|
|
|
Publicat : January 24, 2008 |
Autor : Mihai T.
Categoria : Nuvela | Vazut de
: 735 ori | Unrated
|
|
|
Soba dogorea.
Fetişcanele jinduiau farmecul fetelor mari. Nu îndrăzneau, cu tot zăduful, să se-arate în bună voie: abia aveau ca două mere creţeşti.
Zbenguiala ridica casa-n sus, iar Mitrana, roşie ca coaja de rac, sosi cu dovleacul într-o tavă, spart în bucăţi mari şi galbene. Aburii, groşi şi dulcegi, se încolăcea din tavă până la grinzi. Lelea Safta, lăsându-i gura apă, aruncă marama pe spate şi, de veselie, începu să cânte c-un glas prelung:
Pentr-uh măr de fată mare
Naiba aleargă călare,
Pentr-o mură şi-o răsură
De trei ori să şterg la gură,
Şi răzaşi cu răzăşie,
Şi ciocoi cu câftănie...
XII
Sultănica nu mai băga nimic în gură. Se topea pe picioare, îngălbenise, se uscase ca iasca şi-i scoteai vorba cu cleştele. Ochii ei, drăgălaşi odinioară, în fiece dimineaţă erau roşii. Noaptea, cum simţea pe mama Stanca înşelată de somn, plângea năbuşit până ce pleoapele îi zgâriau luminele.
Unde o apuca gândurile, acolo rămânea, fără a clipi, cu manele înţepenite ca nişte beţe. Şi după ce se întunecă, pe buzele ei, crăpate şi acoperite cu pieliţe pârlite, trecea câte un surâs trist şi plin de amărăciune.
Nu mai ştia de lume, nici de rugăciunea obişnuită. Să mişca ca o vârtelniţă, fără să ştie, fără să vrea. Când umbla, aluneca uşor, ca umbra ce însoţeşte paşii omului.
Aşa se văd, în codrii muscelelor, mesteacăni bălai, cu frunzişul mărunt prin care tremură cerul vioriu, şi deodată, ca arşi de var la rădăcină, se scutură de frunză, se cojesc de teaca lustruită, se-ncovoaie, se usucă şi pier pe nesimţite.
Sultănica, de n-ar pieptăna-o mă-sa, nu s-ar mai pieptăna. Şi când mama Stanca îi desfăşură valurile de păr, negru şi des, peptinele îi scapă din mână ca la o ciolacă, gâtul nu-i mai ţine capul fără pic de carne şi, cu un glas ce abia se aude, îi zice: "Spune maichii focul tău"....
Ce nu făcuse bătrâna?... Colindase, pe furiş, prin satele dinprejur după meştere şi cărturărese. Unei ţigănci dase trâmbă de nouă cămeşi şpentruţ ghicirea soartei pe stele, pe bobi şi pe furtuni... Dar nici leturghiile, nici descântecele, nici vrăjile nu-i scăpară copila de vestejire.
Din zvon aflase că ai scăpa ce ţi-e drag dacă te-ai da în munca Ielelor. Nu c-a crezut, dar a încercat.
într-o noapte de marţi, zărind un cearcăn în jurul lunei, s-a strecurat ca o nălucă până la biserică. Apoi s-a întors sub streaşină casei. Şi şi-a presărat în creştet pământ din trei monrrinte. A adăstat toată noaptea, dar Ielele n-au venit. în altă zi a înşirat toate rugăciunile, de la moşi, de la strămoşi, până a căzut jos de ameţeală.
Trecu Naşterea Domnului cu sărbătorile mari, trecu câşlegiul şi cei patruzeci şi patru de mucenici. Vremea dădu în cald. Primăvara mugură şi încolţi podoaba plaiului. Şi nici-o îmbunare l-alde mama Stanca.
în dimineaţa Floriilor, bătrâna plecă la biserică, mânată spre locaşul mântuirii de-o fărâmă de nădejde. Se dete cu inima toată cântărilor şi evangheliii. La ieşire, câteva muieri din sat făcură roată în jurul ei şi începu vorba despre cele spuse în Duminica Floriilor.
Soarele şi un vântuleţ zbiceau văile. Copii desculţi goneau veseli, încinşi cu ramuri de salcie slujită de moş popa. Bătrânele, păşia-păşia, ţineau drumul casei, mestecând anafura sfinţită.
Viaţa se deştepta. Mugurii crăpau. Vrăbiile, stoluri pe moliftul din faţa bisericei, ciripeau cearta lor obişnuită. Şi zoriţi la trai de aerul căldicel, cocoşii se-auzeau cântând să-şi rupă beregata.
Muscelele, acoperite de-o pojghiţă verzurie, abureau un fum ce să-nălţa alene, clătinat de adiere.
