Poezia lui Octavian Goga (1881 - 1938) se naste in inima indurerata a poetului pentru soarta poporului sau asuprit dintr-o imensa neliniste a suferintei, din lacrimi si razvratiri impotriva nedreptatilor sociale si nationale, mesianismul sau manifestandu-se in sensul increderii poetului in forta sa de a indrepta soarta dureroasa a neamului romanesc, de a contribui la eliberarea sociala si nationala, la izbavirea poporului de amar si suferinta: "Eu am vazut in taran un om chinuit al pamantului; n-am putut sa-l vad in acea atmosfera in care l-a vazut Alecsandri in pastelurile sale si nici n-am putut sa-l vad incadrat in acea lumina de veselie a lui Cosbuc."
    Arta poetica este dominata de ideea ca locul si menirea poetului este aceea de a da glas suferintelor si nazuintelor poporului sau, deoarece "el totul vede, toate le asculta/ Unde-i plansoarea zarilor mai multa/ El isi roteste aripele sale." ("Poezie"). Conceptia sa despre creator si creatie reiese si din marturisirile facute de Goga in volumul "Discursuri (Fragmente autobiografice)", in care se refera, de asemenea, la crezul sau literar: "Eu, gratie structurii mele sufletesti, am crezut totdeauna ca scriitorul trebuie safie un luptator, un deschizdtor de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtreaza durerile poporului prin sufletul lui si se transforma intr-o trambita de alarma. Am vazut in scriitor un element dinamic, un rascolitor de mase, un revoltat... Am vazut in scriitor un semanator de credinte si un semanator de biruinte".
    Poezia "Rugaciune" de Octavian Goga a aparut in volumul "Poezii" din 1905, definind un talent viguros, manifestat printr-un patriotism sincer si o poezie mesianica si vizionara. Asezata in deschiderea volumului, ea constituie arta poetica a lui Goga, un adevarat manifest artistic si social un program de luptii si o marturie militanta, ceea ce il defineste pe Goga ca poet mesianic si vizionar. Poezia este o confesiune lirica si ilustreaza un lirism subiectiv, fiind prezente marcile eului liric, prin pronumele personale si verbele la persoana I singular.
    Titlul este semnificativ pentru ruga fierbinte a poetului adresata Divinitatii pentru a izbavi de chinuri si suferinte pe romanii din Transilvania, asupriti social si national. Incipitul exprima starea chinuitoare, confuza a eului liric cauzata de suferintele indurate de romanii din Ardeal, aflati sub ocupatie sociala si nationala: "Ratacitor, cu ochii tulburi".
    Tema. Poezia este o expresie a misiunii poetului care se simte exponent al neamului sau, simtind deplin povara raspunderii sale si rostul propriei creatii.
    Structura poeziei. Cele sase strofe ale poeziei sunt structurate simetric si exprima - prin Lirism subiectiv - crezul artistic al "poetului cetatean" prin repetarea obsesiva a pronumelui personal la persoana I -"eu", "mi", "pe mine"-, ceea ce-i confera caracter de confesiune lirica, aflatain relatii de opozitie cu pronumele la persoana a II-a, ca adresare directa de implorare a Divinitatii, pe care o exprima prin vocativ -"parinte", "Doamne", "stapane":
    Asadar, prima strofa este o adresare directa catre Divinitate, iar sirul de metafore amplifica dezorientarea eului liric si dorinta de a gasi un sprijin moral de pentru a-si ajuta neamul chinuit: "cu ochii tulburi", "trupul istovit de cale", "cad neputincios", "mi se desfac prapastii", In "negura se-mbraca zarea".
    Strofa a doua sugereaza apasarea suferintei, simtirea poetica profunda ca simbol al durerii neamului sau aflat intr-un moment de
rascruce. Eul liric isi indreapta sperantele catre Dumnezeu, invocandu-l, implorandu-l sa-i dea o povata inteleapta si sa-i lumineze calea de a-si ajuta neamul de romani sa scape de durerea seculara:
    Poetul inalta o ruga Divinitatii, conjurandu-l sa-i inspire in crearea unei poezii pline de revolta si razvratire impotriva asupririi neamului romanesc din Transilvania, astfel meat creatia poetica sa devina o arma de lupta pentru izbavirea suferintelor de veacuri, "spre cei ramasi in urma".
    Strofa urmatoare este o enumerare de simboluri si metafore care sugereaza ca opera literara este menita sa dea glas sentimentelor umane de dragoste si ura, de bucurie si tristete, accentuate de verbele la modul imperativ asezate la inceputul fiecarui vers:
    Revarsarea durerii izvorate din nedreptati sociale si nationale constituie un argument pentru caracterul militant al artei si rolul de mesager al scriitorului.
    Ultimele trei strofe, printr-o suita de substantive - durerea, lacrimile, amarul, truda-, dau un patetism dramatic poeziei. Apelul poetului catre confratii sai este si un indemn ca acestia sa fie nu numai martori ai istoriei, ci si fauritorii ei.
    Revolta poetului se amplifica in finalul poeziei si "se revarsa" nestapanit, cuprinzand intreg pamantul si adunand in glasul suferintei "cantarea patimirii noastre". Metafora "In suflet seamana-mi furtuna" ilustreaza dorinta fierbinte a poetului de a se incarca sufleteste cu atata revolta, incat poezia, "strunele infiorate", sa poata exprima izbavitor nedreptatile, "amarul", indurate de romanii din Ardeal, din cauza asupririi sociale si nationale.
Marturisindu-si vocatia artistica, Goga spunea: "Eu m-am nascut cu pumnii stransi", definindu-se astfel ca revoltat permanent, ca o constiinta socials si nationala, ca interpret al nazuintelor si sperantelor unui popor intreg, de aceea, taranul este vazut de Goga ca "un om chinuit al pamantului".