Definitie: Meditatia este o specie a liricii filozofice in care poetul exprima profunde idei filozofice privitoare la legile tainice care guverneaza universul, generand in sufletul poetului melancolie, tristete, nelinisti spirituale, pana la nefericire, asadar o puternica participare afectiva.
Seria celor cinci "Scrisori", publicate in 1881, din februarie pana in septembrie, cu exceptia "Scrisorii V", aparuta fragmentar in 1886 si integral post-mortem, face parte din opera de maturitate artistica a lui Mihai Eminescu (1850-1889).
    "Scrisorile" au fost publicate in "Convorbiri literare" si alcatuiesc un ciclu de poeme unitare prin tematica si modalitate artistica. Tema centrala al celor cinci "Scrisori" este de natura romantica si o constituie soarta nefericita a omului de geniu in raport cu timpul in care traieste si cu societatea meschina, superficiala, incapabila sa-i inteleaga aspiratiile spre ideal, fiind preocupata de teluri marunte, efemere.
    In "Scrisoarea I", geniul este intruchipat de savant (omul de stiinta), in "Scrisoarea II", omul de geniu este creatorul de frumos (artistul, poetul), in "Scrisoarea III", el este omul politic. In "Scrisoarea IV" si "Scrisoarea V", poetul satirizeaza profanarea sentimentului de iubire intr-o lume incapabila de a depasi interese meschine.
    "Scrisorile" sunt, asadar, o unitate de gandire si de creatie in care poetul devine sarcastic si vehement in ilustrarea contrastului dintre ideal si real, poemele fiind satire ascutite izvorate dintr-o inalta constiinta civica si artistica, dintr-un autentic patriotism eminescian.
Initial, "Scrisorile" s-au numit "Satire", insa Titu Maiorescu le-a schimbat numele. Ca specie literara, "epistola" sau "scrisoarea" a fost abordatainca din vechime de Horatiu, ale carui "Epistole" l-au fascinat pe
    Mihai Eminescu inca din vremea audierii cursurilor la Viena, pe cand era student. In literatura romana, aceasta specie fusese cultivata inainte de catre Costache Conachi si Grigore Alexandrescu, in versuri, si de Costache Negruzzi, in proza. Eminescu duce aceasta specie literara la desavarsire.
    Tema. "Scrisoarea I" este un poem filozofic de factura romantica, o meditatie filozofica, ilustrand conditia nefericita a omului degeniu, in ipostaza savantului si in raport cu timpul, societatea in general si cu posteritatea, surprinzand - totodata - in tablouri grandioase - geneza si stingerea Universului.
    Sursele filozofice care stau la baza meditatiei in acest poem se regasesc, mai intai, in filozofia indiana, pe care exegetii o explica prin pasiunea poetului pentru limba sanscrita. "Imnul creatiunii lumii" din culegerea "Rigveda" l-a inspirat pe Eminescu mai ales in ilustrarea genezei din secventa cosmogoniei. Unele versuri ale poemului indian sunt foarte asemanatoare cu cele eminesciene: "Atunci nici Nefiinta n-a fost, si nici Fiinta,/ Caci nu era nici spatiu, nici cer, si nici stihie/ [...] N-a fost nici Nemurire, nici Moartea nu-ncepuse/ Nu se nascuse noaptea, caci nu fusese zi".
    Mihai Eminescu a studiat "Poemul naturii" de Lucretiu, in care viziunea asupra nasterii Universului consta in miscarea atomilor in vid. Stingerea soarelui si a Universului este byroniana, iar aceea a identitatii omenirii din versul "Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate", reproduce gandirea lui Heraclit. De asemenea, intr-un manuscris eminescian au fost gasite insemnari privind teoria cosmogonies sustinuta de Kant si Laplace.
    Pentru Eminescu, notiunile de timp si vesnicie sunt antitetice, deosebindu-se de gandirea lui Schopenhauer, care sustine ca eternitatea este o negatie a timpului.
Cu certitudine, Eminescu se inspira din mitologia populara romaneasca privind facerea lumii, care sustine ideea ca la-nceput a fost o apa mare si un intuneric de nepatruns, iar spuma marii a dat nastere samburelui creator.
    "Scrisoarea I" este un poem cosmogonic, motiv literar ce se regaseste si in alte poezii ("Rugaciunea unui dac", "Memento mori", "Gemenii"), precum si in proza "Sarmanul Dionis". Cosmogonia studiaza originea si nasterea universului, cuvantul provenind din grecescul "kosmos", care inseamna "Univers" si "gonos" care inseamna "nastere". Cosmogonia este, totodata, o ramura a astronomiei care se ocupa de originea si evolutia Universului.
    "Scrisoarea I" este o meditatie filozofica despre spatiu si timp, despre existenta omului in lume, dar si o satira cu accente elegiace privind soarta nefericita a omului de geniu in societatea contemporana mediocra, precum si in raport cu eternitatea., toate acestea fiind specii, teme si motive romantice.
    Structura poemului. "Scrisoarea I" este alcatuita din 156 versuri, distribuite in cinci tablouri construite simetric si armonios. Incipitul il constituie cugetarea eului poetic despre timpul curgator, intr-un cadru romantic, exprimand o confesiune lirica, deoarece verbul este la persoana I, unic in tot poeniul.
    Tabloul I ilustreaza cadrul nocturn reprezentat de motivul poetic al lunii ca astru tutelar, stapana a Universului si, in acelasi timp, martor al faptelor ce se petrec pe Pamant:

