Profilul autorului Mihai T.'s Sa nu faci negot decât cu bani gheata, a da pe datorie duce la neîntelegeri si la ruperea relatiilor.

Poveste

de Ion Creanga

A fost odată, cînd a fost, că, dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti.

Noi nu suntem de pe cînd poveştile, ci suntem mai dincoace cu vro două-trei zile, de pe cînd se potcovea purecele cu nouăzeci şi nouă de ocă de fer la un picior şi tot i se părea că-i uşor.

Cică era odată un om însurat, şi omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de ţiţă, era cam proastă ; dar şi soacră-sa nu era tocmai hîtră.

Intru una din zile, omul nostru iese de-acasă după trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, după ce-şi scaldă copilul, îl înfăşa şi-i dete ţiţă, îl puse în albie lîngă sobă, căci era iamă ; apoi îl legănă şi-l dezmerdă, pînă ce-l adormi. După ce-l adormi, stătu ea puţin pe gînduri ş-apoi începu a se boci cît îi lua gura : „Aulio ! copilaşul meu, copilaşul meu !"

Mama ei, care torcea după horn, cuprinsă de spaimă, zvîrli fusul din mînă şi furca din brîu cît colo şi, sărind fără sine, o întrebă cu spaimă :

— Ce ai, draga mamei, ce-ţi este ? !

— Mamă, mamă ! Copilul meu are să moară !

— Cînd şi cum ?

— Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn ?

— Il văd. Şi ?

— De s-a sui mîţa, are să-l trîntească drept în capul copilului şi să mi-l omoare !

— Vai de mine şi de mine. că bine zici, fata mea ; se vede că i ş-au sfîrşit mititelului zilele !

Şi, cu ochii pironiţi la drobul de sare de pe horn şi cu mînile încleş­tate, de parcă le legase cineva, începură a-l boci amîndouă, ca nişte smin­tite, de clocotea casa. Pe cînd se sluţeau ele, cum vă spun, numai iaca şi tatăl copilului întră pe uşă, flămînd şi năcăjit ca vai de el.

— Ce este ? Ce v-au găsit, nebunelor ?

Atunci ele, viindu-şi puţin în sine, începură a-şi şterge lacrămile şi a-i povesti cu mare jale despre întîmplarea neîntîmplată. Omul, după ce le ascultă, zise cu mirare :

— Bre ! mulţi proşti am văzut eu în viaţa mea, dar ca voi n-am mai văzut. Mă... duc în toată lumea ! Şi de-oiu găsi mai proşti decît voi, m-oiu mai întoarce acasă, iar de nu, ba.

Aşa zicînd, oftă din greu, ieşi din casă, fără să-şi ieie ziua bună, şi plecă supărat şi araărît ca vai de om !

Şi mergînd el bezmetic, fără să ştie unde se duce, după o bucată de vreme, oprindu-se într-un loc, i se întîmplă iar să vadă ceva ce nu mai văzuse : un om ţinea puţin un oboroc deşert cu gura spre soare, apoi ră-pede-l înşfăca şi întră cu dînsul într-un bordeiu ; pe urmă iar ieşea, îl punea iar cu gura la soare, şi tot aşa făcea... Drumeţul nostru, nedume­rit, zise :

— Bună ziua, om bun !

— Mulţămesc dumitale, prietene !

— Da' ce faci aici !

— Ia, mă trudesc de vro două-trei zile să car pocitul ist de soare în bordeiu, ca să am lumină, şi nici că-l pot...

— Bre, ce trudă ! zise drumeţul. N-ai vrun topor la îndămînă ?

— Ba am.

— Ie-l de coadă, sparge ici, şi soarele va întră singur înlăuntru. îndată făcu aşa, şi lumina soarelui întră în bordeiu.

— Mare minune, om bun, zise gazda. De nu te-aducea Dumnezeu pe la noi, eram să îmbătrînesc cărînd soarele cu oborocul.

