Poezia

Poezia
(accepti ale termenului; evolutie)

    Poezia este creatia literara care exprima ori sugereaza o idee, o emotie, un sentiment, o stare sufleteasca, apeland la imagini artistice, la cuvinte cu sens figurat, avand - din punct de vedere formal - armonie si ritm.
    Poezia poate apartine genului epic, daca are fir narativ si exprima ideile autorului indirect, prin intermediul personajelor sau genului liric daca exprima in mod direct sentimentele, starile, ideile, atitudinile, conceptiile scriitorului, modul de expunere fiind descrierea.
    Liricul este o forma artistica, prin care poetul "se comunica", asa cum definea Tudor Vianu limbajul poetic al ideilor si sentimentelor exprimate direct.
    Comunicarea in textul poetic este definita atat de eul liric, cat si de raportul dintre autor si eul liric:
    Poezia moderna impersonalizeaza comunicarea, introducand un nou concept, "eul liric" sau "eul poetic", cunoscut si ca lirism subiectiv. Acesta nu trebuie confundat cu "eul empiric", adica biografia si nici cu "eul psihologic", care apartine simtirii personale a autorului. Eul poetic este "vocea interioara" a creatorului de poezie, detasat de lume si de realitatea inconjuratoare. Cea mai plastica definitie a eului liric a dat-o poetul francez Rimbaud: "Eu este un altul", in sensul instrainarii poetului de ideea de confesiune, ci dimpotriva, mergand catre obiectivarea creatiei. In studiul intitulat sugestiv "Poetica", Aristotel diferentia, pentru prima oara, discursul oratoric de evocarea imaginara, care se bazeaza pe imitatia realului, adica "mimesis". Poetica trateaza - asadar - aspectele generale, legate de natura si de functiile textului literar, atat pentru creatiile in versuri, cat si pentru cele in proza. Principiul mimesis-ului a generat sistemul de norme specifice operelor literare, prozodia, procedeele stilistice, reperele estetice si filozofice care se regasesc intr-un text literar.
    In studiul intitulat "Atitudinea si formele eului in lirica lui Eminescu", in afara de "eul poetic", Tudor Vianu a definit inca doua tipuri de liric:

lirica "mastilor" se manifesta in poezia in care poetul isi exprima ideile, sentimentele, conceptiile "sub o masca straina", asa cum se intampla in poemul "Luceafarul", Eminescu ilustrand ideile sub masca astrului sau a Demiurgului. In cazul liricii mastilor, se manifesta "un eu mai indraznet, mai viu colorat, mai radical in judecatile si simtirile sale". Exemplul prin care sustine acest nou concept este poezia "Rugaciunea unui dac" de Mihai Eminescu
lirica "rolurilor" in care poetul se identifica, se contopeste cu un personaj, "asa cum face totdeauna creatorul de caractere dramatice si epice"; respectivul personaj nu reflecta, intotalitate, sentimentele poetului, desi acesta nu le respinge, ba chiar "le sustine si pe acestea", dar pe care le-a remarcat manifestandu-se in jurul sau si le releva in poezie. Lirica rolurilor reliefeaza "un eu care se joaca si care experimenteaza posibilitati dintre cele mai indepartate ale sale". Exemplul dat este poemul "Inger si demon" de Mihai Eminescu.

    George Calinescu, in "Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent", remarca o particularitate inedita a poeziei lui George Cosbuc si anume lirismul obiectiv. Prin aceasta noua tehnica lirica se realizeaza o poezie obiectiva, in afara constiintei poetului si independent de ea, cu alte cuvinte, comunicarea starilor, sentimentelor ideilor acestuia se face prin intermediul altor personaje, dar atitudinea creatorului ramane lirica. In idilele pastorale, construite ca "niste monoloage", se manifesta "lirismul in forma aceasta obiectiva", Cosbuc realizand "o poezie teatrala, asa cum exists un teatru de poezie".
    Elementele de versificatie structureaza forma poeziei si se refera la: strofa, vers, vers alb, masura metrica, rima si ritm.
    Prozodia este o ramura a poeticii, care se ocupa cu studiul tehnicii versificatiei, avand in vedere sistemul de pronuntare a silabelor - accentuate si neaccentuate, lungi si scurte - referindu-se, deci, la metrica si versificatie.
    Strofa este subdiviziunea unei poezii, diferentiindu-se dupa numarul de versuri care o compun: monovers, distih, tertet (tertina), catren, cvinarie, sextina (senarie) si polimorfa (7-12 versuri). Unele creatii lirice nu sunt structurate pe strofe, in special cele apartinand literaturii populare.
    Versul (stihul) este un rand dintr-o poezie, in care se manifests toate regulile de prozodie: ritmul, rima si masura.
    Rima este tehnica versificatiei referitoare la potrivirea sunetelor la final de vers si confers poeziei muzicalitate.
In functie de prezenta accentului pe silabele care alcatuiesc rima, aceasta poate fi:

feminina - accentul cade pe penultima silaba: "Peste varf de ramurele / Trec in stoluri randunele" (M.Eminescu);
masculina - accentul cade pe ultima silaba: "La pasa vine un arab/ Cu ochii stinsi, cu glasul slab" (G.Cosbuc).

Dupa succesiunea in poezie, rima poate fi:

imperecheata (a a b b);
incrucisata (aba b);
imbratisata (abb a);
inlantuita (a b a);
mixta sau variata (imbinarea versurilor rimate diferit);
semirima (xax a): "Pe aceeasi ulcioara / Bate luna la feresti / Numai tu de dupa gratii / Vecinic mi te mai ivesti. ";
monorima (a a a a);
vers alb (fara rima).

Ritmul este succesiunea silabelor accentuate si neaccentuate dintr-un vers, din a caror imbinare rezulta piciorul metric sau masura versului:

ritmul trohaic - format din doua silabe: prima accentuata si a doua neaccentuata;
ritmul iambic - format din doua silabe: prima neaccentuata, iar a doua accentuate;
ritmul amfibrahic - format din trei silabe: prima accentuata, a doua neaccentuata, ultima accentuata;
ritmul dactilic - format din trei silabe: prima accentuata iar celelalte doua neaccentuate;
ritmul anapest - format din trei silabe: primele doua neaccentuate, ultima accentuata.

Limbajul si expresivitatea textului poetic se caracterizeaza prin sensul conotativ, figurat al cuvintelor, prin caracterul original, prin inovatia si unicitatea expresiei, precum si printr-o bogatie lexicala de neologisme, arhaisme, regionalisme. Functia principal a limbajului artistic este cea estetica, de aceea se folosesc procedee artistice si figuri de stil. Clasificarea acestora se face dupa criterii lingvistice:

figuri sintactice si de constructie: enumeratia, repetitia, paralelismul sintactic, refrenul, simetria, antiteza, interogatia retorica, exclamatia retorica, invocatia retorica, chiasmul (dubia antiteza), inversiunea;
figuri semantice (de semnificatie): epitetul, comparatia, metafora, oximoronul, sinestezia, simbolul, personificarea, hiperbola;
figuri de sunet aliteratia, onomatopeea, asonanta;