Intr-o sugestiva meditatie, Eminescu exprima viziunea sa asupra timpului filozofic bivalent si anume: timpul individual (masurabil, curgator ireversibil) - "doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare"-si timpul universal (eternitatea) — "din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate".
    Tabloul al doilea accentueaza ideea ca luna este "stapana marii", astrul care tuteleaza intreg Universul, a carui imagine este creionata de la general la particular, de la panoramarea Universului pana la gandurile omului; luna guverneaza de la "mii pustiuri", la codri, izvoare, mari, "tarmuri inflorite", "palate si cetati", apoi "in mii de case lin patruns-ai prin feresti", pana la gandurile oamenilor, pe care "ganditoare le privesti".
    In cealalta ipostaza, de martor al celor ce se petrec pe Pamant, luna mediteaza asupra problemelor omenirii. Ea observa ce se petrece in lume, iar imaginile sunt prezentate in relatii de opozitie. Personificatd, luna vede mai intai "un rege ce-mpanzeste globu-n planuri pe un veac/ Cand la ziua cea de maine abia cuget-un sarac"; pe unul care este preocupat de aspectul sau fizic -"cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par"-, spre deosebire de altul care "cauta in lume si in vreme adevar", ipostaze umane conturate in antiteza.
    Ideea egalitatii oamenilor, a conditiei omului in lume, supus destinului, ca orice muritor in fata mortii, este preluata de Eminescu de la Schopenhauer si redata foarte sugestiv in versuri le:

Oamenii devin egali in fata mortii, statutul pe care l-au avut in timpul vietii neavand nici o important, deoarece cu totii sunt robii acelorasi patimi si supusi sortii, pe care nimeni nu o poate influenta sau determina. Ideea egalitatii oamenilor este evidentiata printr-o antiteza la nivelul versului, care accentueaza faptul ca oricat de diferiti ar fi ei in timpul vietii, au acelasi statut de muritor, "Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!".
    Portretul savantului, pe care Eminescu il creioneaza in continuare, simbolizeaza superioritatea omului de geniu, care este preocupat de problemele grave ale Universului, de cercetarea si descoperirea tainelor acestuia si care - indiferent fata de latura pragmatics a existentei, - stapaneste tainele lumii, deoarece "el sprijina lumea si vecia intr-un numar":


    Dezinteresat de lumea materiala, de pragmatismul vietii, omul de stiinta isi dedica intreaga viata studierii tainelor Universului, reusind sa descifreze mistere necercetate inca, desi conditiile in care traieste sunt precare si nimeni dintre contemporani nu este interesat de preocuparile superioare care vor contribui la evolutia si civilizatia omenirii. Astrologul, care "Intr-un calcul fara capat tot socoate si socoate", este comparat cu Atlas in ceea ce priveste responsabilitatea asumata si efortul intelectual pe care savantul il depune pentru atingerea absolutului in cunoasjere.
    Tabloul al treilea este o Cosmogonie, in care Eminescu mediteaza atat la nasterea lumii, cat si la pieirea ei. Geneza Universului Il preocupa pe poet, care mediteaza asupra inceputurilor lumii, prin intermediul savantului, pe care il "poarta gandul indarat cu mii de veacuri", in timpurile primordiale, atunci cand "nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns".