Prazlea cel voinic si merele de aur
A fost odată ca niciodată etc. Era odată un împărat puternic şi mare şi avea pe lângă palaturile sale o grădină frumoasă, bogată de flori şi meşteşugită nevoie mare! Aşa grădină nu se mai văzuse până atunci, p-acolo. In fundul grădinii avea şi un măr care făcea mere de aur şi, de când îl avea el, nu putuse să mănânce din pom mere coapte, căci, după ce le vedea înflorind, crescând şi pârguindu-se, venea oarecine noaptea şi le fura, tocmai când erau să se coacă. Toţi paznicii din toată împărăţia şi cei mai aleşi ostaşi, pe care îi pusese împăratul să pândească, n-au putut să prindă pe hoţi. în cele mai de pe urmă, veni fiul cel mai mare al împăratului şi-i zise:
— Tată, am crescut în palaturile tale, m-am plimbat prin astă grădină de atâtea ori şi am văzut roade foarte frumoase în pomul din fundul grădinii, dar n-am putut gusta niciodată din ele; acum a dat în copt, dă-mi voie ca nopţile astea să păzesc însumi, şi mă prind că voi pune mâna pe acel tâlhar care ne jefuieşte.
— Dragul meu, zise tată-său, atâţia oameni voinici au păzit şi n-au făcut nici o ispravă. Doresc prea mult să văd la masa mea măcar un măr din acest pom care m-a ţinut atâta sumă de bani şi de aceea, iată, mă înduplec şi te las să pândeşti, măcar că nu-mi vine a crede că o să izbuteşti.
Atunci fiul împăratului se puse la pândă o săptămână întreagă: noaptea pândea şi ziua se odihnea; iară când fu într-o dimineaţă, se întoarse trist la tată-său şi-i spuse cum priveghease până la miezul nopţii, cum mai pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai putea ţine pe picioare, cum, mai târziu, somnul îl copleşi şi căzu ca un mort, fără să se poată deştepta decât tocmai când soarele era rădicat de două suliţe, şi atuncea văzu că merele lipsesc.
Nepoftită fu mâhnirea tatălui său, când auzi spuindu-i-se astă întâmplare.
De silă de milă, fu nevoit a mai aştepta încă un an, ca să facă şi voia fiului său celui mijlociu, care cerea cu stăruinţă de la tată-său ca să-l lase şi pe dânsul să pândească, şi se lega că el va prinde pe hoţii care îi făceau atâta întristare.
Timpul veni, merele începură a se pârgui; atunci fiul său cel mijlociu păzi şi el; dară păţi ca şi frate-său cel mare.
Tată-său, deznădăjduit, pusese în gând să-l taie; dar fiul său cel mic, Prâslea, veni cu rugăciune către tată-său, şi-i zise:
— Tată, atâţia ani l-ai ţinut, ai suferit atâtea necazuri după urma acestui pom, mai lasă-l, rogu-te, şi anul acesta, să-mi încerc şi eu norocul.
— Fugi d-aci, nesocotitule, zise împăratul. Fraţii tăi cei mai mari, aţâţi şi aţâţi oameni voinici şi deprinşi cu nevoile n-au putut face nimic, şi tocmai tu, un mucos ca tine, o să izbutească? N-auzi tu ce prăpăstii spun fraţii tăi? Aici trebuie să fie ceva vrăji.
— Eu nu mă încumet, zise Prâslea, a prinde pe hoţi, ci zic că o încercare de voi face şi eu, nu poate să-ţi aducă nici un rău.
împăratul se înduplecă şi mai lăsă pomul netăiat încă un an.
Sosi primăvara: pomul înflori mai frumos şi legă mai mult decât altă dată. împăratul se veseli de frumuseţea florilor şi de mulţimea roadelor sale, dară când se gândea că nici în anul acesta n-o să aibă parte de merele lui cele aurite, se căia că l-a lăsat netăiat.
Prâslea se ducea adesea prin grădină, da ocol mărului şi tot plănuia. în sfârşit, merele începură a se pârgui. Atunci fiul cel mai mic al împăratului zise:
— Tată, iată a sosit timpul; mă duc să pândesc şi eu.
— Du-te, zise împăratul; dară negreşit că şi tu ai să te întorci ruşinat ca şi fraţii tăi cei mai mari.
— Pentru mine n-are să fie aşa mare ruşine, zise el; fiindcă nu numai că sunt mai mic, dară nici nu mă leg ca să prind pe tâlhari, ci numai o cercare să fac.
Cum veni seara, se duse, îşi luă cărţi de cetit, două ţepuşe, arcul şi tolba cu săgeţile. îşi alese un loc de pândă într-un colţ pe lângă pom, bătu ţepuşele în pământ şi se puse între ele, aşa cum să-i vină unul dinainte şi altul la spate ca, dacă îi va veni somn şi ar moţăi, să se lovească cu barba în cel de dinaintea lui şi dacă ar da capul pe spate, să se lovească cu ceafa în cel de dinapoi.
