|
|
|
Publicat : January 25, 2008 |
Autor : Mihai T.
Categoria : Nuvela | Vazut de
: 446 ori | Unrated
|
|
|
Poveste
O, poveşti, poveşti... lumea toată este o poveste, căci ce-a fost odată ca niciodată o fi fost ca şi astăzi, şi ce este astăzi va fi fost odată ca niciodată.
Câte focuri, câte lumânări şi câte văpăiţi n-ai ars, poveste, şi toate s-au stins, şi multe se vor aprinde ca să stingă iarăşi, numai tu, poveste, nu te vei stinge decât cu cel din urmă om... şi numai ăla va şti bine că lumea asta a fost o lungă şi aceeaşi poveste.
A fost odată un împărat. împăratul avea o nevastă. Amândoi aveau o fată. împărăteasa îşi iubea fata ca luminile ochilor, dar împăratul se prăpădea dupe ea.
împăratul, bătrân, bătrân, de câte ori o lua pe genunchi, zicea:
- Tu mi-ai dăschis pleoapele, că, p-aci, p-aci, era să le închiz de veci, fata tatii!
Iar peste capul fetei cu cosiţe de aur cădea barba lui albă ca nişte şuvoaie de apă. Şi fata, dăspicând în două barba mai lungă ca ea, scotea capul, ca prin gura cămăşii, şi zicea râzând:
- Bau, tată...
Şi împăratul plângea de bucurie, şi lacrimile alunecau de-a lungul bărbii până la sfârcuri, şi de-acolo picurau, ca din nişte feştile, pe genunchii goi ai domniţei.
Iar împărăteasa avea haz, căci începea şi ea, adunându-şi lacrimile în pumni, şi-l certa că prea plânge ca o muiere de fîtece şi orişicând.
Şi începeau:
- Ba iar ai plâns.
- Ba n-am plâns.
- Ba te-am văzut eu.
- Şi eu te-am văzut pe tine.
- Ba eu am râs.
- Şi eu am râs.
Iar domniţa, mică-mică, dar cu ochii în zece, îi da de gol pe amândoi:
- Tata a plâns că m-a usturat pe genunchi, şi mama a plâns că are ochii roşii.
Acum nu mai aveau ce zice şi începeau să râză, mormă-ind, ca să nu se auză unul pe altul.
- Ce nătâng (sau ce nătângă), de azi înainte nu mai plâng, că plânsul nu-i d-a bună...
Aşa au petrecut ei mulţi ani, până când domniţa a început a nu mai fi mică şi barba împăratului de până la brâu i-a trecut peste genunchi.
Şi două lucruri necăjeau pe împărat: că nu-l mai răbdau puterile să-şi joace copila pe genunchi, şi-apoi că prea se -făcuse frumoasă din cale-afară.
- Unde să-i găsesc eu potrivă? zicea împăratul toată ziulica, dând cu toiagul de colo-colo o petricică pe care căşuna în neştire.
Şi două lucruri necăjeau pe împărăteasa: că n-o mai ajungeau manele pân' la sfârşitul părului când îşi pieptăna fata, şi-apoi... or ţine-o zilele să vază un nepot şi o nepoată, frumoşi ca domniţa ei?
De se întâlneau, ea cu el, fiecare cu focul lui, se înţelegeau
din ochi, deşi abia se mai vedeau, şi cu glas uscat se luau iute la harţă, parc-ariî fost necăjiţi unul pe altul.
- Ei, ce mai ai şi astăzi?
- Măria-ta ce ai?
- Ce să am, ale pustiei de bătrâneţi. Nu mă mai ţin genunchii ca să-mi joc copila. Ce n-aş da să-mi mai facă bau prin barbă.
- Da' eu, măria-ta, trebuie să mă sui pe-un scaun ca să-i ajung cu pieptinele în creştet, şi-apoi să mă grămădesc broască la pământ ca să dau de cârlionţii de la sfârcul pletelor.
- Ia vezi, nu glumi, să nu-i rupi părul, că te-ai topiiiit!
- Bătrâneţele, măria-ta, câteodată...
- Ce-ai zis?
- Bătrâneţele... uneori îmi rămâne câte un fir lung, ca un fir de beteală, în dinţii pieptinelui...
- Nu, nu, să nu-ţi rămâie nici unul! Auzitu-m-ai tu, ori nu m-ai auzit?
Şi împăratul pleca mânios, tremurând, izbind cu toiagul în pământ.
Iar domniţa ajunse fată mare. Când îşi încingea talia cu betelie de aur şi pornea uşor ca o umbră, la toţi ai curţii li se făcea frică ca nu cumva vântul să-i ofilească lumina feţei, ori că mijlocul să se frângă sau că picioruşele, în conduri de argint, să nu-i scapete în crăpăturile pământului. Şi când împărăteasa o scălda, căci nu lăsa nici o altă mână s-o atingă, atât se rumenea faţa şi cutile apei, că împărăteasa nu-i mai zicea „ai de te scaldă", ci „ai de fă apa mărgean".
într-o zi, ce-i veni domniţei, că se strecură de lângă mă-sa şi se duse, pe un zăduf de foc, să bea, ea singură, apă de la puţul de piatră, din fundul curţilor împărăteşti. Acolo, o babă bătrână, uscată ca o scândură şi ciuruită în obraji ca un burete, ridica de pe colacul de piatră un ulcior cu apă proaspătă şi rece.
- Bunico, zise domniţa, să sorb şi eu o gură de apă pe gurguiul ulciorului, că mult ţâşneşte din el boabe ca de mărgăritar.
