|
|
|
Publicat : January 24, 2008 |
Autor : Mihai T.
Categoria : Nuvela | Vazut de
: 633 ori | Unrated
|
|
|
Sulturica
De-a stânga Râului Doamnei, razna de satul Domneşti, se vede o casă albă ca laptele, cu ferestrele încondeiate cu roşu şi albastru. Pervazurile uşii curate ca un pahar; prispa din faţă lipită cu pământ galben; pe creasta casei, de-o parte şi de alta, scârţâie, la fitece bătaie de vânt, două limbi de tinichea, aşezate pe două goange cât gâgâlicea. Curtea, îngrădită cu nuiele de alun; hambar de fag, obor de vite şi grajd pus la pământ pe patru tălpoaie groase.
Ăst cămin fusese odinioară cu rost pe când trăia jupan Kivu. Fusese chiabur răposatul, dar biata Kivuleasă, rămasă singură, ca femeia, a luptat cu inima, iar nu cu gândul. S-a prăpădit cu firea, că Sultănica ajunsese fată mare.
Dar când e să-i meargă rău omului, pe orice-o pune mâna să sparge.
De câte ori n-o podideau lacrămile pe biata bătrână, privind acareturile mari, dar pline de sărăcie şi de pustiu... Nu cerea de pomană... da' şi viaţa de azi până mâine viaţă e ori foc?
Doi juncănaşi, o vacă, doi cârlani, zece oi şi-un berbec e sărăcie lucie la o vatră de care altădată ţineau opt perechi de boi ungureşti, şase vaci cu ugerul cât căldarea, nouă cai iuţi şi-o turmă de oi, ce umplea valea râului de behăit când coborau dinspre munte.
II
E începutul lui decemvrie,
A dat Dumnezeu zăpadă nemiluită; şi cade, cade puzderie măruntă şi deasă, ca făina la cernut, vânturată de un crivăţ care te orbeşte. Muscelele dorm sub zăpadă de trei palme. Pădurile, în depărtare, cu tulpini fumurii, par cercelate cu flori de zarzări şi de corcoduşi. Vuiet surd să încovoaie pe după dealuri şi să pierde în văi adânci. Cerul e ca leşia. Cârduri de corbi, prididite de vânt, croncăie, căutând spre păduri. Viscolul să înteţeşte. Vârtej ele trec dintr-un colnic într-altul şi amurgul sărei se întinde ca un zăbranic sur.
Râul Doamnei, umflat, curge repede, cu un vâjâit mânios înecat în glasul vântului, şi izbeşte sloiuri mari de gheaţă şi butuci groşi de meterezele podului.
Arar se vede pui de om trecând prin sat. Pârtia e acoperită. Abia se zăresc poteci ca de lăţimea unei lopeţi. .
Cea mai îngrijită leagă cârciuma de primărie.
Lumini gălbui de văpaiţă joacă prin geamurile câtorva case. Vremea rea a amorţit satul, îndeobşte zgomotos. Numai în bătătura Hanului Roşu hămăie răguşit doi dulăi de câini.
în cârciumă e harababură mare. Firitiseală nepomenită ţine nea Nicola Grecul, cu fruntaşii satului, de ziua sa. O dată pe an e Sf. Niculae.
în uşa prăvăliei stă un ţăran înalt, spătos, cu faţa conabie ca sfecla; uneori scutură din cap, râde şi îndrugă singur.
- Aşa e omul... un ciocan, încă unul şi-al treilea, până ajungi la tinichea... de-acolo-ncolo... Dumnezeu cu mila... torni, parcă torni într-o pârnaie... Dar Sanda ce-o să zică... că mi-a dat Sfântul muiere harnică, dar rea, topenia pământului!...
înăuntru s-aud ciocneli de pahare, buşeli de călcâie şi zbârnâitul otova al cobzarului. Trăgeau chindia de curgea ţărâna din pod. Apoi, când să mai muia jocul, numai ce-i auzeai pe toţi, care mai de care:
- Hai să ne fie de bine, nea Nicola... La mulţi ani cu spor şi sănătate... Cinstit socru mare...
- Suge, suge, că doar nu te-a îmbătrânit calea bisericii...
