Profilul autorului Mihai T.'s Sa nu faci negot decât cu bani gheata, a da pe datorie duce la neîntelegeri si la ruperea relatiilor.

Popa Duhu

de Ion Creanga

Cine-a întîlnit vreodată în calea sa un popă, îmbrăcat cu straie sărăcute, scurt lâ stat, smolit la faţă, cu capul pleş, mergînd cu pas rar, încet si gtaditor, răspunzînd îndesat „sluga dumitale" cui nu-l trecea cu vederea, căscînd cu zgomot cînd nu-şi găsea omul cu care să stea de vorbă, facînd lungi popasuri prin aleiele ascunse ale grădinilor publice din Iaşi, cîte cu o carte în mînă, tresărind la cîntecul păserelelor şi oprindu-se cu mirare lîngă moşinoaiele de furnici, pe care le numea el „republici înţe­lepte", dezmerdînd iarba şi florile cîmpului, icoane ale vieţii omeneşti, pe care le uda cîte c-o lacrimă ferbinte din ochii săi şi apoi, cuprins de foame şi obosit de osteneală şi gîndire, îşi lua cătinel drumul spre gazdă, unde-l aştepta sărăcia cu masa întinsă.

Acesta era părintele Isaia Duhu, născut în satul Cogeasca-Veche din judetul Iaşi.

Patru păreţi străini, afumaţi şi îmbrăcaţi cu rogojini ; teancuri de traftoloage greceşti, latineşti, bulgăreşti, franţuzeşti, ruseşti şi româneşti, pliae de painjeni şi aruncate în neregulă prin cele unghere, un lighean de lut eu ibric pentru spălat, în mijlocul odăiei, apărie pe jos, gunoiu şi gîndaci fojgăind în toate părţile, o pîne uscată pe masă şi un motan ghemuit dupa sobă era toată averea sfinţiei-sale.

Mare de inimă, iar de gură şi mai mare, părintele Duhu nu se învred­nicise de o viaţă mai bună ; dar se vede că nici poftea el una aşa, de vreme ce nu-şi astîmpăra gura cătră mai-marii săi măcar să-1 fi picat cu lumanarea.

De copil, în seminarul Socola, unde-a învăţat carte, mai mult singur decît de la profesori, îşi punea degetele pe o peatră şi le bătea cu alta, de ciudă că nu scriu frumos ; se lovea cu pumnul peste cap, cînd vedea ca nici dascălul nu putea să-i tălmăcească bine ceva, şi vai de şcolarii care-l sminteau de la învăţătură !

Aşa fiind el, cică unul dintre călugării Socolei a zis că e bun de călugar numindu-l „Duh diavolesc", şi de unde pînă unde l-a şi călugărit, si duhu i-a rămas numele. Iară el Isaia Teodorescu se iscălea. Şi din şcolar, profesor a ajuns la Socola ; şi duh din duhul său a dat şcolarilor săi o bucată de vreme. Dar purici mulţi nu făcea el într-un loc, Doamne fereşte, căci era duh neastîmpărat şi neîmpăcat chiar cu sine însuşi. Nici lacom de avere, nici de cinuri ; mulţămit cu cît avea, cu cît n-avea, cînd te mieri ce nu-i venea la socoteală, ie-ţi, popo, desagii şi toiagul, şi pe ici ţi-e drumul! Vorba ceea : „Geasta cu trepădatele, că nu-s departe satele".

Aci era la Socola, aci în Iaşi, aci la monăstirea şi în Tîrgul-Neamţului profesor, de unde cutreiera munţii în sudoarea frunţii, şi mai la tot pasul cînta :

Ruinată cetăţuie, ce acopere-acel munte,
Şi de unde ochiul vede lucruri multe!

Apoi :

 Pe o stîncă neagră, într-un vechi castel,
 Unde curge-n vale un rîu mititel.

Iar la urma urmelor :

Pasere galbănâ-n cioc,
Rău mi-ai cîntat de noroc

Şi tot aşa, şi iar aşa, pană i se făcea viaţa neagră şi aici ; apoi iar se întorcea la Iaşi, îndrăgindu-i pentru o bucată de vreme.