Astfel pândi până când, într-una din nopţi, cam după miezul nopţii, simţi că-l atinge încetişor boarea zorilor care îl îmbăta cu mirosul său cel plăcut, o piroteală moleşitoare se alegă de ochii lui; dară loviturile ce suferi vrând să moţăiască îl deşteptară, şi rămase priveghind până când, pe la revărsat de zori, un uşor fâsâit se auzi prin grădină. Atunci, cu ochii ţintă la pom, luă arcul şi sta gata; fâsâitul se auzi mai tare şi un oarecine se apropie de pom şi se apucă de ramurile lui; atunci el dete o săgeată, dete două şi, când dete cu a treia, un geamăt ieşi de lângă pom şi apoi o tăcere de moarte se făcu; iară el, cum se lumină puţin, culese câteva mere din pom, le puse pe o tipsie de aur şi le duse la tatăl său.
Niciodată n-a simţit împăratul mai mare bucurie decât când a văzut la masa sa merele de aur din care nu gustase niciodată.
— Acum, zise Prâslea, să căutăm şi pe hoţ.
Dară împăratul, mulţumit că pipăise merele cele aurite, nu mai voia să ştie de hoţi. Fiul său însă nu se lăsă cu una cu două, ci, arătând împăratului dâra de sânge ce lăsase pe pământ rana ce făcuse hoţului, îi spuse că se duse să-l caute şi să-l aducă împăratului chiar din gaură de şarpe. Şi chiar de a doua zi vorbi cu fraţii lui ca să meargă împreună pe urma hoţului şi să-l prindă.
Fraţii săi prinseră pizmă pe el pentru că fusese mai vrednic decât dânşii şi căutau prilej ca să-l piardă; de aceea şi voiră bucuros să meargă. Ei se pregătiră şi porniră.
Se luară, deci, după dâra sângelui şi merseră, merseră până ce ieşiră la pustietate, de acolo mai merseră oleacă până ce deteră de o prăpastie, unde se şi pierdu dâra. Ocoliră împregiurul prăpastiei şi văzură că dâra de sânge nu mai înainta. Atunci pricepură ei că în prăpastia aceea trebuie să locuiască furul merelor.
Dară cum să se lase înăuntru? Porunciră numaidecât vârtej e şi funii groase, şi îndată se şi gătiră. Le aşezară, şi se lăsă fratele cel mare.
— Dară, zise el, când voi scutura frânghia, să mă scoateţi afară.
Aşa şi făcură. După fratele cel mare se coborî cel mijlociu şi făcu şi el ca cel dintâi, atâta numai că se lăsă ceva mai în jos.
— Acum e rândul meu să mă las în prăpastie, zise Prâslea, văzând că fraţii cei mari se codesc; când voi mişca frânghia, voi mai mult să mă lăsaţi în jos; şi după ce veţi vedea că frânghia nu se mai duce la vale, să puneţi paznici, să păzească şi, când vor vedea că frânghia se mişcă de loveşte marginile groapei, să o trageţi afară.
Se lăsă şi cel mai mic dintre fraţi şi, de ce mişca frânghia d-aia îl lăsa mai jos, şi-l lăsară, şi-l lăsară, până ce văzură că frânghia nu mai sta întinsă, cum este când are ceva atârnat de capătul ei.
Atunci fraţii ţinură sfat şi ziseră:
— Să aşteptăm până ce vom vedea dacă face vreo izbândă, şi atunci ori bine ori rău de va face, să-l pierdem, ca să ne curăţim de unul ca dânsul care ne face de ruşine.
Prâslea ajunse pe tărâmul celălalt, se uită cu sfială în toate părţile, şi cu mare mirare văzu toate lucrurile schimbate; pământul, florile, copacii, lighioni altfel făptuite erau p-acolo. Deocamdată îi cam fu frică, dară, îmbărbătându-se, apucă pe un drum şi merse până dete de nişte palaturi cu totul şi cu totul de aramă.
Nevăzând nici pui de om pe care să-l întrebe câte ceva, intră în palat, ca să vadă cine locuia acolo. In pragul uşii îl întâmpină o fată frumuşică, care zise:
— Mulţumesc lui Dumnezeu că ajunsei să mai văd om de pe tărâmul nostru. Cum ai ajuns aicea, frate, îl întrebă ea; aici este moşia a trei fraţi zmei, care ne-au răpit de la părinţii noştri, şi suntem trei surori şi fete de împărat de pe tărâmul de unde eşti tu.
Atunci el povesti pe scurt toată istoria cu merele, cum a rănit pe hoţ şi cum a venit după dâra sângelui până la groapa pe unde s-a lăsat în jos la ea şi o întrebă ce fel de oameni sunt zmeii aceia şi dacă sunt voinici.
Ea îi spuse apoi că fiecare dintre zmei şi-a ales câte una dintre ele şi le tot sileşte să-i ia de bărbaţi, iară ele se tot împotrivesc cu fel de fel de vorbe, cerându-le câte în lună şi în soare, şi ei se fac luntre şi punte de le împlinesc toate voile.
