|
|
|
Publicat : January 25, 2008 |
Autor : Mihai T.
Categoria : Nuvela | Vazut de
: 570 ori | Rating :  
|
|
|
Stapanea odata
Stăpânea odată o împărăţie mare împăratul Drăgoi, ce-i zicea şi Ciolac-împărat de la un război cu Roşu-vodă.
Roşu-vodă fusese umilit din moşi-strămoşi de moşii şi de strămoşii lui Drăgoi şi, îndată ce ajunse la domnie, se puse pe lucru, ziua şi noaptea, şi strânse ordii, şi le împărţi, după priceperea lui ageră, în flăcăiandri de cincisprezece ani, în voinici de până la douăzeci şi cinci, şi până la patruzeci de ani. Porniră întâi băieţii cu praştiile, după ei, ceva mai departe, voinicii cu săbii şi cu lănci, şi mai la urmă pe cei în vârstă, cu căruţe ferecate, cu coase şi cu arcane aruncătoare. Aşa intră în împărăţia lui Drăgoi, prefăcând în scrum satele pe unde trecea.
Cum auzi Drăgoi, răcni de trei ori şi-şi amestecă părul cânepiu cu barba cârlionţată şi aspră. Adună sfatul. Şi pe care cum punea mâna, îl scutura şi-i lăsa vânătăi. „Ai auzit?" „Da". „Bine!"
înhaţă zaua. Mâneca stângă nu-l încăpea. „Fie!" zise împăratul. îndesă coiful cu coadă de cal alb şi nu i se vedeau decât ochii. încinse sabia şi încalecă calul ce râncheza a război. Curtea palatului, plină de ostaşi. De pretutindeni buciumile răsunau cărând după ele piotă nemiluită. împăratul trase sabia, o învârti pe deasupra capetelor şi porunci: „înainte!"
- A! împărăteasa şi Irina...
Atât avea, că nu-i dase Dumnezeu băiat. Dar nu se întoarse din drum, ci zise robilor să spuie împărătesei şi fetei „să ne vedem sănătoşi". Şi plecă ducând după el la vale mulţime ca frunza şi ca iarba, de parcă se îndoia pământul supt greutatea ei. Cerul se posomori. Norii, se rostogoliră cătrăniţi, ca şi cum ar fi fost un foc în depărtările pustii, încet-încet, noaptea îi înghiţi. Un fulger, şi la lumina lui, se văzură ostile ca turmele de oi, şi, la un geam al palatului, împărăteasa şi fiică-sa ştergându-şi ochii cu năframele.
- Săracu' împăratu', n-are odină!...
- De ce n-are odină, mamă?
- Eh-hei! război după război...
- Ah! că nu-ş băiat! împărăteasa o sărută.
- Şi-o să ţie mult, mamă?
- De, cum o vrea Dumnezeu. Uneori abia torc o furcă de in, şi s-a întors împăratul. Alteori torc de-o pânză, cu mâna mea, năvădesc, urzesc, ţes, nălbesc, fac cămăşi lui tat-tu, le calc şi le aşez binişor în lacră, şi înverşunarea nu se mai ostiază; urzesc de borangic, şi ţes, şi te îmbrac de sus până jos, şi abia-abia se îndură sfântul de se întoarce împăratul. Ah! mare e când se duce, dar mai mare e când se întoarce biruitor, de nu se mai ţin hartanele pe el! Cade lat, eu privighez la capul lui şi-l apăr cu apărătoarea. în ceasurile dintâi se-ncruntă în vis, dă ordin, mătură cu mâna în faţa ochilor lui, şi-i scapă năbuşit câte un geamăt: „Uiuiuuu!" Apoi doarme dus, să spargi pietre pe dânsul şi nu se deşteaptă.
- Şi pe urmă?
- A fost să fie viteaz cum nu se află doi...
- Şi pe urmă?
- Pe urmă?... Câte nu ştiu copiii şi nu trebuie să ştie...
- De ce nu trebuie să ştie?
- Căci unele le înveţi de la alţii, şi altele le înveţi singură.
- Singură? A! da! zise Irina, şi se strânse la sânul mă-sei. împărăteasa îi netezi fruntea de păr şi o sărută. Se duseră
în iatacurile lor de culcare şi se rugară pentru sănătatea împăratului şi izbânda oştilor lui.
A doua zi împărăteasa luă furca şi toarse, până pe sub seară, zece caiere de in. Şi fata îşi făcu de lucru pe lângă mă-sa. Şi era frumoasă, frumoasă de pica. Naltă, subţire, mlădioasă, se învârtea ca fusul împrejur. Şi părul, ca nişte sculuri de ibrişim gălbui, îi împresura capul cu o lumină răvărsată până la mijloc; şi ochii verzi ca smaraldul, cu gene răsfrânte şi lucioase; şi mersul uşor, că nu s-auzea de călca au nu, cu nişte picioruşe în doi conduri albi cu tocuri de argint; şi vorba ei, bună şi blândă, descânta pe împărăteasă, care-i zâmbea uneori, lăsând fusul să plutească şi să zbârnâie alene.
- Şi-o să torci mult, mamă, pân' să vie tata?
- Câte strungăreţe la spată, de două ori atâtea fire, câte fire atâta fuse...
- Atâtea fuse?...
- Asta, urzeala, dar bătătura?... şi tat-tău poate să nu vie...
- Şi tata... poate să nu vie...
Irina stătu pe gânduri. Se întrista. Se întoarse cu spatele. Muie deştele arătătoare în gură, le învârti şi zise: „Vine, nu vine, vine, nu vine"...
- Vine, mamă, că făcui de trei ori, şi-a treia oară, zvârrr! cap în cap înnemerii.
împărăteasa surâse.
- Bătu-te-ar norocul de fată! Să nu fi făcut cu şoalda!
Irina descheie de la gât un şir de mărgăritare băşicate şi zise: „Vine, nu vine"...
împărăteasa se uită cu tot dinadinsul. Isprăvise caierul. Fata: „Vine, nu vine"... Şi boabele de mărgăritar, scăpate din deştele ei rumenii, alunecau în jos unele peste altele... pic... pic... împărăteasa o luă de mijloc, o puse pe genunchii ei şi mormăi şi ea „Vine, nu vine" până se isprăvi şirul. A de pe urmă căzu. Pic! „Nu vine!" Amândouă se schimbară la faţă.