- Ei, măria-ta, unul scoate şi o mie beau! răspunse baba şi se încruntă. Altul ară şi altul cară; pe cine nu-1 pârleşte soarele nu-1 degeră nici gerul. Dar ţine şi bea, şi când ăi înghiţi să nu te îneci, că numai flămândul se îneacă la masa sătulului.
Baba rânji şi îi întinse ulciorul.
Bietei domniţe i se făcu frică; puse mâna pe gâtul ulciorului; mâna îi tremură şi, scăpând ulciorul de pe colacul de piatră, îl făcu praf şi fărâme.
Domniţa încremeni, iar baba oftă de i se subţie pântecile, se-nnegri ca boziul şi zise:
- Răpi-ţi-ar Necuratul minţile cum mi-ai răpit tu bucuria apei, şi orice ai face, orice ai drege, blestemul meu să te-ajungă cum ţi-ajunge umbra ta de călcâiele tale!
Aşa o blestemă baba şi, făcând cu mâna în patru părţi, plecă ca o vijelie.
Domniţa intră, podidită de plâns, în iatacul ei de cleştar. Se trânti în pat şi adormi cu genele ude şi cu manele încrucişate pe pept.
Când tresări din somn şi deschise ochii, şi mă-sa şi tat-său se uitau la ea cum se uită bătrânii la icoane. împărăteasa tăcu, iar împăratul zise încet:
- Nu mă lăsa, lumina şi toiagul bătrâneţilor mele!
Şi nici o vorbă nu mai scoaseră atunci, ci se uitară unul la altul până ce scăpată soarele.
Şi tot acolo adormiră, tară să se mişte, parc-ar fi fost de piatră. împăratul îngenucheat pe barbă, împărăteasa c-o tâmplă pe dunga patului, iar domniţa aci feartă de călduri, aci cutremurată de fiori.
A doua zi împăratul adună pe toţi doftorii şi le zise:
- Jumătate din împărăţia mea aceluia care-mi va vindeca fata!
Şi nici un doftor nu-i ghici leacul. A treia zi adună pe toţi vracii şi pe toate vrăjitoresele şi le zise:
- Toată împărăţia mea aceluia care va tămădui pe domniţa!
Şi nimeni nu ştiu ce să facă şi ce să zică, numai o babă, uscată ca scândura şi ciuruită ca un burete, zise împăratului rânjind:
- Măria-ta, domniţei i-a abătut de măritiş.
- Mai ştii minune!... zise împărăteasa.
- Da' unde să-i găsesc potriva? şopti împăratul în urechea împărătesei.
Şi pe loc porni vestea pe la toate împărăţiile cu feciori de domn care de mult rămniseră la fata cu păr de aur.
Până să s-adune feciorii de împărat, trecu vreme la mijloc, că unii porneau din răvărsatul zorilor, alţii tocmai din scăldătoarea soarelui, şi alţii de unde noaptea se ridică ca un zăbranic negru, şi alţii chiar de pe unde pământul e drob şi piftie.
In ajun de-ai trece pe dinainte şirul băieţilor de împărat, domniţa, care nu se mai ridicase din pat, pofti să se scoale şi să se plimbe, singură-singurică, prin grădina împărăţiii.
Frumoasă şi galeşă şi rezemată c-o mână pe umărul împărătesei, iar cu cealaltă petrecută pe după gâtul împăratului, intră în grădină şi, cu toate rugăciunile părinţilor de-a-i lăsa şi pe ei, domniţa le închise binişor uşa în obraz şi-i lăsă cu inima arsă.
Cum rămase singură, cutreieră cărările cu naramzi şi chiparoşi, cu luminişuri de smarald şi cu bolţi umbrite şi răcoroase.
După ce umblă cât umblă, cu ochii pe jumătate închişi, oftă fără să ştie de ce, fără să ştie ce vrea, şi se lungi pe iarbă, la umbra unei perdele de chiparoşi.
Cum sta lungită, o apucă o piroteală şi, cum privea într-un adânc fără fund, printre genele lungi, i se păru c-aude un cântec de chitară.
Tim, tam, tam, tam, tam, uşor, încet, prelung... o adiere de sunete, o mângâiere dulce, un farmec de pe altă lume... Tim, tam, tim, tam, tam... ca o licărire depărtată care s-apro-pie, şi iar s-afundă, şi iar se întoarce... Dar cântecul o gâdilă pe obrajii rumeni şi-i furnică din tălpile mititele până în creştetul luminos... Şi i se păru c-aude un glas, un glas fericit care cânta şi vorbea dupe tremuratul uşurel al chitării.
- Tim, tam... adormi şi rămâi deşteaptă. Tim, tam, tam... care e adevăratul vis, ziua ori noaptea?... Făt-Frumos vine noaptea şi pleacă de cu ziua... Făt-Frumos este şchiop, dar nimeni nu cântă ca el şi nimeni nu mângâie şi nu sărută mai dulce ca el... Tim, tam, tam...
Şi domniţa simţi nişte buze de foc pe amândoi obrajii. Şi tresări şi, sprijinindu-se într-un cot, privi speriată înainte, pe cărarea îngustă cu stropi de umbră şi de lumină.
|
|
|
 Visitor's Comments ! |
|
|
|
Ales la intamplare |
|
Motoc, personaj secundar al nuvelei istorice "Alexandru Lapusneanul" de Costache Negruzzi, este un boier lacom si nemilos, avid de putere si de avere, individualizandu-se, mai ales, prin viclenie, fiind "deprins a se ciocoi la toti domnii". |
|
|
|
Statistici |
| » Numar total de articole |
345
|
| » Numar total de autori |
78
|
| » Articole vazute |
2188872
|
| » Numar categorii |
26
|
|