Duh neastîmpărat şi cutezător în predicele sale de pe amvoanele bisericelor, înţepa ca vespea, zicînd :

— Ehsei a curăţit de lepră pe Neeman Sirianul, trimiţîndu-1 să se scalde în rîul Iordanului. Iară eu vă trimit la Căcaina, ca să vă curăţiţi de lepra ignoranţei şi a trîndâviei !

— Odată era o floare, numită ruşinea fetelor, foarte răspîndită în ţară la noi ; dar de cînd au luat „mîrşavele de modă" ² locul gospodinelor românce, această floare a început a dispare din grădinile şi ţarinile noastre.

— Cine are urechi de auzit să audă !

Iar pe cei slugarnici, mîndri şi luxoşi îi arăta cu degetul zicînd :

— Făţarnice, a zis Hristos, curăţă mai întăi partea cea dinlăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie şi cea dinafară curată !

Şi cîte şi mai cîte, publicate prin jurnalul Predicatorul moralului evanghelic, redactat de dînsul, pînă i-a luat chiriarhia puterea de predi­cator. Dar părintelui Duhu nu i-a tors mă-sa pe limbă.

Odată, slujind un episcop oarecare de hramul bisericei, la Bunaves­tire din Iaşi, părintele Duhu întră în biserică, se închină rar pe la icoane, şi cum era lume multă adunată, şi episcopul sta în strana arhierească, îmbrăcat pompos şi cu mitra pe cap, părintele Duhu se opreşte în faţă-i şi zice în gura mare, clătinînd din cap :

— Dragul mamei Cînilic, bine-ţi şede mitropolit ! Unde-i neneacă-ta să  te vadă ? Apoi, oftînd adînc, mai adaugă : Cînd veţi vede uriciunea pustiirii stînd la locul unde nu se cade să steie, să ştiţi că aproape este sfîrşitul, a zis Hristos.

După aceea se trage cu despreţ din faţa episcopului şi, ieşind din biserică, îşi caută de drum.

Iară ceilalţi popi, înlemniţi cu mînile la piept, cît pe ce să cadă ame­ţiţi din picioare, de frică şi de ruşinea arhipăstorului.

Nu tîrziu după aceasta, mitropolitul face pe părintele Duhu arhi­mandrit cu mitră, adică îi dă voie să poarte straie de mii de lei, fără să aibă cu ce să şi le cumpere.

Şi părintele Isaia, în loc să umble morţiş, ca alţi popi, după cerşito-rit, luînd şi de pe viu şi de pe mort, să aibă cu ce se împopoţona, el, dim­potrivă, zicea că este de altă părere, şi anume : „Decît să dai de pomană la calici sîmbătă, mai bine ceva de băut mahmurilor, marţa"...

Odată, chemînd epitropul unei biserici mai sărăcuţe pe părintele Duhu să slujească de hram, sfinţia-sa şi-a atârnat la piept o cruce mare de lemn, legată cu sfoară groasă de cînepă, zicînd :

— Iartă-mă, Doamne că te-am spînzurat cu aţă, neavînd lanţ de aur, nici de argint, cu care te spînzură mai-marii mei, arhiereii...

La Mănăstirea Neamţului, stînd adeseori de vorbă cu stariţul Naf-tanail, părintele Duhu îi zicea, şfichiuindu-1, că ruşii din această lavră românească s-au puiezi t, ca şi holera adusă în Moldova pe cozile cailor ruseşti la 1828. Stariţul. nemaiputîndu-i sta împotrivă, zicea de la o vreme : „Hai pacam, părinte Isaia", cinstindu-l cu rachiul îndulcit cu miere, pahar după pahar, pană ce părintele Duhu spunea :

— Lasă-mă în pace, cuvioase, că se învîrteşte lumea cu mine de-atîta aghiazmă rusască ; mai bine să ne împăcăm. Şi începea a-i cînta irmosul următoriu, pe glas al doilea : „Umblat-au Israil prin valul cel învăluit, c-un ulcior legat de gît şi c-un curcan fript, că s-a proslăvit". Apoi anti-foanele beţivilor, pe glas al patrulea : „Din tinereţele mele, multe oale şi ulcele se luptă cu mine ; dar mai multe păhărele, cîte stele sunt pe ceriu...

Ploscuţa mea, iubit vas,

Pasere cu dulce glas,

Eu la gură te rădic,

Tu îmi cînţi : coglic ! coglic !

