|
|
|
Publicat : January 24, 2008 |
Autor : Mihai T.
Categoria : Povesti | Vazut de
: 267 ori | Unrated
|
|
|
Meşterul de oglinzi
A fost odată, într-o ţară foarte depărtată, un meşter de oglinzi.
Dar un meşter foarte iscusit care prinsese taina luminii se vede, până
într-atâta oglinzile lui erau de curate şi de adânci, de să arăta în
ele, până la cel mai mic amănunt, zări întregi. Cea mai uşoară
încreţitură a chipului ţi-o arătau oglinzile lui, şi ceea ce-n
oglinzile celorlalţi meşteri nici nu zăreai, într-ale lui se desluşea
cu o rară limpezime.
Lume de pe lume alerga la meşterul acesta să-i cumpere oglinzile. De
peste nouă mări şi nouă ţări soseau la dânsul, căci nicăiri aiurea aşa
marfă nu mai găseau.
Şi iată că într-o bună zi, un crainic îi aducea ştirea că-n curând
avea să-i calce pragul împărăteasa lui Minciună-Impărat — cel mai bogat
om de pe lume — ca să-i cumpere o oglindă.
Şi s-a pregătit meşterul să primească pe luminata cumpărătoare, şi
cuptoarele nu mai prididiră luna aceea să topească şi să închege apoi
cel mai curat şi mai luminos cleştar de oglindă.
Şi a sosit împărăteasa, cu mare alai, cu suliţari şi săgetători călări,
împrejurul caretei. Iar când a dat să se coboare măria-sa din caretă,
s-a înspăimântat meşterul de sluţenia sa.
Avea, mă rog, împărăteasa, un cap rotund cât un dovleac, o faţă
fălcoasă, ca de cal, şi un trup scurt şi gros cât o buturugă.
S-a închinat meşterul până la pământ, iar când a trecut împărăteasa
înaintea lui, s-a bătut, bietul, peste gură ca după ucigă-l toaca.
Şi-a început să-i arate, meşterul, împărătesei, fel şi fel de oglinzi.
S-a privit împărăteasa în ele, numai câte o clipă, căci le şi dădea la
o parte, necăjită cât de rău o arătau oglinzile meşterului acestuia. Şi
la urma urmei, când îşi aruncă privirea în cea din urmă, batjocori pe
meşter că o făcuse să alerge, poşte întregi, pentru o marfă tot aşa de
proastă ca şi a celorlalţi vânzători.
Ba, nu se mulţumi cu batjocura, şi-nciudată îi spuse că dacă într-o
lună nu-i face o oglindă care s-o arate cum trebuie, unde-i stă
picioarele, îi va sta şi capul; iar de i-o va face cum trebuie îl va
scălda în aur. Şi-a plecat împărăteasa.
Iar bietul meşter a rămas de tot mâhnit. Ştia el bine că oglinzi ca
ale lui nu găseai să fi mers lumea întreagă. Mai limpezi, mai curate,
cum le-ar fi făcut? Atunci de ce nu i-a plăcut împărătesei? Şi s-a
zbuciumat bietul meşter, trei zile şi trei nopţi; şi a patra zi, iată
că soseşte, pe neaşteptate, tatăl meşterului, un bătrân de peste
şaptezeci de ani, un bătrân care văzuse şi auzise multe. Şi văzându-şi
fiul atât de amărât, l-a întrebat bătrânul: că ce are? Şi fiul său îi
povesti toate de-a fir-a-părul. Iar bătrânul înţelept zâmbi şi-i spuse:
"Păi cum vrei tu, măi băiete, să-i placă împărătesei oglinzile tale,
când ele o arată mai bine decât toate celelalte, cum e. Iscodeşte, de
poţi, o oglindă care s-o înfăţişeze altfel decât e dânsa aevea, şi
atunci o să vezi cum o să-i placă!"
A gândit meşterul şi-a văzut că bătrânul lui tată avea dreptate. Şi
cum era stăpân pe taina meşteşugului lui, a ars din nou cuptoarele, a
chibzuit el îmbunat şi a răsfrânt razele în fel şi chipuri, până a
statornicit, în sfârşit, focarele unei oglinzi, aşa cum vroise dânsul.
Iar când a venit, peste o lună, împărăteasa, cum se legase prin cuvânt
că va face, meşterul s-a închinat şi i-a dat oglinda. S-a privit
împărăteasa şi nu-i mai venea să mai lepede oglinda din mână, aşa de
răsărită, de subţiată şi de mlădioasă o arăta cleştarul. Şi a poruncit
să i se plătească meşterului aurul din douţ hărăbăi pline, că să fi
trăit meşterul zece veacuri de om, nici pe sfert din bogăţia ceea n-ar
fi putut agonisi cu meşteşugul lui.