- Mai trage-i, părintele, o leturghie...
- Să te văz, logofete, care pe care...
Fitecine cu ale lui. La nea Nicola veselie, la alţii obide. Unii abia aşteaptă Ignatul să-şi taie grăsunul cât malul, alţii abia au mălai de gură. Că cine a făcut lumea, cu deşertăciunile ei, la unii tună şi fulgeră, iar pe alţii îi îmbuibă cu norocul, ca pe curcani cu nuci.
III
Aşa înţelenise, de pustia de vreme, mai tot satul; şi aşa, hangiul venetic, bogat putred, să răsfoia în duhoarea de ţuică şi vin, pe când mama Stanca Kivuleasa sta mâhnită la gura sobei, mângâindu-şi odorul pe obraji. Sultănica aţipise cu capul în poala mă-sii.
Odaia e deretecată de ţi-e drag să te uiţi la ea. Pe pat o scoarţă aleasă în fel de fel de migălituri. Pernele, cu feţe de cuadrilat. Pe lacra de sub icoane, două plapămi groase.
Spre răsărit, trei icoane muscăleşti, roşii ca para focului. Toţi sfinţii se aseamănă ca două picături de apă. Toţi au ochii din trei linii, nasul dintr-una şi gura din două. Cât despre sf. Gheorghe, călare pe-un cal cu gâtul de cocostârc, tot omoară şi nu mai omoară un balaur de pe tărâmul celălalt. Mai jos de icoane arde candela.
Toate cele sfinte sunt înconjurate cu mănunchi de busuioc şi siminoc, din Vinerea Patimelor, strâns legate în vlăstar de salcie de la Florii.
Focul pâlpâie. Câteodată pocneşte de-aruncă spuza în sus.
Şi Sultănica dăschide repede nişte ochi ca pruna de mari. Şi mama Stanca, ferind-o de scântei, îi zice încetinel: "Dormi puiul mamii, dormi!".
Sultănica strecură, printre genele ei de catifea, două lacrămi. Una se întinse pe obraz, iar alta îi încreţi gura.
Fata Kivului e cum arar se mai află sub soare. Chipul ei parc-ar fi zugrăvit: alb şi cu două răsuri pe obraji. Ochi negri ca mura, frumoşi de pică, dar când îi încruntă, te sperie ca-ntunericul. Părul lins, cu unde albăstrui. Să poartă cu tâmple. Aşa a apucat de la mă-sa, şi mă-sa de la mă-sa, obicei adus de pe obârşia Ialomiţei, unde nu se ştia de creţuri şi colţişori.
Sultănichii îi este dragă curăţenia ca lumina ochilor, că chiar de n-ar avea sprâncenile trase ca din condei şi buze rumene ca bobocul de trandafir, tot n-ar da cu foiţă şi cu muc de lumânare.
Când merge, saltă puţin şi se mlădie. Trup omenesc de n-ar fi, s-ar frânge.
Multe capete a sucit. Mulţi ochi au jinduit-o.
In horă fură toate privirile, şi ea s-aprinde de-ai crede că se topeşte.
Şi ce vâlnic, şi ce năframă, şi ce cămaşă de borangic, galbenă ca spicul şi subţire ca pânza păianjenului, încât i se simte tot sânul, pietros ca poama pârguită, cum se bate când abia răsuflă de osteneală.
Să crape de căldură, nu-şi sumete mânicuţele în faţa flăcăilor. Să se îmbrebenească ea cu gălbenele şi bujori, cu creiţe şi cu ochiul-boului? Nu scrie la dânsa aşa ţigănie. He, arareori, numai ce-o vezi cu câte-o brânduşă în păr, ori cu doi-trei didiţei între betelele ce-i încolăcesc mijlocul de patru ori.
La şezători s-a dus o singură dată de când e fată mare, dar de atunci să nu-i mai pomeneşti: "Cui îi arde de zbenguit e săritoare pentru aşa treabă". Că până se coace dovleacul în sobă, câţiva flăcăi dau iama prin fete. Le mai ciupesc, le mai sărută de le scot ruji în obraz. Ba unora le ia ori betele, ori spilca, ori năframa, şi duminica, la horă, până să li le dea, le snopesc o toană pe după şura din spatele hanului. Unii mai împeliţaţi numai ce-i auzi: "Sări, cutăriţă, de suflă în ăl foc!" şi când biata fată stă-n genunchi, suflând din băirile inimii, odată îi dă brânci şi cade pe spate.