- Voi ţese pânza!
- Şi va veni?
- Cine ştie...
- Tu să teşi, eu să nălbesc.
- Da' de cămăşile lui să nu s-atingă nimeni... -Nimeni...
Nu mâncaseră toată ziulica. Se sculară şi trecură în pridvor, împărăteasa bătu din palme. Un rob. Porunci de masă. Robul aduse manile la piept. Din pridvor se vedea grădina cu smochini, lămâi şi portocali, iar dincolo se-ntindea un codru de stejari, groşi şi bătrâni, străbătuţi de chiparoşi închişi, care se subţiau la vârfuri ca nişte suliţe uriaşe. Codrul se pierdea în depărtări fumurii. La dreapta palatului aluneca o apă lată şi repede, şi vuietul ei răguşit creştea de ce s-apropia întunericul. Apunea soarele.
- Ce roşie e apa!
- Roşie şi necăjită, zise împărăteasa. -Parc-ar fi sânge...
- Când e război, soarele se-ncruntă.
- Şi păsările nu se-aud...
- S-a dus stăpânul lor...
- Nici berzele nu toacă...
- Nu, fata mea... Cocostârcul, ca un zodiaş, păşeşte agale, smulge iarba unde calcă. Ce trist întinde gâtul!
- Mănâncă, mamă!
- Mănânc, maică, mănânc, şi scăpă dumicatul din gură. Muma purcarului are un jerpelit şi-un tont, dar n-are împărăţie de-ngrijit.
- Bârrr! Ea bătrână, el ciumă! Ce-ar face leneşul ăla să se vază împărat?
- Că bine zici, fata mamei! Dimineaţa îl deşteaptă porcii când le-abate de mâncare, seara îl deşteaptă porcii când li se face de culcat. Şi bătrâna îl văicăreşte că „toată ziulica aleargă".
- Mănâncă, mamă, mănâncă!
- Mănânc, maică, mănânc.
Şi împărăteasa se uită la jeţul împăratului, şi-l închină, şi se plecă ca şi cum ar fi fost cineva.
- Eu văz ochii tatii, zise Irina. Eu văz manele tatii... ce Dumnezeu! Numai una?...
- Păreri, răspunse împărăteasa.
- Ai isprăvit, mamă?
- Isprăvit. De ce?
- Păreri! zise Irina şi se şterse de năduşeală.
- Ţi-e cald? -Mi-efrig...
- Să ne culcăm. -Să...
Şi împărăteasa toarse inul, puse de pânză, şi fata privea de cum scăpata soarele, cum păsările cerului se trăgeau binişor pe la cuiburile lor. Şi la jeţul împăratului nu s-au mai uitat, acoperindu-l cu un plocad ales şi cu ciucuri de mătase. Aşa petrecură vremea, una ţesând, alta depanând, mama tăcând, fata tăcând, zile lungi, nopţi scurte. Amândouă... de mâine, mâine... Şi veste de la împărat nu sosi, să ştie şi ele la un fel; de e laie, de e bălaie.
Intr-o zi, iacă vine, dincotro porniseră ostile, un tânăr,
într-un suflet, fluturând năframa împăratului. împărăteasa şi fata, cum îl văzură:
- Ce e? ce e?
- Nici rea, nici bună, răspunse ostaşul. Un pahar cu apă, să-mi ud buzele.
După ce-l sorbi dintr-o suflare, se şterse la gură, trecu mâneca cămăşii pe la nas, tuşi, înghiţi, se scarpină în cap şi oftă din băierile inimii.
- Aşaaa!
- Spune, băiete.
- Spui, măria-voastră, spui...
Şi rămase înmărmurit, cu vorba pe limbă.
- Ci spune odată, omule, zise împărăteasa, că n-oi fi mut!
- Iacă, spui... Ciolac-împărat...
- Ce Ciolac? Care Ciolac?
- Dă, cum sunt ostaşii, cu porecla... Ce zăpăcit sunt... împărăteasa şi Irina schimbară feţe-feţe.
- S-o iau pe şart. Trecurăm o vale şi-un deal, şi-altă vale şi-alt deal, pân' la zece. Dă-i o pădure, dă-i două, dă-i nouă. Apoi un piept de stâncă. Suirăm ce suirăm, şi împăratul Drăgoi al nost' zise: „Stai!", şi noi stăturăm. Să-l fi văzut, măria-voastră, ca arhanghelul! Lac de apă. Şi suie, suie, până ce ajunse pe creastă. Acolo întinse ocheanul, şi cătă, cătă, pân' se opri. Făcu cu mâna. Scoase coiful. Pasămite, la ălâlalt împărat, la Roşu-vodă. Dacindea erau ei. Veni şi Roşu. Vorbiră ce vorbiră, şi bătură în palme, şi zornăi fierul de pe dumnealor...
- Spune, băiete, spune!
- Spui... Noaptea poposirăm. Şi, cum stam, ceata şi focul, se răspândi ştirea că a doua zi au să se bată în săbii numai împăraţii, să nu se verse sânge. Adică da. Care pe care; pân'or cădea de pe cai, şi de nu le-ar fi ceva, să-nceapă şi pe jos, care pe care, apoi de li s-ar rupe săbiile, să se strân-gă-n braţe, la trântă dreaptă, şi care o birui să-i puie ăluilalt frântura săbiei pe frunte şi să se mărturisească învins...
- Apoi?
- Apoi... Se revărsa de zori. împăratul nost', ţie-l Dumnezeu, ce să vezi? Se scoală şi-ncalecă calul, îi pune pinteni, şi calul ţâşti! sare de trei stânjeni. Şi toată oastea strigă: uraaa! Şi dincolo se-aude uraaa, de se clătinau munţii. Se-ntâlnesc, se măsoară, se reped, şi săbiile - ca două fulgere. La cap, nimic; la şale, nimic. Se grămădesc, se despart şi se-aruncă unul într-altul ca două vijelii. Sar scânteile, şi nouă, stele verzi...