„Incă un tont", zise drumeţul în sine şi plecă.

Şi mergînd el bezmetic, fără să ştie unde se duce, după o bucată de întîmplare, se opri la casa unui om. Omul de gazdă, fiind rotar, îşi lucrase un car şi-l, înjghebase, în casă, în toată întregimea lui ; ş-aoum, voind să-l scoată afară, trăgea de proţap cu toată puterea, dar carul nu ieşea. Ştiţi pentru ce ? Aşa : uşile erau mai strimte decît carul. Rotarul voia acum să taie uşorii, spre a scoate carul. Noroc însă că drumeţul l-a învăţat să-l des­facă în toate părţile lui, să le scoată pe rînd afară ş-apoi iarăşi să-l în­jghebe la loc.

— Foarte mulţămesc, om bun, zise gazda ; bine m-ai învăţat ! Ia ui-te-te dumneta ! Era să dărm bunătate de casă din pricina carului...

De aici, drumeţul nostru, mai numărînd un nătărău, merse tot înainte, pînâ ce ajunse iară la o casă. Acolo, ce să vadă ! Un om, c-un ţăpoiu în mină, voia s-arunce nişte nuci din tindă în pod.

„Din ce în ce dau peste dobitoci", zise drumeţul în sine.

— Da' ce te frămînţi aşa, om bun ?

— Ia, vreu să zvîrl nişte nuci în pod, şi ţăpoiul ista, bată-l seîrba să-l bată, nu-i nici de-o treabă...

— Că degeaba te trudeşti, nene ! Poţi să-l blastămi cît l-ei blăstăma, habar n-are ţăpoiul de scîrbă. Ai un oboroc ?

— Da' cum să n-am ? !

— Pune nucile într-însul, ie-l pe umăr şi suie-le frumuşel în pod ; ţăpoiul e pentru paie şi fin, iar nu pentru nuci.

Omul ascultă, şi treaba se făcu îndată.

Drumeţul nu zăbovi nici aici mult, ci plecă, mai numărînd şi alt neghiob.

Apoi, de aici merse mai departe, pînă ce ajunse ca să mai vadă aiurea şi altă nâzbîtie. Un om legase o vacă cu funia de gît şi, suindu-se pe-o şură, unde avea aruncat oleacă de fîn, trăgea din răsputeri de funie, să urce vaca pe şură. Vaca răgea cumplit, şi el nu mai putea de ostenit...

— Mă omule ! zise drumeţul, făcîndu-şi cruce, dar ce vrei să faci ?

— Ce să fac, mă-ntrebi ? Da' nu vezi ?

— Ba văd, numai nu pricep.

— Ia, hăramul ista e hîmisit de foame şi nu vre nici în ruptul capului să vie după mine sus, pe iastă şură, să mănînce fîn...

— Stai puţin, creştine, că spînzuri vaca ! Ie fînul şi-l dă jos la vacă !

— Da' nu s-a irosi ?...

— Nu fi scump la tărîţe şi ieftin la făină. Atunci omul ascultă, şi vaca scăpă cu viaţă.

— Bine m-ai învăţat, om bun ! Pentr-un lucru de nimica, eram cît pe ce să-mi gîtui vaca !

Aşa, drumeţul nostru, mirîndu-se şi de această mare prostie, zise în sine : „Mîţa tot s-ar fi putut întîmpla să deie drobul de sare jos de pe horn; dar să cari soarele în casă cu oborocul, să arunci nucile în pod cu ţăpoiul şi să tragi vaca pe şură, la fîn, n-am mai gîndit !"

Apoi drumeţul se întoarse acasă şi petrecu lîngă ai săi, pe car-i socoti mai cu duh decît pe cei ce văzuse în călătoria sa. Ş-am încălecat pe-o şea, ş-am spus povestea aşa. Ş-am încălecat pe-o roată, ş-am spus-o toată. Ş-am încălecat pe-o căpşună, şi v-am spus, oameni buni, o mare minciună ! !