Povestea unui om lenes

de Ion creanga

Cică era odată într-un sat un om grozav de leneş ; de leneş ce era, nici îmbucătura din gură nu şi-o mesteca. Şi satul, văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure, pentru a nu mai da pildă de lenevire şi altora. Şi aşa, se aleg vreo doi oameni din sat şi se duc la casa leneşului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimţitor, şi hai cu dînsul la locul de spînzurătoare !

Aşa era pe vremea aceea.

Pe drum se întîlnesc ei cu o trăsură în care era o cucoană. Cucoana, văzînd în carul cel cu boi un om care sămăna a fi bolnav, întrebă cu milă pe cei doi ţărani, zicînd :

— Oameni buni ! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, şi-l duceţi la vro doftoroaie undeva, să se caute.

— Ba nu, cucoană, răspunse unul dintre ţărani ; să ierte cinstită faţa dumneavoastră, dar aista e un leneş care nu credem să fi mai avînd păreche în lume, şi-l ducem la spînzurătoare, ca să curăţim satul de-un trîndav.

— Alei ! oameni buni, zise cucoana, înfiorîndu-se ; păcat, sărmanul, să moară ca un cîne, fărădelege ! Mai bine duceţi-l la moşie la mine ; iacătă curtea pe costişa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia aşa, pentru împrejurări grele, Doamne fereşte ! A mînca la posmagi şi-a trăi şi el pe lingă casa mea, ca doar ştiu că nu m-a mai perde Dum­nezeu pentru-o bucăţită de pîne. Dă, suntem datori a ne ajuta unii pe alţii.

— I-auzi, măi leneşule, ce spune cucoana : că te-a pune la coteţ, în­tr-un hambar cu posmagi, zise unul dintre săteni. Iaca peste ce noroc ai dat, bată-te întunerecul să te bată, uriciunea oamenilor ! Sai degrabă din dar şi mulţămeşte cucoanei, că te-a scăpat de la moarte şi-ai dat peste belşug, luîndu-te sub aripa dumisale. Noi gîndeam să-ţi dăm sopon şi frînghie. Iar cucoana, cu bunătatea dumisale, îţi dă adăpost şi posmagi; să tot trăieşti, să nu mai mori! Să-şi puie cineva obrazul pentru unul ca tine şi să te hrănească ca pe-un trîntor, mare minune-i şi asta ! Dar tot    de noroc să se plîngă cineva. Bine-a mai zis cine-a zis că „Boii ară şi caii manîncă". Hai, dă răspuns cucoanei, ori aşa, ori aşa, că n-are vreme de stat la vorbă cu noi.

— Dar muieţi-s posmagii ? zise atunci leneşul, cu jumătate de gură, lără să se cîrnească din loc.

— Ce-a zis ? întrebă cucoana pe stăteni.

Ce să zică, milostivă  cucoană,   răspunde   unul. Ia, întreabă, că muieţi-s posmagii ?

— Vai de mine şi de mine, zise cucoana cu mirare, încă asta n-am auzit! Da' el nu poate să şi-i moaie ?

— Auzi, măi leneşule : te prinzi să moi posmagii singur, ori ba ?

— Ba, răspunse leneşul. Trageţi mai bine tot înainte ! Ce mai atîta grijă pentru astă pustie de gură !

Atunci unul dintre săteni zice cucoanei :

— Bunătatea dumneavoastră, milostivă cucoană, dar degeaba mai voiţi a strica orzul pe gîşte. Vedeţi bine că nu-l ducem noi la spînzură­toare numai aşa, de flori de cuc, să-i luăm năravul. Cum chitiţi ? Un sat întreg n-ar fi pus oare mînă de la mînă ca să poate face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta ? Doar lenea-i împărăteasă mare, ce-ţi baţi capul !

Cucoana atunci, cu toată bunăvoinţă ce ave, se lehămeteşte şi de bine­facere şi de tot, zicînd :

— Oameni buni, faceţi dar cum v-a lumina Dumnezeu ! Iar sătenii duc pe leneş la locul cuvenit şi-i fac felul.

Şi iaca aşa au scăpat şi leneşul acela de săteni, şi sătenii aceia de dînsul.

Mai poftească de-acum şi alţi leneşi în satul acela, dacă le dă mina şi-i ţine cureaua.

Ş-am încălecat pe-o şea şi v-am spus povestea aşa.