Iar după ce a plecat împărăteasa, cu suliţarii şi săgetătorii
călări împrejurul caretei şi cu cei zece slujitori care purtau oglinda
pe pernă de puf, să nu cumva s-o sfarme, s-a uitat meşterul întâi la
comoara pe care era acuma stăpân, apoi la clădirea de oglinzi minunate
ce făcuse şi zise: "Dacă numai pentru o singură oglindă mincinoasă am
căpătat atâta aur, cât nu mi l-aţi fi adus voi de v-aş fi vândut cu
zecile de mii, la ce folos m-aş munci de acum înainte să vă fac cât mai
limpezi şi mai poleite? Hai, duceţi-vă la naiba!" Şi dându-le un
picior, căzură oglinzile minunate şi se sfărâmară în mii şi mii de
aşchii.
Scrisoarea găsită
Dragă puiule,
In sfârşit! Am izbutit şi de astă dată: eşti bursier încă pe un an de
zile. Ei, dar n-a fost lucru uşor. Altă dată mergea iute-iute - ştii.
Acum... Dar să-ţi povestesc. Mai întâi cred că ai auzit: ministerul nu
mai e acolo. S-a mutat la dracu-n praznic. Pe o vreme rea, cum a fost
cea de ieri, trebuie să-ţi faci testamentul când porneşti spre el. Dar
mai cu tramvaiul, mai pe jos - am ajuns. O casă cu două rânduri, cu
coridoare, fără fereşti, îmbâcsită, mucegăită, dărăpănată — iată
ministerul vostru. Să le fie-n nas! Când se deschide o uşă pe sălile
negre ca noaptea, de năvăleşte câte un sul de lumină, zic bodaproste.
Când mi-aduc aminte de palatul care l-au avut până acum! Zău, Puiule,
ce le-o fi venit să se mute aici! Ori cele ce fac au trebuinţă... de
întuneric! Secretar e tot domnul Cela, cum îi zici tu. Parcă-ţi văd
nările cum se resfiră în semn de dispreţ-poate şi de ciudă. Nu mai fi
gelos, Puiule. Tempipassati. Am aşteptat trei ceasuri în cap, ca să
ajung în cabinetul dumisale: de la nouă la douăsprezece! Trei ceasuri.
Picuram de somn, când îmi atinse umărul, uşurel: "Poftim, coniţă".
Domnul Cela mă aştepta îmbrăcat, în picioare - semn că n-avea vreme de
pierdut. Eu însă, mă cunoşti tu, m-am aşezat frumuşel jos, şi l-am
rugat: "Luaţi loc". Domnul secretar a strâmbat din nas, crede-mă, şi "a
luat" loc în faţa mea. Câteva clipe ne-am privit. Vai, Puiule, ce-s
schimbările scoarţei pământeşti pe lângă cele de pe faţa unui om. Să-i
vezi obrazul: sucit, mototolit, boţit, şi din ochi, din gură, parcă i-a
ţâşnit apă fiartă şi i-a săpat şănţuleţele pe-ntreg obrazul. Faţa - o
smochină, trupul - o roşcovă. Iată ce a ajuns domnul Cela în doi ani de
zile! Cela care ţi-a amărât atâtea clipe! Dar fără dreptate, căci tu
ştii că ce-i făgăduiam n-am ţinut niciodată. M-am cutremurat.
Ii vorbeam şi gândul îmi era mereu la mine. Aşa oi fi şi eu? După felul
cum m-a primit, după chipul cum mi-a vorbit, cum mi-a făgăduit, îmi
închipui că tot aşa trebuie să-i fi părut şi eu. Altădată era de ajuns
un cuvânt — acuma? A trebuit să-i înşir verzi şi uscate, să-i spun de
boala care te-a făcut să pierzi un an, de... mai ştiu eu de ce. Dar, în
sfârşit, s-a făcut. Când mi-a dat mâna, în vârful degetelor - şi acele
în mănuşe - am înţeles că-i cea din urmă îngăduire pe care o mai pot
smulge. Ce vrei, îmbătrânim! îmbătrânesc! Am ieşit din hruba
ministerului bucuroasă - pentru tine, tulburată - pentru mine. în drum
m-am întâlnit cu Maiorul. Ştii, acela pe care l-am înaintat eu. Vederea
lui mi-a făcut şi mai rău. Da, pe atuncea făceam maiori! Nu mă sfiesc
să-ţi spun: cum am ajuns acasă, repede la oglindă. La tâmple am câţiva
peri albi. Se pot văpsi, îmi vei zice. Da, dar faţa? Dar ochii? Dar
sânul? Nu, Puiule, ştiu că la întoarcere n-o să mă mai cunoşti! Ştiu.