Şi nu mă-ndur să te las,

Căci mă plesneşti tot în nas.

Vai, sărace poloboace,

De te-ai face mai încoace ;

Să ne stringent vro cîţiva,

Noi, spre mîntuirea ta.

Ş-om mai veni vro doi-trei,

Şi ţi-om pune-un căpătâiu,

Ş-om aduce-un popă rus,

Şi te-a da cu jundu-n sus !"

          Unui arhimandrit grec ce blagoslovea pe diacon la slujbă : „Să în-drepteze Domnul paşii lui spre tot lucrul bun", părintele Duhu îi zise :

— Ba mai bine să îndrepteze Domnul paşii voştri peste Dunărea, cu-vioşilor, că destul ne-aţi pîngărit biserica şi neamul cu smeritele voastre blagoslovenii.

Profesorului Columb de la liceu, care zise odată părintelui Isaia : „Bună dimineaţa, Duhule", el îi răspunse :

— Mulţămesc, cadavrule ! Şi cred că ai la ştiinţă că cuvintele popă şi profesor se încep cu „pocoiu", ca şi substantivul porcule.

Popilor de mir, pe care îi numea haldei, le cînta antifoanele ur­mătoare :

„Diaconii şi cu pochii, de treji ce sunt, de-abia văd cu ochii. Iar mamelor preutese, beţia din cap nu le mai iese !"

Şi cîte ponturi şi ponosuri nu da dintr-însul, de-i era şi lui leha-mete cîteodată să se mai întilneascâ cu cineva şi să-l mai stîrnească la vorbă.

Odată, ieşind supărat de la Mitropolie, îl întîlneşte părintele Arbore de la Bărnovschi şi-l întreabă :

— De unde vii, părinte Isaie ?

— Nu ştiu !

— încotro ai luat-o, părinte Isaie ?

— Nu ştiu !

— Cum aşa, de nu ştii nici de unde vii, nici încotro te duci ?!

— Iaca cum, răspunse părintele Duhu ; cînd eram băiet, stupeam în palma stingă, apoi trînteam cu muchea palmei celeilalte în stupit şi, în care parte sărea el, într-acolo apucam şi eu.

— Şi acum tot aşa faci ? întrebă părintele Arbore.

— Tot, batăr să crape dracul !

— Dar dacă, din întîmplare, ar sări stupitul înspre Golia ^l, cum ţi s-ar păre ?

— Dar ştii că m-ai ars, haldeule ?! zise părintele Duhu, luîndu-şi tălpăşiţa, Dunăre de mînios.

La cea din urmă, strîngînd părintele Duhu para cîte para, şi-a co-misionat cărţi spiritiste şi, cetindu-le, cică a zis cătră oarecine :

— Aceste cărţi, încăpînd în mîna unor şarlatani ignoranţi, ai să auzi vorbindu-se că fac minuni, ca sfinţii,

Şi sfînt să fie rostul părintelui Duhu, căci tocmai aşa s-a întîmplat.

într-una din zile, neavînd el cu ce să-şi cumpere pîne, le-a luat cu vravul şi le-a vîndut directoraşului unei scoale primare cu te mieri ce. Şi de-atunci începutul spiritiştilor în Iaşi. De-atunci Grigore Nazianzul, Efrem Şirul, Solomon înţeleptul şi alţi răposaţi de veacuri nu se mai pot linişti în morminte ; întrebare peste întrebare li se face. Ş-apoi, ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe şepte ani !

Auzind părintele Duhu că s-a făcut zvon prin Iaşi despre nişte năz­drăvănii ca aceste, cică s-a luat sfinţi a-sa pe gînduri, zicînd :

— Vai de cel ce se sminteşte, dar mai vai de cel prin care vine^l sminteala !

Şi poate că din această pricină, bolnăvindu-se greu, şi-a dat duhul, tocmai cînd ajunsese îngrijitor la biserica Nicoriţa din Tataraşi ; de unde, aproape fiindu-i ţinterimul Eternitatea, şi-a luat acolo casă de veci, fie-i ţărna uşoară ! Şi de-atunci, ca' mai ba să-l vadă cineva bădădăind pe uli-ţile Iaşilor.