- Jupâneasă Stanca, grăi Tălugianca a mare - nerăbdătoare de-a sfârşi cu cele sfinte - se vorbeşte pân' sat că Sultănica merge rău cu sănătatea. Bat-o norocul de fată, prea e inimoasă! Iacă, n-are cuvânt să se prăpădească. E tânără, curăţică, harnică, ce mai vrea? Pentr-o dragoste nu-şi răpune cineva capul. Ce să-i mai faci? Că d-ta ştii, nu e ea pentru întâia oară. S-a încrezut pe mână rea, da' şi lui Dră-gan n-o să-i meargă strună. Azi pângăreşte pe una, mâne pe alta, până şi-o găsi stăpânul.
Mama Stanca, apucată ca de alte alea, fără să deschiză gura, o rupse la picior, aruncând mirul sfânt în noroi.
- Prefăcătorii de vulpe bătrână, îngână Voiculeasa, plecă ca o vijelie, parcă n-ar fi ştiut de patarama Sultănichii. Ţandăra nu sare departe de buştean. Aşa a încurcat şi ea în tinereţe pe Kivu, numai că fetei nu i-a fost de-a bună.
Mama Stanca intră în casă, trântind uşa de perete. Chipul ei era ca mustul de bozii. Auzul îi vâjâia ca scocul morei. La încheietura fălcilor simţea două ghiulele de plumb. Capul îi era greu. Picioarele-i îngheţaseră până la glezne... şi, învârtind ochii în cap, aruncă un fulger de privire asupra Sultănichii...
- Ai pierdut tot... ai pierdut cinstea casei! Atât ne mai rămăsese! strigă Kivuleasa, şi căzu mototol la pământ, bolborosind şi zvâcnind din picioare.
Sultănica începu să ţipe. Se plecă asupra mă-sei, ce în deşert se-ncerca a mai vorbi. Bătrâna o apucă de gât. "Tot... tot... tot!" mai izbuti să zică... şi-o sărută cu focul cel din unnă...
Satul întreg îi trecea pe dinaintea ochilor ei orbi şi-o arăta cu degetul. în urechile-i surde auzi strigându-i: "Unde ţi-e fala?... Credeai c-o să ţie cât lumea belşugul fără căpătâi?... N-a fost curată starea de-odinioară... Sărăcia te-a pedepsit o jumătate de viaţă şi necinstea te cotropeşte până la moarte."
XIII
La trei duminici după Sân-Petru, soarele poleia lumea în aur cald şi tremurător. Zăpuşeala, în loc de-a da lenei vieţuitoarele, le zorea, le fierbea într-o mişcare veselă de sărbătoare. Belşugul împrăştia cheful pretutindenea.
Porumbiştile primăvăratice erau o podoabă. Iarba se strecura şi pe potecile bătătorite. Ogrăzile de pruni şi mere se îndoiau sub greutatea pometului. Vrejurile de dovleci se încolăciseră unul peste altul, acoperind gardurile cu foi ţepoase şi mai late ca foile de lipan. Era un an cât cinci. Săturase orice râvnă. Că din vreme veche nu se pomenise atâta prisos de bucate. Ai fi zis că fitece bob se însutise.
In faţa Hanului Roşu se încinsese o horă straşnică, de săreau scântei de supt călcâie. In vârtejul jocului, salbele de galbeni împărăteşti şi icosari turceşti zornăiau la gâtul celor avute. Vâlnecele, cu fluturi sclipitori, zburau când la dreapta, când la stânga. Suratele, împodobite cu flori-domneşti, râdeau izbind pământul după hihăitul flăcăilor pletoşi, rumeni de zăduf şi de şanurile durdulii. Se mlădiau rotund trupurile, dârdâind pe picioarele lor sprintene, parcă naiba gâdila astă tinerime plină de foc, şi-o arunca în sus ca pe-o minge.
Trei ţigani—două cobze şi-o lăută—trăgeau "mărunţica craiului", înşirând, din când în când, chiote întocmite din senin. Lăutarul se prăpădea cu firea, trântind capul şi pe-un umăr, şi pe celălalt, mai ales când zărea ulcica, plina până-n buze cu vin roşu, subţire şi înspumat.
Fruntea horii era Drăgan Căprarul. Cu mijlocul încolăcit în bete, c-un maldăr de ciucuri pe şoldul drept, cu pălăria pe ceafă, şi-ascundea mândria sub nişte sprâncene îmbinate. Se simţea în lauda lumei. Se răsfăţa în atâtea priviri drăgăstoase.
Femeile în vârstă nu se mai saturau privindu-şi mân-dreţele, îndrugând mai una, mai alta, să le treacă vremea, lipite pământului.
- Numai biata Stanca se stinse aşa cum cu gândul n-ai fi gândit... şopti morăreasa. Odinioară, când sosea în toiul horei, amuţea zarva...