— Ei sunt în adevăr voinici, adăugă ea, însă cu vrerea lui Dumnezeu poate îi vei birui. Dară până una-alta ascunde-te, vai de mine! undeva, să nu dea zmeul peste tine în casa lui, că e năbădăios şi se face leu-paraleu. Acum e timpul când are să vină la prânz, şi are obicei de aruncă buzduganul cale de un conac şi loveşte în uşă, în masă şi se pune în cui.
N-apucă să isprăvească vorba, şi se auzi ceva că şuieră, că loveşte în uşă, în masă, şi buzduganul se arătă şi se aşeză în cui. Dară Prâslea luă buzduganul, îl azvârli înapoi mai departe decât îl azvârlise zmeul; şi, când era prin dreptul lui, îl atinse pe umere.
Zmeul, speriat, stătu în loc, se uită după buzdugan, se duse de-l luă şi se întoarse acasă. Când era la poartă, începu să strige:
— Hâm! hâm! aici miroase a carne de om de pe tărâmul celălalt; şi, văzând pe fiul de împărat ce-i ieşise înainte, îi zise: Ce vânt te-a adus pe aici, omule, ca să-ţi rămâie oasele pe alt tărâm?
— Am venit să prind pe furii merelor de aur ale tatălui meu.
— Noi suntem, îi zise zmeul; cum vrei să ne batem? în buzdugane să ne lovim, în săbii să ne tăiem, ori în luptă să ne luptăm?
— Ba în luptă, că e mai dreaptă, răspunse Prâslea.
Atunci se apucară la trântă, şi se luptară şi se luptară, până când zmeul băgă pe Prâslea în pământ până la glezne; iar Prâslea se opinti o dată, aduse pe zmeu şi, trântindu-l, îl băgă în pământ până în genunchi şi-i şi tăie capul.
Fata, cu ochii plini de lacrămi, îi mulţumi că a scăpat-o de zmeu, şi-l rugă să-i fie milă şi de surorile ei.
După ce se odihni vreo două zile, porni, după povaţa fetei, la soră-sa cea mijlocie care avea palaturile de argint.
Acolo, ca şi la cea mare, fu primit cu bucurie; fata îl rugă să se ascundă; iar el nu voi; ci, când veni buzduganul să se aşeze în cui, pe care îl aruncase zmeul ei cale de două conace, el îl aruncă mult mai îndărăt, izbind şi pe zmeu în cap; iară zmeul veni tulburat, se luptă cu Prâslea ca şi frate-său cel mare, şi rămase şi el mort.
Fata, după ce îi mulţumi, îl povăţui cum să facă ca să scape din robie şi pe sora lor cea mai mică.
— Deşi e mai puternic, zise fata, decât fraţii lui pe care i-ai omorât, dar cu ajutorul lui Dumnezeu şi mai ales că e şi cam bolnav din lovitura ce i-ai dat cu săgeata când a vrut să fure merele, nădăjduiesc că-i vei veni de hac.
O săptămână întreagă se desfată împreună cu amândouă fetele, şi Prâslea odihnindu-se de ostenelile ce încercase, porni şi către zmeul de al treilea.
Văzând palaturile de aur în care locuia zmeul cel mic, rămase cam pe gânduri, dară, luându-şi inima în dinţi, intră înăuntru.
Cum îl văzu, fata îl rugă ca pe Dumnezeu să o scape de zmeu, care, zicea ea, e hotărât ca, îndată ce se va face sănătos bine, să o silească oricum să se însoţească cu dânsul.
Abia isprăvise vorba şi buzduganul, izbind în uşă şi în masă, se puse în cui. Prâslea întrebă ce putere are zmeul şi îi spuse că aruncă buzduganul cale de trei conace; atunci el aruncă şi mai departe, lovindu-l în piept.
Zmeul, turbat de mânie, se întoarse numaidecât acasă.
— Cine este acela care-a cutezat să calce hotarele mele şi să intre în casa mea?
— Eu sunt, zise Prâslea.
— Dacă eşti tu, îi răspunse zmeul, am să te pedepsesc amar pentu nesocotinţa ta. Cum ai vrut, venit-ai; dară nu te vei mai duce cum vei voi.
— Cu ajutorul lui Dumnezeu, îi răspunse Prâslea, am eu ac şi de cojocul tău.
Atunci se învoiră să se ia la luptă dreaptă,
şi se luptară
şi se luptară,
zi de vară
până seara;
iară când fu pe la nămiez, se făcură amândoi două focuri şi aşa se băteau; un corb însă le tot da ocol, croncănind. Văzându-l, zmeul îi zise:
— Corbule, corbule! ia seu în unghiile tale şi pune peste mine, că-ţi voi da stârvul ăsta ţie.
— Corbule, corbule! îi zise şi Prâslea, dacă vei pune peste mine seu, eu îţi voi da trei stârvuri.
— Unde dă Dumnezeu să cadă o asemenea tiflă peste mine! Mi-aş sătura sălaşul întreg.
— Adevăr grăieşte gura mea, îi răspunse Prâslea.
|
Categorii principale
Visitor's Comments !