- Ei, ei?
- Odată se ridică-n două picioare roibul nost' şi dă drept pe spate, şi-apucă pe împărat sub el, şi namila lui Roşu-vodă se împleticeşte şi cade cu vodă cu tot. Amândoi caii horcăiau în două bălţi de sânge negru...
- Ah! Doamne! Oamenii... nu dobitoacele... se răsti împărăteasa.
-Oamenii... dă... Sabia la al nost'rămase de-o şchioapă; ălălalt s-alese cu plăselile... -Apoi?...
- Se trage de sub cal împăratul nost'... -Şi?...
- Se trage şi Roşu-vodă şi cade mototol. îi tăiase laba de la un picior...
-E! împăratul...
- împăratul... -Da... împăratul!
- împăratului i-atârna mâna stângă din cot, aninată doar într-o piele, şi sângele curgea gârlă...
-Ah!
- .. .că nu-l încăpuse zaua şi fierul lovise drept la cioclan.
Şi-aşa, şi-aruncă coiful cât colo, şi coiful se rostogoli ca şi cum ar fi căzut cu cap cu tot. Şi-i curgeau năduşelile de la tâmple pe barbă, din barbă pe trunchi, şi răsufla din greu, şi se uita aci la mâna care bănănăia, aci la Roşu-vodă, care se ridicase în capul oaselor pân' la şezut. La urmă se albi la faţă şi se lăsă în braţele ălor mari. Nu se putuse birui şi se porni harţă la amândouă părţile. Şi împăratul s-a făcut bine, şi fără o mână, şi duşmanul iar bine şi fără o labă. Şi ostaşii, ca dracii, azi aşa, mâine aşa, până auzi împăratul că-i zic Ciolac, şi râse, şi i-a rămas Ciolac-împărat. Şi m-a trimis să vă spui.
împărăteasa mai plânse, mai se însenină.
- Mi se făcuse semn. Vedeam pe tata întreg-întreguleţ, afară de mâna stângă.
- Să-l văz biruitor şi fără o mână. -Făr-o mână...
- Cu capul descurcă belelile împărăţiei. -Cu capul...
- Nouă ne trebuie mâni... -Nouă...
- Să toarcem, să urzim, să ţesem...
- Să ţesem... -Lui... -Lui?
Şi împărăteasa sărută pe Irina şi-o strânse cât putu la sân.
Ion, purcarul palatului, dormea cu faţa în sus, cu părul ciufulit şi cu cârâie pe obraz. Cămaşa, zloată pe el, chimirul abia se ţinea într-o curea, izmenele, rupte-n genunchi, opincile, sparte-n talpă şi cu nojiţele învârtite pe picioarele goale şi jegoase. O pălărie, roata carului, găurită-n fund, c-o floare de lipan veşted, îi sta la cap într-o moacă groasă şi lustruită. De cu seara, cum picase, aşa adormise. Făcuse muşiţă la gură, şi sforăia, sforăia, şi porcii guiţau pe-afară, mai ales o procletă de scroafă cu zece purcei, că soarele era de mult sus, şi Ion, pace, nu se scula.
- Mânce-l muica pe el, zise o bătrână, că toată ziulica munceşte... Ci ca ho! porci împieliţaţi, nea! nea! o să crăpaţi! Acu' se scoală băiatul maichii.
Şi „băiatul maichii" sforăia dus, şi porcii guiţau, şi scroafa cu zece purcei o lua de jos şi se suia sus, ţipând de-ţi împuia urechile.
-Ioane, Ioane...
- Ce e, fă? răspunse Ion, şi se-ntoarse cu faţa-n jos.
- Ioane, Ioane, binişor, copilul maichii...
- Ce vrei, fă?
- Măricel, măricel!... Cum seamănă cu răposatul! E leit tat-său! Haidi... hop... măricel...
Ion, cu chiu, cu vai, se ridică într-o rână, crăpă un ochiu şi se întinse de-i pârâiră oasele.
- Să mai umble şi-altul cu porcii, că m-am spetit... Bătrâna îi vârî mămăligă şi peşte sărat în traistă, i-ntinse
măciuca şi-i puse pălăria în cap.
- Vezi să n-o uiţi.
Cum apăru în curte, porcii îl grămădiră, spuindu-şi fiecare păsul.
- Hâidea! N-ăţi fi mâncat de-un an, juvine! zise Ion, şi plecă buimăcit de somn.
Se duse, se duse, porcii înainte şi el după ei, până ajunse la o fântână cu apă rece. Fagii îşi scuturau jirul. Porcii se puseră pe treabă, şi mâncau cu clăbuci la gură. Ion se tolăni la umbra fântânii şi-mbucă mămăligă şi peşte pân' se umflă.
- Uf, că bine mi-ar prinde un căuş cu apă rece! Şi căuşul şi apa, la nasul lui.
Soarele ardea. Setea-l birui. Se sculă bombănind. Lăsă căuşul în fântână, şi dădu să-l scoată.
- Măăă! da' greu e! Se opinti.
- Ca niciodată!...
Şi trase din toate puterile. Când colo, aruncă pe iarbă un peşte cu solzii de aur ce strălucea de-ţi luau ochii.
- A! tu mi-ai fost? Bună ciorbă!
Peştele se zbătea de moarte, când în coadă, când în cap. Dădu să puie mâna pe el. Minune! Peştele începu să vorbească. Ion se cruci.
- Ioane, nu-ţi mânca norocul!
- Ce, mă?
- Ioane, fie-ţi milă! -Iacă, mi-e...
- Nu ţi-e lene? -Ba...
- Ioane, ia-mă binişor şi du-mă-n apa de lângă poarta palatului, că mult bine ţi-oi prinde.
- Departe, mă!
- Ioane, fă ce-ţi spui şi să nu spui nimănui. -Ei...
- Şi când ăi dori ceva, gândeşte-te la mine.,
Bine, să nu mănânce o ciorbă, dar să-l ducă? Cum să-l ducă? Departe. Porcii cui rămân? Bate lupul. Nu se poate. Da' d-ar fi pe gândul lui, ar fi clipa şi dusul, clipa şi-ntorsul.