Vei fi iubit, acolo, în Parisul tău, vei fi sărutat pe-atâtea, în cei
patru ani de despărţire, şi sunt încredinţată că din dragostea noastră
nu ţi-a mai rămas decât necazul împotriva domnului Cela. Spune cănu-i
aşa! Vezi ce rămâne de pe urma unei dragoste? Şi acum, Puiule, haide,
pune-te şi învaţă, învaţă, sfârşeşte odată: încă un an de bursă, eu una
cel puţin, ştiu că nu-ţi voi mai putea căpăta. Căci acum, mai
întemeiată ca adineoare, îţi spun sincer, cum ţi-am spus toate din
viaţa mea: vai! am îmbătrânit!
Nu pe buze, Puiule! pe frunte - o sărutare izvorâtă din inima mea de iubită... din sufletul meu de mamă.
Sortas
Amândoi aşteptau să le vie rândul. Bătrânul, Vasile Laviţă, e un om mărunt, cu ochii pitiţi subt frunte, cu pletele retezate deasupra cefii late, scorojite şi înroşite de soare. Feciorul e tot scurt de stat, roşcovan la faţă, şi cu toate că stă bleg, lăsat de-un şold, se vede cât de colo că e om în toată puterea lui.
Amândoi se gândesc, cum se gândesc ţăranii, mai mult la ceea ce a fost decât la ceea ce o să fie. Flăcăul îşi aminteşte că uitase pielicica de miel, cumpărată din ajun, afară pe prispă, iar bătrânul acum de-abia îşi dă seama că dimineaţa când plecaseră, Ilinca notarului le ieşise înainte cu cofele goale.
Dar gândurile astea nu-s aşa de stăpâne pe mintea lor; de câte ori se deschide uşa de la odaia doctorului, băietanul se îndreaptă fără voie, iar bătrânul îi dă câte un pumn, într-ascuns şi feciorul se ploşteşte din nou pe stânga, ca şi cum i-ar reteza cineva piciorul. Uneori li se opresc privirile pe câte un lucru din odaie, de pe părete şi privesc miraţi. Deodată pendula bate rar ceasurile; feciorul tresare şi spune tătâne-său:
-Ia, ceasul!
Şi se uită amândoi la tipsia albă, pe faţa căreia nu prea pot să ghicească numărul care însemna mersul zilei.
In sfârşit le-a venit rândul. Doctorul, un om cât un uriaş, blând, ras, cu ochelarii pe după urechi, cu părul cărunt, lung, dat frumos în sus pe frunte, le face prieteneşte semn cu mâna să vie. Bătrânul îşi mai îndeasă încă o dată pumnul în coasta băietanului şi pornesc.
Feciorul calcă în urmă, şontâc, tărăgănându-şi piciorul alene. Când intră în cealaltă odaie, doctorul se propteşte în faţa moşneagului şi—l întreabă:
- Ei moşule, ce beteşug ai?
Moşneagul fereşte în lături şi îşi arată feciorul:
- Pe mine m-o ferit sfântul, da băietu mi-i bolnav. -Băiatul?
Doctorul se uită mirat la flăcău, îl măsoară din creştet până-n tălpi. Subt sticlele ochelarilor îi sticleşte o luminiţă de înţelegere, apoi vorbeşte:
- Hm! Nu prea pari să fii bolnav, cârlane, ia-n apropie-te. Băietanul face un pas, se uită stingherit, întâi la doctor, pe
urmă la tătâni-său. Bătrânul clipeşte o dată din ochi şi băietanul se rupe şi mai tare de mijloc şi scânceşte: -Valeu!
Doctorul îl întreabă:
- Ce ai în stânga, de stai aşa plecat, băiete? Bătrânul sare cu gura.
- Să vedeţi domnule doftor, că boala asta o are el de mult, săracu de mine... că într-o vară o căzut de pe-un stog...
- Din vârful lui, îngână băietanul. Vorbesc care de care:
-Aşa - zice bătrânul - din vârful lui... -Pe-o coastă...
- Pe coasta stângă... şi-o rămas, domnule doftor, ca mort, la pământ, acolo lângă stog, de l-o dus oamenii...
-AMariucăi şi cu Stubanu...
