ploaie; la urmă, gâfâind, îl lăsă şi-i zise:
-Acuma du-te şi însoară-te cu Ruja.
- Mă duc.
Mitru îşi şterse lacrămile cu mâneca, îşi suflă nasul, aruncă leatul şi ieşi pe poartă.
Toader se învârti prin casă, prin ogradă, apoi pomi şi el; o luă spre Moghileni. Satul nu era cine ştie ce departe. Moşneagul era deprins cu drumul acesta. Cum ieşi din văgăuna Arşiţenilor şi mai merse puţin încolo, pământul parcă se schimba: încetul cu încetul câmpul se îmbrăca, imaşurile începeau să-şi desfacă lăvicerile, până departe, încolo spre Cotruţi. Şi mergând aşa, gândurile bătrânului se adunau şi se risipeau, parcă se luptau între ele; multe-multe îi mai veneau în minte. Şi dintre toate, faptul că nepotu-său îl nesocotise i se înfipse ca un cui în minte. Şi asta din ce pricină, din pricina unei femei!
Femeile din ziua de azi nu se asemănau cu celelalte, şi tocmai pentru asta el nici nu se însurase; dar la ce folos, când Mitru se lăsase ademenit de Ruja. Şi ce fată; tată-său un hoţ de cai, ba se spunea că şi Ruj a îl ajută, că trece şi ea, noaptea, Prutul înot, când apele-s mari, şi duce cai dincolo, în ţara rusească. Cu gândurile acestea, Toader Odobac dumecă drumul, şi, fără de veste, se trezi în imaşul Moghilenilor. Cum îşi aruncă privirile încolo, deodată îi răsări înainte o herghelie de cai mărunţi, şi-n mijlocul ei, călare bărbăteşte pe un sur, Ruja lui Cazacu. Odobac o luă într-acolo, dar fata lovi cu picioarele în cal şi-i ieşi în faţă, apoi, când se apropie de tot, smuci căpăstrul calului şi-l opri scurt. Moşneagul îşi înfipse privirile în faţa ei. Ruja era voinică, smeadă, cu obrazul rotund, cu părul, ochii şi sprâncenele negre, ca pământul cel bun. Cozile, lăsate pe spate, se îndoiau pe oblâncul sălii, aşa erau de lungi. Gura cu buzele cărnoase, umede şi roşii ca miezul piersicei pietroase; printre ele scăpa un zâmbet, care arăta albul dinţilor, ca pe o rază de lumină ce ţâşnea din mijlocul feţei smolite. Subt cămaşa strânsă bine pe trup, ţâţile i se ridicau repede în răsuflet, ca două paseri ce se zbăteau în sân. Moşneagul clipi din ochi, tulburat, dar îşi căpătă repede stăpânirea de sine şi-i vorbi de-a dreptul:
- Ce-am auzit, Rujo? Vrei să-mi fii noră!
- Da' dumneata nu vrei?
- Eu te-ntreb pe tine.
- întreabă-ţi pe Mitru.
- înaintea lui Mitru, eu trebuie să ştiu. -Zău!
-Aşa.
Ruja ridică mâna şi dezmierdă pe bătrân, cu cele câteva frunze rămase în vârful crengii cu care-şi îndemna calul:
- Moşule!
Dar Toader îi apucă creanga, şi, sumlgându-i-o, zise înfuriat:
- El şi-a luat plata, o să ţi-o iai şi tu.
Şi ridică mâna, dar Ruja strânse pulpele şi porni surul, să deie peste moşneag. Odobac îl prinse de funie, îl opri, şi rămaseră aşa, încordaţi, bătrânul măsurându-se, din priviri, cu fata.
în cele din urmă, Ruja începu să râdă, îi apucă mâna şi zise hohotind:
- Lasă, moşule, nu struni aşa gura murgului că i-o sângera... şi-i cal de furat.
Pe urmă sări jos, dădu calului o palmă, şi surul îşi luă vânt spre herghelie, iar fata luă mâna moşneagului:
- Lasă, mai bine odihneşte-o, că o să ai ce struni mai târziu. Toader Odoboc se uită iar în ochii negri ai fetei; inima i se
înmiiia şi i se împietrea pe rând:
- Fată hăi, păzeşte-te... Ia-l pe Mitra, dar să ştii că o să ai cu mine de-a face. Subt papucul tău numai colbul drumului să rămâie, nu şi sufletul băietului. M-auzi tu?
Fata se uită şi îi vorbi peste umăr:
- Tu ce zici, Mitrale?
Bătrânul se-ntoarse; la spatele lui, băietanul sta întunecat. Moşneagul le spuse la amândoi:
- In calea voastră n-o să mă pui eu; că ar fi degeaba; ce-i scris e scris! Am vrut numai să văd cât preţuiţi fîecare-n parte. Da' cât m-o ajuta luminile ochilor, din ochii mei n-o să scăpaţi.
Moşneagul îi lăsă şi porni înapoi. Se însera, imaşurile răscoapte de căldura zilei parcă răsuflau, uşurate, mireasma ierbii păscute. Şi cum ridică ochii, bătrânul zări departe încolo, uriaş, întunecat, pe bolta rumenă a cerului, nucul de pe creştetul dealului. Toader puse mâinile la ochi, să-l privească bine, şi i se păru că, de acolo de unde era, copacul îl învinuia că fusese prea slab.