- Ei, drăcia dracului!
Se simţea uşor ca fulgul.
- Hai, neiculiţă, să te duc.
Intr-o clipă ajunse. îl aruncă în apa lată şi repede. Apa se lumină ca de un foc. Ion îşi făcu cruce. într-o clipă, se întoarse. Adună porcii; îi păzi rezimat în moacă; îi adapă şi pe înserate porni acasă. Se simţea şi el om, prost, nu-i vorbă, dar om. Cum sosi, îi băgă în cocină, puse doi drugi de-a curmezişul strungii şi plecă în capul oaselor, în tindă.
- Sărutăm dreapta, mamă. -
Mă-sa se uită lung. De unde şi până unde? -Maică?...
- Sărutăm dreapta!
Nu mai semăna cu bietul tat-său.
- Ţi-a pus mama de mâncare.
- Doar n-o să-mi mănânc norocul... -Ai?...
- Ce tot foaie, foaie...
- Oi fi bolnav? Mai ştii?
- De lene.
îşi găsi de lucru. Orândui curtea. Sapa la locul ei, şi lopata, şi securea. Se duse în magazie, luă o piele de capră, şi se desculţă, îşi luă măsură, trase cu cuţitul şi-şi croi opinci.
- Ioane, ce faci maică?
- Ce e azi?
- Sâmbătă.
- Mâine duc purcelul la palat.
- Maica Domnului!
Şi-n mintea femeii: „Ţine-mi-l, Luminată!"
A doua zi plecă cu purcelul în sac. Ajunse la apa lată şi repede. Trecu pe o punte din doi stejari aruncaţi cap în cap de pe maluri pe steiul din mijloc. Se plecă pe nişte zăbrele şi privi în curtea palatului, aşteptând să vază pe cineva ca să-i dăschiză porţile. Se uită bine-bine. l se împăienjenise vederea? Prinţesa, cu fustele ridicate în brâu, cu mânicele sumese, nălbea. O roabă scotea apă din fântână şi-i turna în albia în care bătea pânza de in şi-o aşeza în foi de la un căpătâi la celălalt. Fata se opri să se odihnească. Ce obraji, ce ochi, ce picioruşe! Şi sânul...
- Maica Domnului! zise Ion, şi începu să facă mătănii. „Ei, acum să-ţi văz puterea, peşte de aur!" socoti Ion, şi
râse, şi se uită cam unde-l aruncase. Apa clocoti în cercuri luminoase. întoarse capul. Prinţesa, cum bătea pânza, se opri, întinse manile şi se cutremură,
- Du-mă-n casă... Nu mi-e bine... Irina căzu în braţele arăpoaicei.
Şi pe-aci fu drumul lui Ion cu purcelul în spinare, împărăteasa nu ştia unde-i e capul.
- Ce ai? -Nu ştiu...
- Ce te doare? -Şalele...
--Să nu mai nălbeşti, puiul mamei.
- Nu, mamă.
- Cum ţi-a venit?
- Ca un fulger, de-aci pân-aci.
- Să te odihneşti.
împărăteasa o dezbrăcă. Haina şi sărutul. O culcă şi adormi cu mâna în mâna mă-sei.
- Niţele friguri. O să treacă.
A doua zi rău, a treia zi rău. împărăteasa îşi petrecu zilele: o rugăciune pentru fie-sa, o rugăciune pentru împăratul. Chemă doftori, vraci, şi nimeni' nimic. Ce-i da lua, că era blândă ca un miel. în sfârşit veni şi Baca, o bahnă, bătrână şi ciupită, cu ochii albi şi cu luleaua în gură, să-i ghicească, ca ce să fie cu Irina.
Ţiganca, cum o văzu:
- Trasă-n obraji şi grăsună, turturica bunichiil Scoase ghiocul, bolborosi, suflă, se uită şi scutură din
cap.
- Nu se poate...
- Ce, bătrâno, ce? întrebă împărăteasa.
- Nimic, răspunse ţiganca, şi se uită ţaglă la prinţesă. Ceru un cuţit. Trase pe jos ca o pânză de păianjen. „Aci,
dorul de tată; aci, dorul de...; aci boală... ici rea... colea bună; colo, deochiul; aci dragostea; dincoace, din iele; şi mai colo... de-alte alea..." Şi punea, pe unde apăsa cu deştul, un ban de aramă, de argint, de aur, sare, pâne, fier şi cărbune. Prinse o muscă. îi smulse aripile şi-i dete drumul drept la mijlocul semnelor. Şi spuse, şi bolborosi, şi urlă pe limba ei, şi se bătu în piept, şi plecă fruntea la pământ, până ce făcu spume la gură, şi-i curgea năduşelile de pe ea. Se opri. Musca o luă pe spiţa dorului. Se duse până la „tată" şi se întoarse. Se îndreptă spre „boală", dar îşi luă seama, şi o rupse la fugă, şi se duse drept la „alte alea"... Aci îşi spălă picioruşele de bot, şi nici că mai plecă în altă parte.
Ţiganca, ca şi cum ar fi călcat pe un şarpe:
-Aoleo!
- Ce e? -Ce să fie...
- Spune, bunico, zise împărăteasa, spune...
- Nimic... răspunse ţiganca, şi se uită la fată. Irina zâmbi. împărăteasa se-nfurie.
- Spune cioară!
Ţiganca calcă pe muscă şi-o slei. -Nea!
- Să spui, dar numa' dumitale, zise Baca, şi şterpeli o năframă, o băgă-n sân, făcând că se scarpină.
„Acu', măria-ta." „Ba, în prag." „Ba, în ceardac." „Ba, în capul scării." „Ba, la poartă." După ce deschise poarta, se plecă la urechea împărătesei şi-i şopti ceva. Ţiganca se făcu nevăzută. împărăteasa înlemni.
Se duse sus. Irina îi petrecu manile pe dupe gât.
- Ce am, mamă?
- Nimic! răspunse împărăteasa, şi se-ntunecă.
Fata slăbea şi se îngroşa. împărăteasa, cu ochii roşii, nu pricepea „de unde".
- Ce am, mamă?
- Nimic.