Evolutia creatiilor lirice

    Primele productii lirice au fost cele religioase, care s-au manifestat in secolul al XIV-lea si au apartinut lui Grigore Tamblac si ucenicilor calugarului Nicodim de la Tismana. Dar primele cantari bisericesti au fost cele create de Filotei, logofatul lui Mircea cel Batran, creatii care se intonau la sarbatorile sfintilor, mucenicilor si ale Maicii Domnului. Primul poet religios a fost Dosoftei, care a si tiparit creatiile lirice religioase: "Psaltirea pre versuri tocmita" (1673), "Viata si petrecerea sfintilor". El a fost urmat de Miron Costin care a creat poemul de factura filozofica "Viaja lumii" (1673).
    Din secolul al XVII-lea poezia religioasa continua prin creatii folclorice, mai ales sub forma de colinde, pana in secolul al XIX-lea, cand ideile ortodoxismului romanesc se manifesta in elegiile lui Grigore Alexandrescu si in unele poezii cu tematica religioasa scrise de Eminescu, Goga si Cosbuc. Lirica religioasa ortodoxa ia un avant deosebit in perioada interbelica, prin poetii reprezentativi pentru literatura moderna: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat si Nichifor Crainic. Un rol important in promovarea ideilor ortodoxismului autohton l-a avut revista "Gandirea", aparuta la Cluj in 1921, sub directia lui Cezar Petrescu si D.l.Cucu si al carei mentor a fost Nichifor Crainic.
    Poezia religioasa cea mai veche si cu cea mai larga arie de raspandire este psalmul, creatie cu caracter religios care poate avea ca formula artistica rugaciunea, imnul (oda) si elegia, toate acestea fiind adresari directe catre Dumnezeu, prin care omul isi exprima cucernicia, smerenia si speranta in izbavire divina pentru pacatele savarsite in timpul vietii.
    Inceputurile poeziei romanesti stau sub influenta iluminismului, curent ideologic si cultural european, s-a manifestat si in Tarile Romane, cu predilectie in secolul al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea, perioada ce a constituit o epoca de tranzitie in toate domeniile vietii culturale, avand puternice influente asuprainceputurilor literaturii romane.
    Istoria literaturii romane fixeaza inceputurile poeziei romanesti in jurul anului 1800, iar primii nostri poeti sunt boieri care facusera studii in strainatate, unde au intrat in contact cu literatura occidentala din care au preluat maniera lirica pentru creatiile lor. Poezia acestei etape de inceput are ca surse de inspire lirica medievaia si renascentista, dar se manifesta si influente ale literaturii romantice, prin efuziunea sentimentelor (efuziune = manifestare puternica a unor sentimente frumoase, nobile, caldura sufleteasca), prin meditatii asupra timpului, asupra mortii si prin preocupare pentru dezvoltarea limbii romane. De altfel, este celebru catrenul testamentar al lui Ienachita Vacarescu privind importanta limbii nationale si dragostea de neam si tara: "Urmasior mei Vacaresti!/ Las voua mostenire/ Cresterea limbii romanesti/ s-a patriei cinstire".
    Poetii Vacaresti (Ienachita, Alecu, Nicolae si Iancu), Matei Millo si Costache Conachi, Anton Pann marcheaza momentul cunoscut in istoria literaturii ca poezie premodernti, in care predomina sentimentalismul erotic si patriotic inflacarat, intr-o versificatie apropiata de cea a creatiei populare.
    In diferite epoci literare au fost concepute norme proprii pentru curentele literare manifestate cu pregnanta in perioada respectiva, fiecare fiind reprezentat de scriitori deveniti canonici pentru ideile si maniera artistica promovate. Curentele literare manifestate de-a lungul vremii au fost teoretizate prin stabilirea specificului fiecaruia, a normelor si ideilor caracteristice. Astfel, "Arta poetica" a lui Boileau stabileste principiile clasicismului, iar "Prefata" de la drama "Cromwell" a lui Victor Hugo pe cele ale romantismului.
    In literatura romana, cel care a formulat pentru prima oara o definitie a poeziei si a explicat specificul acesteia a fost Titu Maiorescu, in studiul "O cercetare critica asupra poeziei romane la 1867". Criticul considera ca poezia este o arta si de aceea ea trebuie "sa exprime frumosul", spre deosebire de stiinta, "care se ocupa de adevar". Titu Maiorescu diferentiaza adevarul de frumos, evidentiind faptul ca poezia "cuprinde idei manifestate in materie sensibila." Creatia lirica trebuie sa indeplineasca doua conditii, una "materiala" - mijloace si procedee artistice - si cealalta "ideala" - sentimente, emotii si idei ale conceptiei poetice.
    Simbolismul a constituit un moment cu totul aparte pentru poezie, deoarece sugestia verbala se opune romantismului in care emotia excesiva devenise obositoare, ceea ce a facut posibila aparitia unui alt curent literar, parnasianismul, care se manifesta prin perfectiunea formala si impersonalitatea rece a ideilor poetice. Depasirea normelor si tehnicilor compozitionale in lirica romaneasca s-a facut prin aparitic modernismului, care a pus accentul pe ideatica filozofica, pe versul liber promovand poezia eliberata de orice fel de constrangeri formale.