îi venea parcă să se întoarcă înapoi, să smulgă pe băi etan de lângă sânul femeii celeea; se oprea o clipă, apoi, deodată, îi răsărea în faţa ochilor chipul întunecat, cu raza de lumină a dinţilor fetei, cu cele două ridicaturi ale sânilor, care poate aveau să hrănească suflete deosebite de cele ale Odobăceştilor. Şi plecă la dram, muncit de gânduri. De ce adică bietul om nu putea înfrunta şi dânsul împrejurările, cum le înfruntase nucul întunecat din zare? De ce nu putea călca şi el vremile cum le călcase dânsul? De ce nu se umplea şi trapul lui, în fiecare an, cu un suc nou şi puternic de viaţă, cum se revărsa în fiece primăvară din trunchiul până la cea mai mică frunzişoară a copacului celuia?
Pe măsură ce mergea, nucul se desluşea şi mai bine pe fundul cerului. Razele amurgului înroşeau lutul dealului, deasupra căruia frunzişul negru şedea neclintit, ca o grămadă de mangal. Toader Odobac se gândea că numai copacul acesta îl cunoştea bine, că de mic copil se deprinsese să-l vadă, să stea vara subt frunzişul lui, subt care alţii ameţeau, şi că de pe vremea aceea numai el, numai nucul rămăsese. Nici nu băgase de seamă câtă viaţă se scursese, câţi oameni se duseseră, ce lume nouă se ridicase. Până şi sângele lor, până şi Mitru era un alt Odobac, ce semăna numai la trup şi la chip cu cei dinaintea lui, dar cu alt suflet, c-un suflet ascuns şi slab.
Se înserase bine, când ajunse moşneagul acasă. Până pe la miezul nopţii, Mitru nu se întorsese încă.
în spre ziuă bătrânul îi auzi paşii în tindă.
Nunta fu pusă la cale de către moşneag şi tatăl fetei, şi repede se şi făcu. In casa Odobăceştilor intrase un suflet nou şi străin.
In seara nunţii, Ruja sărutase mâna moşneagului, apoi, cu zâmbetul ei care scăpa ca o rază de lumină din mijlocul feţei negre, îi zisese:
- Ei', moşule, s-a făcut şi asta.
Şi Toader Odobac parcă simţi că-n dosul vorbei acesteia se mai ascundea una. Dar tăcu, şi când veni şi Mitru să-i sărute mâna, Toader îi zise:
-Vezi, Mitrule, să fii bărbat.
Moşneagul se trase în casa lui, căci pe locul lor erau patru perechi de case şi nu se întâlneau decât la mâncare, la amiază şi seara, când nu erau duşi pe câmp.
Nunta se făcuse pe la începutul lui octombrie, şi acuma dădeau în iama. Lunile întunecate cu zloată, apoi cele cu ninsoare, însurăţeii le petrecură închişi în odăiţele lor, ca nişte cârtiţe în vizuină. Numai venirea primăverii îi dezlipi unul de altul. In ograda lui Odobac începu să se facă multe schimbări, să se dărâme şi să se zidească din nou.
Ruja adusese ca zestre trei perechi de cai. Mitru dădu jos un hambar şi făcu pe locul lui un grajd. Bătrânul nu-i zisese nimic, numai într-un târziu, după ce totul era gata, la o cină, îl sfătui pe nepotul său:
- Puteai lăsa hambarul, şi ridica grajdul în altă parte. Caută, Mitrule, ce-ai apucat de la cei bătrâni să păstrezi, că-s lucruri trainice.
Dar Ruja îi apucă repede vorba din gură:
- Eu i-am zis, moşule, că doar hambarul se clătina.
Şi râse, râse săltat, aşa, ca atunci în câmp, când îl mângâiase cu creanga.
Intr-o zi, Toader se întorcea călare. Ruja îl zărise şi—l aştepta în mijlocul ogrăzii cu manile în şolduri:
- Bună ziua, moşule; iii! da' stricat ţi-i roibul la picioare... merge încrucişat.
Femeia se apropie de cal, puse mâna pe dârlogi, îl struni de-l opri în loc, apoi îşi înfipse privirile, ca şi atunci când Toader îi oprise murgul:
- Ştii ce, moşule, să-ţi aduc eu un sur.
- De unde?
- Treaba mea.
Moşneagul dădu capul în lături:
- Femeie, vezi tu nucul cela? -Ei?
- Să ştii că te spânzur de el, cum era să spânzure frate-meu pe tătâne-tău, când oi afla că ai adus cai străini în ograda mea.
- Elei! într-a dumitale nu, da-ntr-a mea... Toader Odobac o măsură cu privirea:
- încearcă.
Şi îşi îmbie calul.
Femeia îl privi pe urmă, murmurând:
- Hm! Să mă spânzuri tu de nuc! Ghiujule!
Şi ochii i se opri pe copacul uriaş de pe creştetul dealului. De când intrase în casa lui Mitru, niciodată nu suise dealul să vadă şi dânsa nucul. Şi gândul o ispiti să facă drumul până la el acuma. Tocmai atunci venea, cu carul, şi Mitru. Ruja îi sări înainte:
- Ştii ce, Mitrule? Bine c-ai venit. Hai de-om vedea nucul.
- Da ce te-a lovit?
- Uite-aşa.
|
|
|
 Visitor's Comments ! |
|
|
|
Ales la intamplare |
|
Povestirea "Pescarul Amin" a fost scrisa de Vasile Voiculescu (1884-1963) In anul 1958 si publicata postum in volumul intituiat "Capul de zimbru"(1966), facand parte din proza contemporana. |
|
|
|
Statistici |
| » Numar total de articole |
345
|
| » Numar total de autori |
90
|
| » Articole vazute |
2507944
|
| » Numar categorii |
26
|
|