In vremea aceea umbla vorba că Ciolac - asta, să zic, Drăgoi - ar mai fi având puţin de lucru cu Roşu-vodă. Împărăteasa, de colo până colo, bombănea:
- Mai târziu, Doamne, mai târziu!
Şi pân' să măture Drăgoi pe Roşu, Irina născu un cocon cu părul de aur.
Fata plângea să se răpuie, mama plângea şi îngrijea copilul. Copilul creştea în iatacul lui, şi nimeni nu ştia ce se petrecuse, afară de un doftor bătrân, alb-colilie şi credincios curţii. Ce-o să zică el? Dar ce-o să facă? Aşa ruşine? Cin' să crează: „Copil fără tată?" Că ele ştiau bine că e far' de tată. Ele? Bine. Dar el? Şi era frumos coconul, şi-un' se repezea cu bucile umflate la sânul mă-sei, şi sugea, sugea, ca un şarpe, apoi se uita în ochii ei, parc-ar voi să zică: „De ce plângi, mamă?"
- Destul, fata mamei. Ia vezi, să nu dai copilului ţâţă înfierbântată!
Irina se spălă cu apă rece, se răcori şi, luându-şi inima în dinţi:
- Ce-o fi să fie!
Broasca crescu, c-apropia un an, şi era ca doi; şi vorbea vorbă îndesată, că împărăteasa şi fata ascultau la toate secăturile lui şi-i făceau toate voile, afară de una: nu trecea pragul odăii unde se născuse.
împlinise un an şi jumătate între Sfintele Mării.
Şi se porni cărăuş după cărăuş, care cu piciorul retezat, care cu capul cât baniţa, şi aduceau ştiri că vine împăratul biruitor.
Şi iaca şi împăratul. Şi muzicanţii ziceau, din buciume aduse la vârf şi din gură, ce apucaseră din bătrâni. Alaiul ţinea cât bătea ochiul. împăratul intră în curtea palatului pe-un cal bălţat şi şchiop. Cum văzu pe împărăteasă în capul scării, dete pinteni calului, şi calul, şontâc-şontâc, făcu pe împărat de ruşine.
- Nea, nea, pui de zmeu!
Descăleca şi se duse drept la împărăteasă, o sărută, o cuprinse cu dreapta, iar cu ciolaca o mângâia, ca şi cum ar fi fost având un pămătuf. Şi plângi împărăteasă, şi plângi...
- De ce plângi, buna mea?
- N-am de ce?
Ba avea, cum de nu. împăratul crezu... Şi-şi trase ciunga de pe obrajii ei.
- Dar fata, lumina ochilor mei, unde e?
- Irina, măria-ta, de-ale fetei... cam bolnavă... dar n-are nimic... doarme.
- Da', s-a făcut măricică de când n-am mai văzut-o. Şi întorcându-se către flăcăi: Voinici, pe veselie!
Şi-odată: „Ura! să trăiască Ciolac-împărat!", că geamurile palatului răsunară şi unele se sparseră.
Se porunci să se scoată buţile, să se aprinză focurile, să se puie berbecii-n cârlige şi boii în pari cu piele cu tot. Trei zile şi trei nopţi durară petrecerile şi cheful.
în vremea asta, de câte ori împăratul ridica cornul de bou cu vin roşu, întreba „ce e cu fata lui". Şi împărăteasa răspundea:
- De-ale fetei... cam bolnavă... n-are nimic...
- îmi lipseşte ca mâna stângă!
Şi împăratul se întuneca. Sufla des. „îmmm! Da? bine!" împărăteasa să făcea mică după pulpana lui.
A patra zi, să vază fata! Se plimba în sala tronului mai ostenit de chef ca de război. Şi-o închipuia mică, când se lungea pe jos, şi ea încăleca pe grumaji, şi-l apuca de mustaţi. în fondul urechilor îi suna: „Di, calule!" Şi râdea, beat şi de bucuria tatălui care n-are pe lume decât una, fată fie, dar un singur copil.
Uşa se deschise. împăratul tresări. Nu era ea, ci bătrânul doftor, ca un câine care ar fi făcut vreun rău.
- Bine ai venit, doftore! Da' ce te-ai făcut nevăzut?
- Cu bătrâneţele, măria-ta.
- Dar Irina mea vine? -Nu...
Să fi jurat că-şi dase sufletul. Alb ca varul.
- A!... De ce?... A murit?... Mai iute! Şi împăratul duse mâna la coapsă.
- Prinţesa are... un copil...
Pân' să sfârşească, se sfârşi cu el. îl izbi cu sabia drept în cap şi-l desfăcu drept în două. împăratul bolborosi, se muie de la genunchi şi căzu pe lespezile roşii de sânge.
Un cimpoi din fundul grădinii. „Şi-apoi una!" „Şi-apoi două!" Un pâlc de robi, setoşi de petrecere, zobeau pământul.
împăratul se deşteptă în odaia lui de culcare, înconjurat de sfetnicii credincioşi. Făcu cu mâna unuia, celorlalţi - să iasă afară. Şopti ce şopti cu el. „Afară!" Şi boierul ieşea de-a-ndaratelea, încovoiat de mijloc. Aşa, cu toţi. Chemă pe împărăteasă. Biata femeie crezu că s-a isprăvit cu ea. Un fior rece, şi nu mai simţi nimic.
- Ei?... întrebă împăratul. Cu cine?
- Jur! Din senin, măria-ta!
Şi se mototoli la picioarele lui. împăratul o ridică ca pe un mort. O privi de sus până jos.
- Ochii ăştia au văzut, gura asta mă minte!
Şi-o apăsă pe ochi, ca şi cum ar fi voit să-i scoată, şi-o întinse de gură, ca şi cum ar fi voit s-o rupă.
-Ea mea?... Cu tine seamănă!... Toţi mă mint în împărăţia mea!... Dar voi afla! Şi-i făcu cu deştul spre uşă.
- Ieşi! Ieşi.
împăratul porunci să-i aducă pe Baca, ţiganca. Cum o văzu, se prefăcu că e vesel.
- Bine ai venit, Baco!
- Bine să dea Dumnezeu, măria-ta!
- Şezi!
- Iacă, şez...