- Doamne fereşte, grăi moaşa Safta, cu Sultănica lăsată pe drumuri, n-a avut parte nici de parastasulde trei zile... Şi pe deasupra mai va parastase la nouă zile, la trei şi şase săptămâni; la trei, la şase, la nouă luni; la anu, la anu şi jumătate, la doi ani, apoi la doi ani şi patru luni. Cine să i le facă? Astea-s capetele creştineşti pentru mântuirea sufletului. Şi cine poate, la şapte ani, scoate oasele din sânul pământului pentru sfânta moliftă. După şapte ani omul e curat, că e ţărână. Şi ţărâna cu oasele binecuvântate să vor întrupa în ziua de-apoi, mai curate ca lacrâma, în faţa tronului de lumină veşnică.
- Iată la Drăgan, zise morăreasa, ce proţăpit e! Da, şi joacă, bată-l pustia, parc-ar trage tighel! O să ne nuntească satul cu fata primarului. Da' nu ca zărpălatecul de fi-meu: în loc să puie şi el ochii pe vreuna, de-o vreme încoace umblă craun. Sărbătorile, când îl cauţi, cu hârzobul în mână. Pe cine i-o fi căşunat nu ştiu, că nu spune să-l tai...
- Lasă, cuscră, grăi Dumitra, femeie de cinci copii, cu ochii căprui, ce-i juca la fitece cuvânt. Ăsta să-ţi fie necazul ăl mare, că n-ai mai vedea fir alb...
Brâul răpăia pe-ntrecute, că flăcăii ceruseră ceva bărbătesc. Puţine fete-l învârteau, da-l învârteau să se ducă pomena.
XIV
Pe pieptul muscelului dintre Domneşti şi Berivoeşti, Sultănica suia, mânând o vacă bălaie c-un viţel, ce să da pe furiş la uger şi scăpa, în mers, ţâţa rumenă şi asudată de lapte. Miercana mugea, întorcând capul cu nişte ochi negri, blânzi şi genoşi. Bătrânul Lăbuş îşi urma stăpâna cu credinţă.
Sultănica, afundată până la brâu în fâneaţă, mergea privind neclintit în depărtare. Slabă, galbenă, cu pielea de pe faţă aşa de subţire că-i numărai vinele albăstrui urzite în curmezişul tâmplelor. Ochii ei, mari din fire, păreau mai prelungi decât sprâncenele, şi nu spuneau nici dragoste, nici ură, uitându-se, fără pic de credinţă, la cerul întins ca un zăbranic nepăsător şi vioriu.
Părăsind vatra părintească, pustie de farmecile de odi-nioară,/tot i să înfăţişa ca o minciună deşartă. Luase lumea în cap, căutând drumul muntelui Popău, unde tatăl său îşi ţinuse la păşune turmele de oi şi cirezile de vite mari.
Voia să-şi piarză urma şi să-şi adoarmă inima ostenită.
Fânul, de leandră, de mărgărintă, de trifoi cu vlăstare învoalte, de măzăriche vârtejită, să mişca în valuri uşoare, ca o pânză înbrebenată cu flori. Scânteioarele se ridicau cu vârful roşu. Drăgaica stufoasă răspândea, pripită de soare, un miros ca floarea de tei. Lumânărelele, drepte şi băţoase, întreceau fânul şi stau de streaje, d'in pas în pas, cu flori galbene şi bătute pe-acelaşi picior.
Arii de feţe să împreunau în toată întinderea plaiului, desfăşurat în colnice şi văi, închis, în depărtare, de înălţimi încovoiate ca nişte brâie verzi.
Peste toată această mândreţe plutea câte un vultur, alunecând în largi rotocoale pe aripele întinse ale căror sfârcuri abia se mişcau din vreme în vreme.
Sultănica ajunse în vârful muscelului... Privi lung la turla bisericii din sat... şi pieri la vale, înecată în fâneaţa ce cobora...
Miercana mugi, şi mugetul ei se pierdu, ca un glas de jale, în adâncimea văilor.
|
|
|
 Visitor's Comments ! |
|
|
|
Ales la intamplare |
|
Reprezentant de frunte al neomodernismului, LeonidDimov (1926-1987) face parte din generatia '70 a poetilor romani, promovand in poezie mitul oniric in mod creator si inconfundabil. Poemul "Vis cu bufon" face parte din volumul "Carte de vise" (1969), ale carui creatii sunt definitorii pentru formula artistica a oniricului, faptul concret capatand stralucire prin transfigurarea in imaginar. |
|
|
|
Statistici |
| » Numar total de articole |
345
|
| » Numar total de autori |
90
|
| » Articole vazute |
2517097
|
| » Numar categorii |
26
|
|