- Ei, dânşii; l-o dus, să trăiţi, acasă, pe năsălie; şi nici n-aveau din ce să facă năsălia.
- Da, n-aveau cu ce s-o facă...
- Şi eu le-am ţipat: faceţi-o pe ţăpoaiele cele, mă ghitelor! Doctorul pierde răbdarea:
- Bine, bine; am înţeles. Apoi, către băietan:
- Ia ridică-ţi cămaşa!...
îl suceşte doctorul, îl învârteşte, îl culcă pe-o canapea, îl bocăneşte "valeu" şi "valeu", cum îl atingea.
- Tare-l mai doare, sărăcuţul, îl căinează bătrânul, clipind din ochi.
După ce-l caută cu de-amănuntul, doctorul se dă înapoi, îşi scoate ochelarii şi întreabă pe moşneag: -Atras sorţii?
Vasile Laviţă se îneacă, trage cu dosul manei peste mustăţi ca şi când ar fi băut apă, în sfârşit, răspunde îngâimat:
- Ba... iacă, acuma o să-i tragă...
Mai răsuflă, iar se-neacă şi începe din nou:
- Are să-i tragă, că i-a venit vremea... şi numai pe el şi pe frate-său mai mic îi am... şi cum îi bolnav... tare mi-i frică, domnule doftor...
Doctorul se apropie de bătrân, îi pune mâna pe umăr şi-i zice cu glas liniştit:
- Şi fiindcă ştii că eu o să caut recruţii, aţi venit la mine... Ţăranii fac amândoi deodată:
-Hâhî!
Doctorul se dă un pas înapoi şi le vorbeşte răspicat:
- Feciorul dumitale, să ţi-o spunem, e mai sănătos ca mine şi ca dumneata.
Apoi, deodată, poruncitor:
- Indreaptă-ţi şalele, nătărăule!
Băietanul deodată se-ncordează, drept, ca lumânarea:
- Tiii! face bătrânul, fără voie, mirându-se de prostia fecioru-său.
- Credeai c-o să mă-nşeli, ha, moşule?
Moşneagul clipeşte, se uită primprejur, la dulapurile de lângă pereţi şi zice, şiret:
- Da, sărut mâna, domnule doftor, amu dacă m-ai prins să vorbesc şi eu pe şleau; că eu am mai fost odată cu baba la'mneata; şi credeam că pentru o bumaşcă, dintr-atâtea cărţi, ai găsit 'mneata o boală şi pentru băiatu-meu.
Doctorul zâmbeşte, îi ia, pe câte unul, frumuşel de spate şi-i scoate din odaie.
La poartă se opresc. Moşneagul zice:
- Ne-o ieşit Ilinca notarului cu cofele goale, de aceea ne-o mers în sec. Ei, de-acu ai pus-o de mămăligă.
-Pus.
- Lasă, măi băiete, că şi eu am făcut oastea; dacă nu s-o putut nu s-o putut. Ce să-i faci? Aşa ţi-a fost scris.
- încaltea mi-am luat gândul.
- Mai aşa!
Băietanul îşi îndreaptă cuşma pe ceafă şi pornesc amândoi. In clipa aceasta, din urmă se aude o goarnă. Ţăranii se opresc. Bătrânul priveşte înapoi:
- Vine garda, măi!
Soldaţii se apropie. Ţăranii iau şi ei piciorul şi pleacă. Un fruntaş, cu capela pe sprânceană, râde şi strigă din front: -Bravo, moşule!
- D-apoi, ce crezi, măi ţâcă, răspunde moşneagul; apoi trăgând cu coada ochiului la fecioru-său vede că merge greşit şi-l îndreaptă:
- Schimbă piciorul, mă; deprinde-te; aşa, aşa! Şi-i dă cadenţa: - Stâng - drept! Stâng - drept! Stâng - drept! Aşaaa! Soldaţii fac haz; iar cei doi ţărani, bălăbănindu-şi mâinile, merg voioşi, în pas cu garda.
|
|
|
 Visitor's Comments ! |
|
|
|
Ales la intamplare |
|
Domnul capitan Pandele este personaj secundar in nuvela "Doua loturi" de Ion Luca Caragiale. Insusirile capitanului reies in mod indirect din gesturile si atitudinea lui. Increzator in norocul sau, il imprumuta cu bani pe Letter ca sa cumpere biletele de loterie: "De unde stii dumneata norocul meu?". |
|
|
|
Statistici |
| » Numar total de articole |
345
|
| » Numar total de autori |
90
|
| » Articole vazute |
2517118
|
| » Numar categorii |
26
|
|