- Vrei tu să fii bogată? -Eu?...
- Vrei tu să ai caleaşca cu cai şi să fii cucoană mare?
- Păi... ţigancă!
- Ei şi? Vrei?
- Să-mi zică mie cucoana ţiganca? -Aşa.
- Vreau, de vrea măria-ta.
- Ei bine, să-mi ghiceşti... prinţesa... cu cine?
- Păi asta e uşor. Să dai la baba un merişor de aur, şi să-l descânte ea cum ştie: Pe urmă să-l dai copilului să se joace, şi pe cine o izbi cu mărul să ştii că ăla e.
Se ridicase un tron în mijlocul curţii. Avea să treacă pe sub ochii împăratului toţi flăcăii de la o poştă împrejur. Şi nimeni nu ştia de ce. Scoase pe copil afară. împăratul se cutremură când îi puse merişorul de aur în. mână. Copilul se uită la măr, se uită la împărat... Drăguţul! Nu mai văzuse lumea. Nu îndrăznea să meargă. Apucă pe împărat de mână.
- Nene, asta ce e? Şi asta ce e?
- Păcat! zise împăratul printre dinţi. Ah! căţea!
Se sui pe tron mai tăcut şi mai negru ca noaptea. Şi-i trecură pe dinainte feciorii de boieri mari muiaţi în fir şi cei de boieraşi muiaţi în argint. Şi pace! Copilul se juca, săltând pe umeri palele de aur. împăratul nu-l slăbea din ochi. Porni şi gloata opincarilor cu sumane. Pace! Tocmai lâ urmă, iacă şi Ion purcarul. Copilul, cum îl văzu, zvârrr! cu mărul şi-l izbi drept între umeri. Şi râzi, şi râzi...
- Cum se poate!?
Ce să se poată? Oamenii se uitau unii la alţii. împăratul se repezi pe trepte. „Să-l lege pe Ion şi să-l arunce în temniţă." Se sparse adunarea. Boierii, ducându-se pe la casele lor, vorbeau minunaţi, ca ce să fie?
- Poate...
- Mai ştii?
- Ar fi păcat...
Şi se uitară îndărăt.
împăratul luă securea şi intră în codru:
O bocăneală, când mai tare, când mai încet, după cum bătea vântul. împăratul se întoarse la miezul nopţii, ca o momâie; descuie uşa palatului şi se făcu nevăzut. Aşa ţinu trei săptămâni, până ce, într-o zi, pe înserate, îl văzură curtenii şi robii cu un car cu patru boi, şi în car o butie lătăreaţă, aproape încheiată, că-i lipsea doar trei doage. Mâna de foc, şi slab, de i-ai fi numărat coastele. Opri în dreptul gârliciului. Dejugă boii. Miercan scoase limba, o băgă şi pe o nară şi pe alta, pufăi şi se aşeză pe partea dreaptă rumegând. împăratul trânti uşa după el. Nici o vorbă, că pe cine întâlnea, împietrea locului. A doua zi, să vie mitropolitul.
- Părinte, să grijeşti fata, c-am s-o mărit; şi întâi să mi-o spovedeşti bine. Auzitu-m-ai?
Şi rânji.
Mitropolitul se uita pe sub sprâncene la împărat. „...Şi de smintirea minţii..." Mitropolitul mişcă buzele. împărâtul ciocăni cu maiul de lemn scurt şi gros, împăna butia şi pregăti tot ce-i trebuia, scripeţi şi odgoane.
Mitropolitul, binişor pe lângă el, cu lacrimile în ochi.
- Măria-ta...
- A mărturisit?
- Da, măria-ta... -Cum?
- Cum l-a făcut cu măria-ta, au cu mine, uitatul de Dumnezeu, aşa l-a făcut şi cu purcarul.
- Piei, părinte!
împăratul zise să-i puie beteală Irinei, să-i acopere faţa cu năframa şi s-o aducă pe ea, pe copilul ei şi pe Ion purcarul. Fata păşi cu mândrie. Nu se rugă şi nu plânse. Ţinea copilul de mână. Purcarul tremura varga. Pe împărăteasă o duceau de subsuori două roabe. La urmă, bătrâna, muma lui Ion, cu viţioanele despletite, în braţe cu o mămăligă din care ieşea fumul, înfăşurată într-un ştergar.
-Tăcere!
Nu, nu mai era de iertat. Făcu semn cu deştul. Nici o vorbă. întâi intră prinţesa cu copilul, la urmă purcarul. împăratul aruncă în butie o ploscă cu apă şi două şiruri de smochine. Bătrâna, cu legătura.
- Ţine, maică, să mănânci sănătoşel, înainte ca să mori! Şi începu să ţipe. Arapii o înhăţară. împăratul potrivi
cu mâna lui cele trei doage - una cu vrană. Izbi cu maiul. încheie butia şi-i dete drumul pe apă.
- Du-te, Irina mea, din apă în apă, până în smârcurile mării!
Butia se răsuci de câteva ori, prinsă în ochiuri, şi o luă apa umflată şi lină, şi o duse ca pe o luntre la vale. împăratul privi până o pierdu din ochi. împărăteasa leşinase. O luară pe sus. împăratul sui scările, dădu uşa de perete, trecu în iatacul nevesti-si, deschise altă uşă şi intră în odaia în care crescuse fata lui. Şezu pe pat. Trase un sipet. Jucăriile ei, păpuşa ei, furca ei micuţă şi încondeiată, pe care i-o dăruise când împlinise patru ani; şi sabia, şi scutul împodobit, şi coiful săpat cu un leu în frunte, dăruite tot de el când împlinise şapte ani, şi nu mai voia să fie fată. Simţi că nu mai vede.
Se scutură, se sculă şi plecă.
-Femeie! Ruşine!
în fundul butii Irina plânge şi-şi strânge copilul la sân.
- De ce plângi, mamă? -De nimic!...
Ion, din ălălalt capăt:
- Da' ce făcui eu, neiculiţă?
- Ce e asta, mamă?
- Luntre, sufletul mamii...
- Şi un' ne ducem, mamă? -Hei! departe... undeva... -E frumos, mamă?
- Frumos, frumuseţea mamii...