Sultănica e leită-poleită răposatului. Când se aprinde, nu te poţi apropia cale de-o poştie. Când vrea ceva, vrea, nu se încurcă. De să mânie, nu mai vede înaintea ochilor.
într-o zi, la sapa porumbului, cine ştie ce i-a năzărit, că cu toate rugăciunile mă-sii, n-a voit să mănânce din zori până la amurg şi n-a lăsat sapa din mână până n-a căzut ruptă de osteneală. A dus-o biata bătrână mai mult moartă decât vie acasă. A doua zi, când s-a dezmeticit şi-a văzut pe mama Stanca la capul ei, galbenă ca turta de ceară, cu părul alb şi ciufulit, cu ochii traşi de durere, a sărit la gâtul ei şi, fără să zică nici pis, a început s-o sărute şi pe-o parte şi pe alta, pân-a podidit-o un plâns de-a muiat un ştergar întreg-întreguleţ.
Unele mai isteţe din sat au împrăştiat zvonul că ar cam suferi de vreun farmec.
De harnică, harnică, n-are cum mai fi! Unde pune mâna, Dumnezeu cu mila! Sare din vârful stogului şi cade ca un fulg. în argea nu i se văd mâinile. Când toarce, mănâncă caierul. De cinstită, nu e obraz mai curat. Când loniţă Rotarul, om chipeş şi hazlâu, s-a încercat s-o sărute, a sărit parc-ar fi călcat pe coadă de şarpe şi, în mijlocul flăcăimii, i-a strigat:
- Mi-aş tăia obrazul, dar ţi-aş tăia buzele!
IV
Ce punea satul în nedumirire, şi mai vârtos pa-ale ce cată nod în papură, e când apucă lumea în cap şi trece nouă hotare.
Numai ce-o vezi, la răvărsatul zorilor, că o ia rara-rara, prin fâneaţă. Galbenă, cu cearcăne vinete în jurul ochilor. Merge ce merge, şi să opreşte la vreun deal, la vreun pârâu. Ascultă neclintită un ceas, două. Vântul bate holdele. Izvoarele dau de-a dura pietricelele din matcă şi le sună ca pe nişte zurgălăi auziţi din depărtare.
Apoi culege flori şi le azvârlă, până ce i se aprind obrajii şi să trezeşte ca dintr-un somn adânc. Ochii îi sclipesc ca oţelul învârtit la soare.
Joiţa Baciului ar fi văzut-o la un apus de soare cu capul rezemat de crucea din creştetul muscelului ce desparte apa Vâlsanii de Râul Doamnei, privind, ca dusă de pe lume, la roşeaţa apusului.
Obosită de gânduri, se întorcea spre casă cu căutătura-n jos, cu un nod în gât, cu gura friptă de sete. Şi de întâlnea vreun izvor, bea până i se oprea răsuflarea. Apoi, făcând mâinele căldăruşe, le umplea cu apă rece ca gheaţa şi limpede ca diamantul, pe care şi-o arunca în obraji.
Da' să te ferească Cel-de-sus de gura satului şi de pizma celor vinovaţi şi răi!
N-avea să scoată capul în lume Sultănica, ea, care, de bună ce era, şi-ar fi dat şi dumicatul din gură, că începeau şuşuitul şi ponoasele.
Câte-n lună şi-n soare-i scorneau.
|
|
|
 Visitor's Comments ! |
|
|
|
Ales la intamplare |
|
Alta Gralla, personaj secundar, este sotia lui Pietro Gralla, fiica unui judecator din Zara. Ea fusese sedusa, pe cand era o copila nestiutoare, de Marcello Mariani, care o abandonase atunci cand se plictisise de ea. Alta devenise prostituata, apoi actrita usuratica si atragatoare pentru multi barbati. |
|
|
|
Statistici |
| » Numar total de articole |
345
|
| » Numar total de autori |
78
|
| » Articole vazute |
2188897
|
| » Numar categorii |
26
|
|