- Da' ce făcui eu, neiculiţă?
- Pe un' ne ducem noi, mamă? -Pe apă, mamă...
- Şi pe urmă? -Iarpe apă...
- Iar? Şi pe urmă?
- Până dăm în mare...
- Şi marea ce e, mamă?
- Tot apă, odorul maichii. -Tot?
- Da' ce făcui eu, măiculiţă?
- Şi până unde ne ducem noi, mamă?
- Până la Dumnezeu, maică...
- De ce plângi, mamă?
- Aşa îmi vine, de mă uit la tine şi te văd frumos şi cuminte...
- Uită-te şi la ăla... Cine e ăla, mamă?
- Un rob, să ne slujească, maică...
- Cine ni l-a dat, mamă?
- împăratul...
- împăratul?
- Ce făcuşi Ioane, ce făcuşi? Că porcii, porci, scroafele, scroafe, că biata mama ştie... la jir... la fântână... şi-acasă...
îşi făcu Ion socoteala singur şi trase cu ochiul pe furiş la prinţesă şi la coconul cu părul de aur. Cârlionţii lui luminau mai tare ca lumina ce străbătea prin vrană.
- Că poate la noroc... cine ştie?... poate... Irina trase cu urechea.
- Se prea poate... şi de ce nu?
Se rupse gheaţa. Ce strica bietul purcar?
- Ce să se poată, Ioane? întrebă prinţesa. .
- Iacă, măria-ta, o minune...
- O minune? care?
- Să zic, să mergem tot aşa. Asta să ţie preţ de trei zile şi trei nopţi, şi-avem să intrăm la o cotitură, şi de vale lesele pescarilor şi pe dreapta, şi pe stânga apei. Şi cum ne-o fi norocul. Avem? Bine. Nu? Ne-am duuus...
Prinţesei îi tâcâi inima.
- Ioane, treci mai colea.
- Iacă, trec, măria-ta.
- Ioane... -Măria-ta?
- Ioane, să ţii socoteală de zile şi de nopţi după zarea ce licăreşte prin vrană...
- Să ţiu, măria-ta...
- Şi la cotitură să ţipi cât ăi putea...
- Cât oi putea, măria-ta.
- Să îrapărţim mămăliga în trei şi să mănânci câte-o parte în fiece zi. Ai auzit?
- Auzit, măria-ta.
- Şi eu am să împart smochinele în nouă părţi. Două copilului şi una mie. De-oi leşina, să-i spui că dorm, de-oi muri, să-i spui c-am adormit.
- Ce să spuie, mamă?
- O vorbă, maică...
Impărţiră merindele. Prinţesei îi veneau zece smochine pe zi. Mâncară. Bău Irina şi copilul. întinse plosca şi lui Ion. Ion abia o atinse cu buzele şi-o şterse cu mâneca la gură. Copilul adormi. într-un târziu, somnul învinse pe Irina. Plecă capul pe-o mână. Se lipi de copilul ei şi adormi.
A doua zi copilul se deşteptă. Abia crăpase ochii.
- Mi-e foame, mamă!
Irina se uită la şirurile de smochine. Scăzuseră. Se hotărî ca ea să nu mai mănânce. Copilul ronţăia smochină după smochină. Muma îşi udă gura cu niţică apă.
- Nu mănânci, mamă?
- Nu mi-e foame, maică.
Ion îi întinse bucăţica lui de mămăligă.
- Nu, Ioane, tu să fii în puteri.
Şi se sfârşi de ,la inimă. Se lungi binişor.
- Ţi-e somn?
- Da, mi-e somn, puiul mamii...
A treia zi cu greu deschise ochii şi iar îi închise. Copilul, flămând, îmbuca întruna. Mai rămăseseră câteva smochine...
- Ioane, mama ce face?
- Doarme, dar n-a adormit...
Ion înghiţi în sec. Apa era mai repede. S-apropiau. Simţea Ion cotitura după cum se ducea butia în sus şi-n jos.
Şi strigă cât îl luă gura.
- Măi pescari, măi, prindeţi butia, că ne rămân doagele! Irina dădu să se scoale şi nu putu. Copilul o luă de gât cu
amândouă mânuţile.
- Mamă, mi-e foame!
- Ia! şopti Ion.
De pe maluri s-auzi: „Puneţi mâna pe ea! Aţineţi, mă! Na, că ne-a scăpat!"
Irina leşină. Copilul plângea.
- Ce face mama, Ioane?
- Doarme, neică... şi eu am să dorm... şi tu ai să dormi...
Butia plutea lin şi se ducea pe firul apei. Ion se scarpină în cap.
- Ei, ce te faci, Ioane? Ce făcuşi, neiculiţă? Ce rău făcui eu pe lume? Ba, un bine, da...
Şi-odată se făcu lumină ca ziua...
- Dar asta ce fu? Eeeee! Ia să mă gândesc eu, neiculiţă! Şi se gândi la peştele de aur. Ba să-i dea vin, ba mâncare,
ba cuţite, ba câte alea toate. Şi-odată, ciocnituri de pahare, de farfurii, de solniţe, şi două damigene pline, rase, şi peşte fript, şi peşte prăjit. Se puse masa.
- Eeeee! păi stăi, verişcane!
Puse mâna pe manele prinţesei. Manele, calde. Freac-o pe mâni şi pe tâmple cu vin negru, pân-o trezi. Prinţesa se şterse la ochi.
- Ioane, eu sunt, mă?
- Da, măria-ta.
- Ioane, tu eşti, mă?
- Cum să nu, măria-ta, eu, Ion purcarul; feciorul mamii din sat.
- Ei, cum, Ioane?
- O taină, măria-ta. Să mâncăm şi-ţi spui de unde.
Mâncară bine ha, şi Ion spuse toată istoria cu peştele de aur. Prinţesa se cruci. Se gândi, se răzgândi, se-nroşi pâ-nă-n vârful urechilor.
- Toarnă încă un pahar şi să-mi răspunzi la ce te-oi întreba.
- Cum să nu, măria-ta.
- Mă Ioane, şi când aduseşi purcelul, eu nu nălbeam pânzele?
- Ba, nălbeai, măria-ta.
- Biiine. Şi tu tfefăceai?
- Mă uitam, măria-ta.
- Ei, unde?
- Iacă, aşa...
- Ei, cum aşa?
- Iacă, încotrovaşilea, ca omul...
- Mă, tu te uitai la mine...
- Apoi dă, măria-ta, tot să mă fi uitat ca de când venisem şi pân-am tulit-o...
- Şi la ce te gândeai? -Dă...
Şi plecă ochii în jos. Irina, ca un bujor.
- Mă Ioane, tu te gândeai la mine... -Dă...
- Şi la peştele de aur... -Dă...
-Şi... -Ştiu eu?...
- Dacă e aşa, de ce nu te-ai gândi tu să te facă un prinţ leit?
Ion întoarse capul. Se rugă ce se rugă, şi simţi în toată fiinţa lui o prefacere. Din cap până-n picioare fu altul, în zale şi fireturi, la mijloc un cordon poleit, şi coiful îi strălucea de te vedeai în el. Copilul îl privi uimit şi zise:
- A! împăratul Ion!
Şi se duse în braţele lui.
- Ei, Ioane, îi zise prinţesa, cât o să plutim? Nu ne-a fost destul?
Ion se plecă frumuşel înaintea ei, îi sărută mâna şi-şi croi planul, care se izbândi întocmai. Butia se lăsă la mal, plesniră cercurile şi se pomeniră la un luminiş cu iarbă, cu flori, cu un palat de mannură, cu roabe şi robi de toate felurile, negri şi buzaţi, albi şi rumeni, de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la ei. Şi toţi se plecară la pământ.
- Lung drum făcurăm, băieţi!
- Lung, măria-ta.
- Să ne odihnim!
- La poruncă, măria-ta.
Irina luă de braţ pe Ion, care roşi ca para focului. Ajungând la ietacurile lor, prinţesa îi zise:
- Ei, măria-ta, să faci acum, când a veni împăratul, să se întâmple ce-oi gândi eu. Ah, tată, am să ţi-o coc eu!
- Orice-i pofti.
Nu trecu mult, şi împăratul Drăgoi auzi că devale, la o depărtare de patru zile, un nebun i-a tulburat împărăţia, a ridicat palate şi a pus stăpânire în silă şi fără de ştirea lui. Repezi într-acolo o ceată de cercetaşi, care dădură o raită, şi—l vesti că aşa e după cum auzise el. împăratul se cătrăni şi se puse în fruntea a o sută de călăreţi, ostaşi aleşi, unul şi unul. In două zile şi jumătate n-avură ce face, că goneau ca căluşarii la nuntă. Zăriră palatul de marmură.
- Să mi-i legaţi cot la cot şi cucoana lui să ne slujească nouă la masă.
Mai trecu puţin, şi văzură o femeie pe-un cal iute ca o săgeată, alergând împotriva lor, c-o rochie de borangic, cu coiful tras pe ochi, şi pe sub coif părul curgea ca nişte sculuri de ibrişim gălbui. Şi sabia, învârtind-o pe deasupra capului, scăpară fulgere-fulgere.
- Ah! iepuri fricoşi! strigă femeia.
Abia scăpă vorba, şi caii lor, speriaţi, o tuliră la fugă de unde veniseră. în zadar călăreţii trăgeau de frâie, în zadar împăratul se pleca pe coama calului şi se da pe spate, opintindu-se din toate puterile, că se ducea într-un nor de praf şi nu se opriră decât noaptea, când să ridica luna cu coarnele de argint în jos. Poposiră. împăratul era ca pământul şi sufla îndesat de mânie. A doua zi împăratul se aruncă pe cal, şi toţi după el. Răsunau pădurile de tropotul viforos. Iar zăriră palatul de marmură. Şi femeia iar le ieşi înainte. Caii nu se mai speriară.
-Ah! d-acuma!... Năvală, flăcăi!
Ca grindina căzură asupra ei. Armele zăngăniră.
- Daţi, măi!
Mulţi răbufniră ca nişte buşteni răsturnaţi.
- Daţi, măi! răcni împăratul şi se repezi.
Calul alunecă şi se rostogoli pe călăreţ. Cei care rămaseră în şa strânseră rândurile şi năvăliră chiuind de clocotiră valea şi zăvoaiele. Care cum se apropia, se scutura din scări şi se ducea de trei ori peste cap. Până să se ridice, două roate de arcaşi, negri ca abanosul, picaţi ca din genune, îi legară cobză şi-i duseră ca pe nişte măgari, unii după alţii. Şi mergeau cu capetele în jos, umiliţi de ruşine.
In mijlocul curţii şi în faţa lumii îi rândui pe trei şiruri, să le taie capul.
- Eu am murit de mult! zise împăratul. Treizeci de gealaţi cu securile în mâni înaintară.
- Ridică-ţi coiful, mai zise împăratul, să văz cine m-a învins.
- Da? răspunse femeia, şi-şi dete coiful peste cap. Priveşte bine...
împăratul căzu cu fruntea în ţărână. Irina îl ridică cu mâinile ei, şi plânseră, şi plânseră, amestecându-şi lacrimile. Apoi îi spuse tot, şi se puseră pe-un chef de se duse vestea în patru părţi ale lumii.
Pe Ion îl aşeză peste jumătate din împărăţie.
Iar împărăteasa, muma Irinii, umbla toată ziulica cu copilaşul de mână.
|
|
|
 Visitor's Comments ! |
|
|
|
Ales la intamplare |
|
Lucian Blaga s-a nascut la 9 mai 1895, in satul Lancram din judetul Alba, sat ce poarta-n nume "sunetele lacrimei". Copilaria sa a stat, dupa cum el insusi marturiseste, "sub semnul unei fabuloase absente a cuvantului", autodefinindu-se "mut ca o lebada", deoarece viitorul poet nu a vorbit pana la varsta de 4 ani. Se stinge din viata la 6 mai 1961 si este inmormantat in satul natal, Lancram. |
|
|
|
Statistici |
| » Numar total de articole |
345
|
| » Numar total de autori |
90
|
| » Articole vazute |
2508020
|
| » Numar categorii |
26
|
|
